,,Păzeşte-te, fiule, de cei cu credinţa strâmbă şi de toate discuţiile lor, căci şi pământul nostru s-a umplut de ei! Păziți-vă de cei cu credința strâmbă!
Mărturisiți ORTODOXIA! Numai cel ce trăieşte în Credinţa Ortodoxă îşi va mântui sufletul. Fiindcă nu există o altă credinţă mai bună, decât curata şi Sfânta noastră Credinţă Ortodoxă…
De asemenea, fiule, nu se cade să lauzi o credinţă străină. Cine laudă o credinţă străină face la fel ca şi cel care-şi huleşte propria credinţă. Cine laudă credinţa sa şi pe cea străină e un făţarnic şi apropiat de erezie …
Dacă cineva îţi spune: ‘Credinţa noastră şi a voastră este de la Dumnezeu,’ atunci, fiule, răspunde-i aşa: ‘Făţarnicule! Cum pot fi amândouă de la Dumnezeu? Nu ştii ce spune Scriptura: Este un singur Domn, o singura Credinţă, un singur Botez. (Efeseni 4, 5)
Aşadar, fiule, fereşte-te de aceştia şi întotdeauna apară-ţi credinţa ta! Nu te înfrăţi cu ei, ci fugi de ei şi întăreşte-te în Credinţa ta prin fapte bune! …
Fiule, chiar dacă va trebui să mori pentru Credinţa ta Sfântă, du-te cu îndrăzneală la moarte! Aşa au murit şi Sfinţii pentru Credinţă, iar acum vieţuiesc întru Hristos”.
(Sfântul Cuvios Teodosie de la Pecerska (+1073), Patericul peşterilor de la Kiev, 1806).
Motto: „Duhurile întunericului stăpânesc acum pe oameni, dar să nu vă temeți, Hristos este aproape, cercetează lumea; iar lumea are nevoie de multă suferință… Dușmanii cred că am fost învinși, dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu în istorie și nu cunosc căile Lui”…
SFINȚITUL MUCENIC GHERASIM ISCU DE LA TISMANA, ISIHASTUL TEMNIȚELOR COMUNISTE– STAREȚUL MARTIR ȘI APOLOGET AL IUBIRII CREȘTINE [21 ianuarie 1912-25 Decembrie 1951]
În seara liniștită a Crăciunului anului 1951, în care muribunzii din camera 4 Spital vibrau la tot ce era nepământesc în atmosfera creștină a sărbătorii, Ioan Ianolide se oferă să vegheze peste noapte la căpătâiul bolnavilor. Într-un ungher al aceleiași macabre camere, Vasilescu, torționarul starețului de la Canal ajuns și el victimă al „dreptății comuniste” și adus la Târgu Ocna ca să moară „umanitar”, se zbuciumă între caznele bolii și chinurile remușcărilor de conștiință. Richard Wurmbrand își amintește: „Patul meu era între al starețului și al tânărului Vasilescu, alt fel de victimă a Canalului. Condamnat de drept comun, fusese repartizat la brigada preoților. Îi bătea până cădeau în nesimțire. Dar, cine știe de ce, colonelul Albon îl luase la ochi și fusese la rândul lui bătut atât de crunt, încât era și el pe moarte. Tuberculoza lui avansase mult. Acum, Vasilescu regreta toate acestea și-și plângea singur de milă. Îmi povestea mereu grozăviile pe care le săvârșise la Canal. Nu-l cruțase nici pe stareț. Era vizibil că se afla pe moarte și încercam să-i aduc puțină consolare, dar el nu-și găsea liniștea. Sufletul lui se chinuia în ghearele morții”. Cu ultimele rămășițe de vlagă, sprijinit de alți doi deținuți, părintele Gherasim se îndreaptă spre patul torționarului său și-l mângâie pe cap. Pe Richard Wurmbrand gestul cutremurător de iubire îl zguduie lăuntric pentru tot restul vieții: „ Nu voi uita niciodată această mișcare! Un om schingiuit continuă să mângâie pe asasinul său. Aceasta este Iubirea. Putea găsi o mângâiere pentru acela. Apoi preotul zise către acel om: «Ești tânăr, nu știai ce făceai. Te iubesc din toată inima mea». Dar nu a rostit așa simplu aceste cuvinte. Poți zice «iubesc» și să fie un simplu cuvânt de șase litere. Acesta însă zicea cu adevărat: «Te iubesc din toată inima mea». Apoi a continuat: «Dacă eu, care sunt păcătos, pot să te iubesc așa de mult, închipuiește-ți pe Hristos, Care este Iubirea întrupată, cât de mult te iubește! Și toți creștinii pe care i-ai chinuit, să știi, te iartă, te iubesc și Hristos te iubește. Îți dorește mântuirea ta cu mult mai mult decât ți-o dorești tu însuți. Te îndoiești dacă este cu putință să ți se ierte păcatele… El dorește să-ți ierte păcatele mai mult decât tu însuți dorești să fii iertat. Dorește să fii cu El în Rai, mai mult decât vrei tu să fii în Rai cu El. El este numai iubire. Dar trebuie să te întorci spre El ca să te pocăiești». În această celulă a închisorii, unde nu mai era posibil să fie secrete, am auzit mărturisirea ucigașului înaintea propriei sale victime. S-au rugat împreună, s-au îmbrățișat unul cu altul. După ce a primit spovedania lui Vasilescu și i-a dat sfânta împărtășanie, a fost ajutat să ajungă la patul său”.
Cu doar câteva clipe înainte să treacă pragul către tărâmul veșniciei, părintele Gherasim „a deschis iarăși ochii adânci, duși în fundul orbitelor. «Să vă mai privesc o dată, dragii mei, copiii mei, frații mei, părinții mei!» a spus el stins”[17]. Înștiințat de sosirea ceasului despărțirii de lume, părintele Gherasim își primenește atât haina sufletului, cât și pe cea a trupului de humă: „În noaptea asta trec dincolo. Te rog, spală-mă un pic pe față și, dacă ai cu ce, taie-mi și unghiile. Nu vreau să las aici un corp neîngrijit”[18]. „Apoi a tușit și în fine, a adăugat: «Plec! Dumnezeu să vă binecuvinteze!»”[19].
Osemintele acestui mare martir al Bisericii Ortodoxe Române zac și acum, neștiute de nimeni, aruncate în groapa comună din cimitirul penitenciarului Târgu Ocna. Nici până astăzi oficialitățile din România nu au luat nicio măsură de reabilitare a acestor martiri ai neamului, luptători anticomuniști, stâlpi de demnitate pe care se reazemă această națiune. Dimpotrivă, ei sunt și azi defavorizați în fața intereselor diverselor minorități străine ce se străduiesc să îngroape și să întineze memoria eroilor și valorilor noastre naționale.
Nădăjduim însă ca statul român să reușească să aloce un minim buget pentru a face demersurile necesare identificării eroilor și luptătorilor anticomuniști, morți fără nume și fără cruce în gropile comune din penitenciarele comuniste și astfel poate va exista o zi în care vom putea să ne închinăm și cinstitelor oseminte ale mucenicului sfințit Gherasim Iscu.
fragment
[16]Ioan Ianolide, op. cit., pag. 326.
[17] Idem, pag. 289.
[18] Victor Stoica, Memorii. Petre Țuțea la verticală, Editura Fides, Iași, 1998, pag. 93-94.
19] Ioan Ianolide, op. cit., pag. 289.
In haosul şi pervertirea lumii contemporane nu este uşor a osebi Biserica lui Hristos şi să i ne alăturăm, deoarece nu e suficient pentru o biserică să se numească (şi) ortodoxă, pentru a fi cu adevărat a lui Hristos. Din păcate, apostazia există chiar şi sub formele exterioare ortodoxe, sub clădirile ortodoxe, sub mentalităţile ortodoxe. Trebuie să învăţăm a deosebi Biserica de celelalte biserici, fondul dincolo de aparenţe. Şi este un far ce luminează neîncetat limanul, un stâlp de nezdruncinat de care numai Biserica lui Hristos se bucură: succesiunea apostolică, continuitatea tradiţiei.
Oriunde este păstrată tradiţia vie – nevătămată de orice rupere sau schimbare, acolo unde este mărturisită de episcopi, preoţi, laici, întru dogmele, canoanele, rânduielile şi predaniile iubite, păzite şi lăsate nouă de Dumnezeieştii Sfinţi Părinţi încă din timpul Sfinţilor Apostoli, acolo este Biserica Ortodoxă şi acei oameni alcătuiesc Trupul ei. Şi această tradiţie o numim vie pentru că niciodată nu a fost întreruptă, deoarece prin cuvintele Sale, Hristos a promis că „porţile iadului nu o vor birui”.
Totdeauna unitatea Bisericii merge dimpreună cu unitatea de credinţă şi pururea învăţătura Mântuitorului viază în învăţătura Apostolilor şi a Sfinţilor Părinţi. Niciodată întocmirile Bisericii nu vor fi perimate sau clasate drept ultra-rigoriste, niciodată Soboarele Ecumenice nu au contrazis sau exclus vreun canon formulat la sinoadele anterioare, niciodată Sfânta Tradiţie nu va fi supusă revizuirii sau reînnoirii moderniste, niciodată nu ne vom aşeza deasupra Bisericii prin împărtăşirea unor experienţe personale ce contrazic experienţa infailibilă a Bisericii, niciodată nu vom reduce Biserica la vreo măsura personală sau hotărâre statală, căci atunci când vom încuviinţa cea mai mică dintre aceste erezii, atunci ne vom rupe de Trupul Bisericii şi ne vom face hulitori ai Capului Ei, Mântuitorul şi Domnul nostru Iisus Hristos.
Intareste’ne Hristoase Dumnezeule ca sa Te marturisim pana la ultima noastra suflare.
Amin!
Motto: „Duhurile întunericului stăpânesc acum pe oameni, dar să nu vă temeți, Hristos este aproape, cercetează lumea; iar lumea are nevoie de multă suferință… Dușmanii cred că am fost învinși, dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu în istorie și nu cunosc căile Lui”…
SFINȚITUL MUCENIC GHERASIM ISCU DE LA TISMANA, ISIHASTUL TEMNIȚELOR COMUNISTE– STAREȚUL MARTIR ȘI APOLOGET AL IUBIRII CREȘTINE [21 ianuarie 1912-25 Decembrie 1951]
În seara liniștită a Crăciunului anului 1951, în care muribunzii din camera 4 Spital vibrau la tot ce era nepământesc în atmosfera creștină a sărbătorii, Ioan Ianolide se oferă să vegheze peste noapte la căpătâiul bolnavilor. Într-un ungher al aceleiași macabre camere, Vasilescu, torționarul starețului de la Canal ajuns și el victimă al „dreptății comuniste” și adus la Târgu Ocna ca să moară „umanitar”, se zbuciumă între caznele bolii și chinurile remușcărilor de conștiință. Richard Wurmbrand își amintește: „Patul meu era între al starețului și al tânărului Vasilescu, alt fel de victimă a Canalului. Condamnat de drept comun, fusese repartizat la brigada preoților. Îi bătea până cădeau în nesimțire. Dar, cine știe de ce, colonelul Albon îl luase la ochi și fusese la rândul lui bătut atât de crunt, încât era și el pe moarte. Tuberculoza lui avansase mult. Acum, Vasilescu regreta toate acestea și-și plângea singur de milă. Îmi povestea mereu grozăviile pe care le săvârșise la Canal. Nu-l cruțase nici pe stareț. Era vizibil că se afla pe moarte și încercam să-i aduc puțină consolare, dar el nu-și găsea liniștea. Sufletul lui se chinuia în ghearele morții”. Cu ultimele rămășițe de vlagă, sprijinit de alți doi deținuți, părintele Gherasim se îndreaptă spre patul torționarului său și-l mângâie pe cap. Pe Richard Wurmbrand gestul cutremurător de iubire îl zguduie lăuntric pentru tot restul vieții: „ Nu voi uita niciodată această mișcare! Un om schingiuit continuă să mângâie pe asasinul său. Aceasta este Iubirea. Putea găsi o mângâiere pentru acela. Apoi preotul zise către acel om: «Ești tânăr, nu știai ce făceai. Te iubesc din toată inima mea». Dar nu a rostit așa simplu aceste cuvinte. Poți zice «iubesc» și să fie un simplu cuvânt de șase litere. Acesta însă zicea cu adevărat: «Te iubesc din toată inima mea». Apoi a continuat: «Dacă eu, care sunt păcătos, pot să te iubesc așa de mult, închipuiește-ți pe Hristos, Care este Iubirea întrupată, cât de mult te iubește! Și toți creștinii pe care i-ai chinuit, să știi, te iartă, te iubesc și Hristos te iubește. Îți dorește mântuirea ta cu mult mai mult decât ți-o dorești tu însuți. Te îndoiești dacă este cu putință să ți se ierte păcatele… El dorește să-ți ierte păcatele mai mult decât tu însuți dorești să fii iertat. Dorește să fii cu El în Rai, mai mult decât vrei tu să fii în Rai cu El. El este numai iubire. Dar trebuie să te întorci spre El ca să te pocăiești». În această celulă a închisorii, unde nu mai era posibil să fie secrete, am auzit mărturisirea ucigașului înaintea propriei sale victime. S-au rugat împreună, s-au îmbrățișat unul cu altul. După ce a primit spovedania lui Vasilescu și i-a dat sfânta împărtășanie, a fost ajutat să ajungă la patul său”.
Cu doar câteva clipe înainte să treacă pragul către tărâmul veșniciei, părintele Gherasim „a deschis iarăși ochii adânci, duși în fundul orbitelor. «Să vă mai privesc o dată, dragii mei, copiii mei, frații mei, părinții mei!» a spus el stins”[17]. Înștiințat de sosirea ceasului despărțirii de lume, părintele Gherasim își primenește atât haina sufletului, cât și pe cea a trupului de humă: „În noaptea asta trec dincolo. Te rog, spală-mă un pic pe față și, dacă ai cu ce, taie-mi și unghiile. Nu vreau să las aici un corp neîngrijit”[18]. „Apoi a tușit și în fine, a adăugat: «Plec! Dumnezeu să vă binecuvinteze!»”[19].
Osemintele acestui mare martir al Bisericii Ortodoxe Române zac și acum, neștiute de nimeni, aruncate în groapa comună din cimitirul penitenciarului Târgu Ocna. Nici până astăzi oficialitățile din România nu au luat nicio măsură de reabilitare a acestor martiri ai neamului, luptători anticomuniști, stâlpi de demnitate pe care se reazemă această națiune. Dimpotrivă, ei sunt și azi defavorizați în fața intereselor diverselor minorități străine ce se străduiesc să îngroape și să întineze memoria eroilor și valorilor noastre naționale.
Nădăjduim însă ca statul român să reușească să aloce un minim buget pentru a face demersurile necesare identificării eroilor și luptătorilor anticomuniști, morți fără nume și fără cruce în gropile comune din penitenciarele comuniste și astfel poate va exista o zi în care vom putea să ne închinăm și cinstitelor oseminte ale mucenicului sfințit Gherasim Iscu.
fragment
[16]Ioan Ianolide, op. cit., pag. 326.
[17] Idem, pag. 289.
[18] Victor Stoica, Memorii. Petre Țuțea la verticală, Editura Fides, Iași, 1998, pag. 93-94.
19] Ioan Ianolide, op. cit., pag. 289.
Articol preluat din Revista Atitudini Nr. 42
In haosul şi pervertirea lumii contemporane nu este uşor a osebi Biserica lui Hristos şi să i ne alăturăm, deoarece nu e suficient pentru o biserică să se numească (şi) ortodoxă, pentru a fi cu adevărat a lui Hristos. Din păcate, apostazia există chiar şi sub formele exterioare ortodoxe, sub clădirile ortodoxe, sub mentalităţile ortodoxe. Trebuie să învăţăm a deosebi Biserica de celelalte biserici, fondul dincolo de aparenţe. Şi este un far ce luminează neîncetat limanul, un stâlp de nezdruncinat de care numai Biserica lui Hristos se bucură: succesiunea apostolică, continuitatea tradiţiei.
Oriunde este păstrată tradiţia vie – nevătămată de orice rupere sau schimbare, acolo unde este mărturisită de episcopi, preoţi, laici, întru dogmele, canoanele, rânduielile şi predaniile iubite, păzite şi lăsate nouă de Dumnezeieştii Sfinţi Părinţi încă din timpul Sfinţilor Apostoli, acolo este Biserica Ortodoxă şi acei oameni alcătuiesc Trupul ei. Şi această tradiţie o numim vie pentru că niciodată nu a fost întreruptă, deoarece prin cuvintele Sale, Hristos a promis că „porţile iadului nu o vor birui”.
Totdeauna unitatea Bisericii merge dimpreună cu unitatea de credinţă şi pururea învăţătura Mântuitorului viază în învăţătura Apostolilor şi a Sfinţilor Părinţi. Niciodată întocmirile Bisericii nu vor fi perimate sau clasate drept ultra-rigoriste, niciodată Soboarele Ecumenice nu au contrazis sau exclus vreun canon formulat la sinoadele anterioare, niciodată Sfânta Tradiţie nu va fi supusă revizuirii sau reînnoirii moderniste, niciodată nu ne vom aşeza deasupra Bisericii prin împărtăşirea unor experienţe personale ce contrazic experienţa infailibilă a Bisericii, niciodată nu vom reduce Biserica la vreo măsura personală sau hotărâre statală, căci atunci când vom încuviinţa cea mai mică dintre aceste erezii, atunci ne vom rupe de Trupul Bisericii şi ne vom face hulitori ai Capului Ei, Mântuitorul şi Domnul nostru Iisus Hristos.