Socotind motivele dezvoltarii istoriei spre sfarsitul ei avand motivul sfarsitului ei cand va vrea Dumnezeu, s-ar putea spune ca lumea se va sfarsi atunci cand pe de o parte nu vor mai fi oameni capabili care sa o completeze spre a exprima vreuna din trasaturile vietii duhovnicesti in Hristos, pe de alta parte cand cei care traiesc pe pamant nu vor mai putea fructifica din ea nimic pentru mantuire.
Se va sfarsi istoria cand nu va mai fi posibila in ea o dezvoltare a vietii in Hristos.
Astfel sfarsitul istoriei nu va fi accidental, nici silit de providenta dumnezeiasca, ci se va produce prin lipsa impreuna lucrarii cu harul Duhului Sfant.
Refuzul lui Dumnezeu de a mai prelungi istoria va coincide cu neputinta oamenilor de a mai colabora cu voia lui Dumnezeu.
Aceasta epuizare a impreuna lucrarii omului cu Dumnezeu in istorie va fi un semn ca lumea de sus s-a completat!
Sfantul Maxim Marturisitorul si Sfantul Simeon Noul Teolog afirma ca rostul prevazut de Dumnezeu pentru sfarsitul lumii este acela ca se va completa, se implini lumea cereasca de sus si apoi va veni sfarsitul!
Lumea de sus se va implini cand toate madularele randuite sa se nasca se vor fi strans in jurul Capului Hristos, si atunci se va umple plinatatea trupului lui Hristos. Si se vor uni si se vor lipi de trupul lui Hristos si atunci va fi intreg si desavarsit trupul lui Hristos si nu va lipsi niciun madular din toti mai-inainte stiuti de Dumnezeu.
Deci Dumnezeu va pune capat istoriei atunci cand vrea, atunci cand continuarea istoriei nu ar mai avea niciun rost mantuitor, chiar daca multor oameni care se cramponeza de istorie si-n care va spori sentimentul de catastrofa, li s-ar parea dimpotriva ca istoria poate continua.
Numai in viata de dincolo in vesnicie vor vedea si ei zabavnicii cu inima, ca o continuare a istoriei ar fi fost inutila.
De aceea oamenii vor continua sa se precupeteasca si sa se ocupe de treburi, chiar in preajma sfarsitului real al lumii.
De aceea Sfanta Scriptura cere ca oamenii sa fie pregatiti pentru sfarsitul lumii (Matei 24, 42).
De aceea Hristos este Credincios si Adevarat (Apocalipsa 19, 11).
(Teologia Dogmatica, vol. 3)
Selecție și editare: Felix
Pavel de Ballester, episcop de Nazianz, (ieromartir),
Convertirea mea la Ortodoxie,
marturia unui calugar franciscan,
Editura Nepsis, 2010,
pp. 43-44:
(..)
Mult mai tarziu am indraznit chiar sa dezvalui in parte situatia mea, insa cu multa intelepciune si prudenta, prin aluzii facute confidential unor oameni invatati ai Vaticanului cu care eram prieten.
In felul acesta am primit, legat de problema care ma preocupa, sfaturi, judecati si pareri de mare importanta si interes pentru mine.
Totusi, pe cei mai multi dintre apropiatii mei i-am aflat mai fanatici decat imi imaginasem. Desi recunosteau absurditatea intregii invataturi papale, ramaneau cu disperare agatati de ideea ca „supunerea datorata papei cere ca logica sa consimta orbeste”, si precum si de cugetarea lui Ignatiu de Loyola, parintele iezuitilor, conform careia: „ca sa avem in toate adevarul si sa nu fim amagiti in nimic, trebuie sa avem intotdeauna ca principiu statornic faptul ca ceea ce vedem ca fiind alb este realitate negru, daca asa hotareste ierarhia papala”.
Insufletit de aceasta mentalitate fanatica, in fata careia obiectia logica ramanea neroditoare, un preot iezuit, de dragul prieteniei care ne lega, mi-a marturisit urmatoarele:
„Ceea ce spui e fara indoiala logic si clar din toate punctele de vedere si nu pot decat sa admit.
Dar, noi iezuitii, in afara celor trei voturi obisnuite, avem si un al patrulea, special, mult mai important decat cel al ascultarii, fecioriei si al saraciei.
Este votul supunerii neconditionate fata de papa.
Acesta ma sileste sa prefer mai bine sa ma duc in iad cu episcopul Romei (papa), decat in Rai cu adevarurile patristice de netagaduit”.
Parintii celui de-al Saptelea Sinod Ecumenic vorbesc despre conditia iertarii pacatelor si ne arata ce inseamna pacat de moarte:
„Pacat de moarte este atunci cand unii, dupa ce au pacatuit, raman in pacat, nu se indreapta…
In unii ca acestia nu vietuieste harul Domnului Hristos, pana ce nu se smeresc si nu isi revin din caderea lor in pacat.
Este potrivit pentru ei sa se apropie iarasi de Hristos Dumnezeu si cu inima infranta si smerita sa ceara iertarea pentru caderea in pacat si dezlegare, si sa nu se ingamfe pentru fapta lor necuvenita.
Caci aproape este Domnul de cei umiliti la inima – nu de cei invartosati la inima
(Psalm 33, 17)”.
Sfantul Ioan Gura de Aur ne lamureste:
Iubirea lui Hristos nu numai ca ii pazeste pe cei ce stau, ci si pe cei care sunt pe punctul de a cadea nu ii lasa sa patimeasca aceasta, iar pe cei cazuti ii ridica.
Aceasta face Domnul Hristos cu fiecare in parte.
Iar daca unii dintre cei cazuti nu se ridica, nu este fiindca El nu vrea sa-i indrepte, ci din pricina ca aceia nu vor sa se ridice.
Fiindca si pe Iuda cel cazut voia sa-l ridice si pentru aceasta a facut totul, dar acela nu a voit. Caci pe David care cazuse l-a facut puternic.
(Omilie la Psalmul 144)
Dar tu pentru ce lauzi (indreptatesti) fapta rea? Poate ca acela s-ar fi pocait, dar daca te vede pe tine ca nu numai ca nu condamni fapta, ci il si acoperi, ci ii esti complice, ce indrazneala in a pacatui mai abitir va avea atunci?
Astfel distrugi leacul (pocaintei) si ii zavorasti toate caile care duc la limanul mantuirii.
(Omilie la Psalmul 49)
Fiindca si acel „de saptezeci de ori cate sapte” este spus cu conditia ca pacatosul se pocaieste. Caci cum i se va ierta cuiva care nici nu marturiseste ca a pacatuit si nici nu se pocaieste.
(Omilie la Psalmul 49)
Nu ajunge sa spui: sunt pacatos! La spovedanie trebuie sa-ti marturiesti fiecare pacat in parte.
(Cum nu se cade sa vorbim ca sa fim pe placul oamenilor, 5).
Daca ne-am lepada de pacatele de mai inainte si am fagadui lui Dumnezeu cu sinceritate ca nu ne vom mai lipi de ele, Hristos n-ar cere nimic altceva, pentru a le ierta. Doreste sa-si reverse mila Sa peste noi si numai ramanerea in pacatele noastre, nepocaiti fiind, IL impiedica de la aceasta.
(Omilia 6, Impotriva anomeilor, La fericitul Filogonie, 5).
Intristarea, parerea de rau pricinuita de niste fapte rele este doar inceputul schimbarii in bine.
(Omilie la Matei VI, 8)
Dar ce fel de pedepse nu meritam noi care ne apropiem de comuniunea euharistica cu Sfintele Taine cu atata lipsa de ardoare (nepasare) si ne pregatim asa de superficial (minimal) pentru a primi aceasta Paine cereasca, iar dupa ce ne-am impartasit (cuminecat) suntem atat de plictisiti prin lipsa grijii pentru mantuire.
Daca suntem reci si nepasatori dupa primirea Euharistiei, inseamna ca mai inainte de a ne cumineca noi n-am vegheat prin trezvie asupra noastra.
De aceea, pot fi vazuti multi cum se intorc imediat dupa impartasirea cu Sfintele Taine la repetarea greselilor si obiceiurilor lor marturisite la spovedanie.
Nimic nu starneste mai mult pedeapsa Supremului Judecator decat aceasta delasare vinovata care ne impiedica sa primim harul fericitei vindecari.
(Omilie la Faptele Apostolilor, I, 6).
Va chemam des la biserica, nu ca sa intrati numai, ci ca sa culegeti roadele de pe urma venirii aici.
Daca venim la biserica dar nu plecam cu roade, nu avem niciun folos, nici de venirea la biserica, nici de sederea in biserica.
(Omilie la Matei, XI, VII)
Caci nu-i de ajuns numai dezlegarea de pacate, pentru cuminecarea cu Sfintele Taine, ci si impreuna-lucrarea harului Duhului Sfant prin implinirea poruncilor lui Hristos.
Ca si cum s-ar zice: „nu vreau numai sa iesiti din necuratie, ci si sa conlucrati prin fapte bune cu lumina harului Duhului Sfant”
(Omilie la Evrei XVII, 5)
Caci astfel IL veti atrage pe Mire (Hristos) spre o dragoste mai mare, iar voi veti fi limpeziti, harul fiind sporit mai mult prin lucrarea faptelor bune.
(Cateheze baptisimale, Grija pentru cei delasatori; cuvant catre neofiti)
Impartasania este numai pentru cei care se infatiseaza sa se cuminece cu constiinta curata, avand curatia inimii pazita de orice intinaciune.
De nu le aveti pe acestea sa nu indrazniti!
De ce?
Pentru ca astfel va agonisiti judecata si osanda si chin.
Sa nu va contrariati de aceasta, caci daca alimentele, care prin insasi continutul lor fiind hranitoare, ajung
intr-un organism vatamat de alergie sau cu alte disfunctii organice, ajunge sa imbolnaveasca organismul, tot asa se intampla si cu slavitele noastre Taine.
(Omilie la Evrei, XVII, 4).
Caci asupra celor necuratiti (prin pocainta) nu lucreaza harul Duhului.
(Omilie la Ozia, IV, 6)