Patriarhul Justinian Marina a păstorit Biserica în vremuri deosebit de grele

Am înţeles. Pe vremea comuniştilor, ierarhia din România era dată cu sistemul şi hirotoniile erau valide şi nu erau eretici şi i-am iertat, i-am trecut cu vederea. Oare nu ştim că ierarhii erau pusi să danseze cu comunistii la chiolhanuri? Cu cruci si engolpioane la gât. Am aflat de un mare ierarh Iosif Gafton. Mare personalitate. A fost si locţiitor de patriarh când Patriarhul Justinian Marina, care îşi are locul sau in istorie, s-a retras la Mănăstirea Cheia. Ştiti că la o Mănăstire din Bucuresti e mormântul lui. M-am dus şi i-am sărutat mormântul. În biserica era tăcere de mormânt. Ceea ce vă povestesc, nu ştiu daca se va bucura de vreo credibilitate. Cum stăteam liniştit şi ziceam şi eu o mică rugăciune pentru odihna sufletului său, mi-au atras atenţia (după ce am terminat rugăciunea) zgomote ciudate. Ascult discret să vad cam de unde vin. Şi de unde credeţi că veneau? Din mormântul Patriarhului Justinian. Am profitat de faptul că nu era nimeni în biserică, decât eu şi soţia şi am pus urechea pe mormânt. Auzeam cădiri în mod destul de clar. Auzeam rugăciuni liturgice de la Sfintele Liturghii, auzeam prigoana lui de pe holurile Patriarhiei, auzeam clar cum îl înjurau securiştii în gura mare, auzeam din când în când gura aceluiaşi securist: ,,ne-ai tradat, popo, nu o să scapi”. Auzeam hirotonii de preoţi, de arhierei. De multe ori nu mai era nevoie să mai pun urechea pe piatra pentru că se auzea destul de limpede. Auzeam cum se destăinuia la câte cineva de încredere. Şi auzeam destul de des cuvintele lui acestea: ,,măi, măi, măi eu nu sunt aşa cum mă descriu unii. Mă chinuie comuniştii aştia, leprele astea in fel şi chip. Dacă joc teatru cu ei, că nu am incotro, nu înseamnă că sunt cu ei. Nici pe departe. Dar nu am ce face, măi. Dacă mă cert cu ei, ne desfiinţează ca Biserică. Cel mai greu lucru de făcut este cumpăna, bat-o pustiul”. Tot vocea Patriarhului se auzea de pe holuri: vine securitatea, măi, ascundeţi proiectele arhitecţilor pentru bisericile mele.Ascundeţi! Ascundeti acum tot că ne rad aştia, bandiţii”. Auzeam o voce de femeie: ,,mai puteţi, Preafericite?” „De ăştia nici în mormânt nu scap, sunt ca râia după mine, nu pot să respir, nu pot să mă mişc în voie. Nu pot să fac nimic fără ştirea lor, ducă-se”. Auzeam cum era bătut regulat de securitate. Se auzea: ,,Au, mă doare’’. Şi trei inşi ţipau la el şi-l injurau de Dumnezeu. Auzeam cum se ducea la o mănăstire de maici şi întrerupea imnul ,,Pre Stăpanul…” şi le zicea: ,,mai împrăştiate puţin, maicuţele mele, că vine securitatea”.

Aş sta toata ziua să vă povestesc. Era un diacon care îl certa pe Patriarh. Eu aşa am auzit. La şedintele Sfântului Sinod el plângea. Ţinea discursuri plângând. Le spunea sinodalilor că dacă nu se lasă cenzurat, securitatea desfiinţează Biserica.

Acestea am vrut să vi le spun. Fapte reale.

Ioan