Între timp rugăciunile și psalmul „Fericit cel fără prihană” se sfârșiseră. Am adresat cuvinte binevoitoare celor prezenți și ei mi-au făcut cunoscut o poruncă a prietenului meu, către care m-am întors.
– Cum vă simțiți? am întrebat aproape de urechile lui.
A zâmbit. A răspuns, cu zăbavă și adânc, de abia auzit:
– Mă duc. „Căci nimeni dintre noi nu trăiește pentru sine și nimeni nu moare pentru sine. Căci dacă trăim, pentru Domnul trăim și dacă murim pentru Domnul murim, ai Domnului suntem” (Romani 14, 7-8). Tu păzește testamentul, iubirea…
Și a tăcut. Și după puțin:
– Iubirea, frate… Și iarăși a tăcut.
Iar eu plângeam. El, suspinând din adânc, a făcut un ultim efort să-și concentreze puterile care-l părăsiseră, a ridicat mâna dreaptă, ca și cum ar fi voit să-mi spună ceva. Eu, aplecându-mă spre fața lui, așteptam să ascult. O tăcere adâncă domnea în Colibă. Cu un glas stins, numai cu ecoul respirației, cu privirea pironită spre un Hristos răstignit, abia a reușit să articuleze cuvintele:
– Iubirea, frate Teolipt, iubirea…
Dreapta lui căzu grea pe pieptul său. A închis obosit ochii. Respira adânc. Părinții urmăreau scena.
– Se apropie, le zic eu.
– Da, răspund ei.
– Sunt gata cele de îngropăciune? am adăugat. Ei au dat afirmativ din cap.
– Un preot? am întrebat. Mi l-au arătat pe cel mai bătrân, care, așa cum mi-au spus, l-a împărtășit pe Pustnic cu Preacuratele Taine, înainte de sosirea mea… Deodată, fața Pustnicului s-a luminat. A deschis ochii, a mișcat capul în semn de salut și îngăimând „Vino! Amin”, și-a dat ultima suflare, sufletul lui sfânt…
(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Vol. I – Monahismul aghioritic, traducere de Preot profesor Ioan I. Ică, Editura Deisis – Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 165-166)
Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi
Încredinţarea desăvârşită în mâinile lui Dumnezeu, aceasta este sfânta smerenie…
SFÂNTUL CUVIOS PORFIRIE KAVSOKALIVITUL
Încredinţarea desăvârşită în mâinile lui Dumnezeu – aceasta este sfânta smerenie. Ascultarea desăvârşită faţă de Dumnezeu, fără niciun fel de împotrivire, chiar şi dacă anumite lucruri par iraţionale şi greu de împlinit. Predarea în mâinile lui Dumnezeu.
Ceea ce rostim la Dumnezeiasca Liturghie spune totul: „Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!”. Acelaşi lucru se regăsește şi în rugăciunea pe care o zice preotul în taină: „Ţie, Stăpâne, Iubitorule de oameni, Îţi încredinţăm toată viaţa şi nădejdea noastră, şi cerem şi ne rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem…”.
Ţie, Doamne, Ţi le lăsăm pe toate. Aceasta este încrederea în Dumnezeu. Aceasta este sfânta smerenie. Aceasta îl preschimbă pe om. Îl face dumnezeu-om.
Cel smerit este conştient de starea sa lăuntrică şi, deşi aceasta este urâtă, el nu-şi pierde personalitatea. Cunoaşte că este păcătos şi se întristează din pricina asta, dar nu deznădăjduieşte, nu se mistuie pe sine. Cel ce are sfânta smerenie nu vorbeşte deloc, adică nu se împotriveşte. Primeşte să i se facă observaţii, să-l controleze ceilalţi, fără să se mânie şi să se îndreptăţească. Nu-şi pierde echilibrul. Celui egoist, complexat, i se întâmplă contrariul: la început seamănă cu cel smerit însă, dacă îl deranjează puţin cineva, îndată îşi pierde pacea, se mânie, se tulbură.
Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003, pp. 256-257
Nevoitor adevărat e acela care se străduieşte în fel şi chip să ocolească ispitele, nu acela care le caută
Sfântul Ierarh Grigorie Teologul
Nevoitor adevărat e acela care se străduieşte în fel şi chip să ocolească ispitele, nu acela care le caută. Aducându-vă singuri ispită în casă, moarte vă aduceţi; alungaţi-o numaidecât! Altfel, vă sunteţi blestem vouă înşivă, blestem şi celorlalţi. Sloboziţi-vă, aşadar, pe voi înşivă şi faceţi-vă binecuvântare celorlalţi!
Vestea locuirii laolaltă a monahilor şi a monahiilor se răspândise peste tot. Urâciune pentru aceştia şi pentru acestea, sminteală pentru credincioşi. Dar unii dintre monahii cu pricina nu mai conteneau cu îndreptăţirile. Mai ales acestea îl mâniau pe Grigorie, care izbucni:
– Ce tot îndrugaţi, fraţilor? Am îmbătrânit şi m-am gârbovit de nevoinţă şi neîncetat îmi războiesc patimile, care parcă nu se mai satură să mă hărţuiască, mizerabilele… Cum, dară, îmi spuneţi că voi le-aţi biruit şi nu vă mai temeţi de ele? Tineri încă fiind! Pe când eram tânăr, eu mă luptam cu ele zi şi noapte şi asudam să mi le supun! Dormeam pe pământ, posteam cu desăvârşire zile întregi, şi tot îmi dădeau de furcă! Făceam mii de metanii, mă închideam în chilie patruzeci de zile şi lacrimile îmi udau leoarcă rasa mea cea neagră. Chiar şi acum, bătrân, mă tem de patimi şi mă nevoiesc. Stau singur, doar cu copacii şi cu fiarele, printre stânci, în pustie. La chilia mea nu vin şi nu văd femei. Pe cine minţiţi, aşadar, fraţilor? Ştim cu toţii, foc este trupul unuia şi iască al celuilalt… Cu cât se află mai aproape, cu atât mai mare-i primejdia. Cu cât le depărtăm mai mult, cu atât se micşorează primejdia. Lăsaţi, deci, îndreptăţirile şi cinstiţi darul cel mare al fecioriei.
Sfântul Ierarh Grigorie Teologul, Vulturul rănit, Editura Bizantină, Bucureşti, p. 294