Porunca iubirii vrăjmaşilor este unică pentru că Unic este Dătătorul său. Mă tem însă că atât de mult ne-am înstrăinat de Dumnezeu, încât ni se pare că această poruncă nu e dată pentru noi, că este de prisos, inutilă şi imposibil de împlinit. Dacă suntem tentaţi să gândim în felul acesta, este bine să ne aducem aminte de cuvintele lui Moise, rostite în vremurile străvechi: ,,Puneţi în inima voastre toate cuvintele pe care vi le-am spus Eu astăzi şi să le lăsaţi moştenire copiilor voştri, ca să se silească şi ei a împlini toate poruncile legii acesteia; căci acestea nu sunt în deşert date vouă, ci acestea sunt viaţa voastră’’ (Deuteronom 32, 46-47). Că porunca iubirii vrăjmaşului e la îndemâna oricui a o împlini, ne-a arătat în chip desăvârşit chiar Dătătorul ei, Dumnezeu şi Omul Iisus Hristos. Să ne aducem aminte de vremea când Fiul lui Dumnezeu a fost în acele cumplite chinuri pe Cruce, iar ucigaşii Săi spumegau de ură în preajma Lui. Atunci s-a auzit Dumnezeiescul glas, rugându-Se pentru vrăjmaşii Lui de moarte: ,,Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac’’ (Luca 23, 34). Bine, veţi zice, Fiul lui Dumnezeu a putut împlini această poruncă, dar noi oamenii suntem neputincioşi în faţa ei. Nicidecum. Stă în puterea noastră înfăptuirea ei. E de-ajuns să vedem cum Sfinţii lui Dumnezeu, călcând pe urmele Învăţătorului, n-au socotit imposibilă împlinirea poruncii acesteia. Ne-o arată Sfântul Arhidiacon Ştefan. După ce a rostit un cuvânt folositor în faţa iudeilor, spre binele acestora, drept răsplată, a fost scos afară din cetate şi lovit cu pietre. Niciun gând de ură pentru ucigaşi, doar o rugăciune pentru răufăcători: ,,Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!’’ (Fapte 7, 60). Pentru nerăutatea lui şi pentru împlinirea Dumnezeieştii porunci, i s-au deschis porţile Împărăţiei lui Dumnezeu, după cum însuşi a mărturisit: ,,Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu’’ (Fapte 7, 59). Cu rugăciunea-n gură, pentru vrăjmaşii lui de moarte, Sfântul Ştefan s-a încredinţat Dătătorului poruncii: ,,Doamne Iisuse, primeşte duhul meu!’’ (Fapte 7, 59). Zicând acestea, s-a mutat la viaţa cea veşnică.
Sfânta Scriptură a Vechiului Testament ne dă o minunată pildă de iubire a vrăjmaşului, prin fiul lui Iesei, David. Era vremea când peste Israel domnea ca rege Saul. Acesta s-a făcut vinovat în faţa lui Dumnezeu de un lung şir de păcate care, în cele din urmă, i-au adus moartea. Invidia nestăpânită era una din urâtele trăsături ale caracterului său. Invidia cea otrăvitoare de suflet l-a făcut pe Saul să-l urască pe nevinovatul David, de aceea a căutat cu multă stăruinţă să-l omoare. În atari împrejuri, David a fost nevoit să se ascundă în locuri pustii. Saul a prins de veste, a luat trei mii de oameni şi s-a dus să-l caute, cu gândul mărturisit de a-l ucide. Dumnezeu a orânduit lucrurile într-un chip negândit de mintea omenească. Saul a intrat într-o peşteră, tocmai cea în care se găseau David cu însoţitorii, care i-au spus: ,,Aceasta este ziua de care ţi-a vorbit Domnul, zicând: Iată, Eu voi da pe vrăjmaşul tău în mâinile tale şi vei face cu el ce vei vrea’’. Era la îndemâna lui David să-şi ucidă vrăjmaşul. Acesta însă a răspuns: ,,Să nu-mi îngăduie Domnul să fac aceasta domnului meu, unsul Domnului, şi să-mi ridic mâna asupra lui, căci este unsul Domnului’’ (I Regi 24, 7). A urmat confruntarea faţă-n faţă dintre David şi Saul, excepţională pentru învăţămintele ei: ,,De ce asculţi vorbele oamenilor care zic: Iată, David unelteşte împotriva ta? Iată, ochii tăi văd astăzi că Domnul te-a dat în mâinile mele, aici în peşteră, şi mi s-a zis să te ucid; eu însă te-am cruţat şi am zis: nu voi ridica mâna asupra domnului meu, pentru că e unsul Domnului. Priveşte, părintele meu, poala hainei tale în mâinile mele; ţi-am tăiat poala hainei, dar de ucis nu te-am ucis. Află dar şi te încredinţează că nu este rău în mâna mea, nici vicleşug, şi n-am greşit cu nimic împotriva ta; tu însă cauţi sufletul meu, ca să-l iei. Judece, dar, Domnul între mine şi tine şi să se răzbune împotriva ta Domnul pentru mine, dar mâna mea nu va fi asupra ta’’ (I Regi 24, 10-15).
În faţa acestei dovezi de omenie şi de ataşament faţă de poruncile Dumnezeieşti, Saul îşi recunoaşte păcatul şi nevrednicia: ,,Tu eşti mai drept decât mine, că mi-ai răsplătit cu bine, iar eu te-am răsplătit cu rău. Tu astăzi ai dovedit aceasta, arătându-te cu mine milostiv; când Domnul m-a dat în mâinile tale, tu nu m-ai omorât. Cine oare, prinzând pe vrăjmaşul său, i-ar da drumul să meargă cu bine? Domnul să-ţi răsplătească cu bine pentru ceea ce ei făcut tu astăzi cu mine’’ (I Regi 24, 18-20).
Se părea că vrăjmăşia dintre Saul şi David a fost înlăturată, şi lucrurile vor intra pe un făgaş firesc. Din păcate, ura mocnită a lui Saul a reizbucnit şi iarăşi a căutat să ia viaţa lui David. A fost voia lui Dumnezeu ca acele descrise mai sus să se repete întocmai şi Saul a ajuns iarăşi în puterea lui David şi acesta ar fi putut să-l ucidă. David însă s-a comportat la fel, fără ură, fără răzbunare, lăsând toate în ştirea şi voia lui Dumnezeu.
Judecata lui Dumnezeu n-a întârziat. Într-un război cu filistenii, Saul a fost greu rănit şi, neavând nădejde de scăpare, i-a cerut însoţitorului său să-l omoare. Omul însă s-a temut să-l ucidă pe unsul Domnului, de aceea Saul şi-a curmat singur viaţa. Acesta a fost sfârşitul acestui rege care a supărat pe Dumnezeu cu multe şi grele păcate.
Ceea ce a urmat, a fost o încununare a credincioşiei lui David faţă de Dumnezeu. Vestea morţii lui Saul a ajuns la David. Credeţi că acesta s-a bucurat de moartea prigonitorului său? Nicidecum. ,,Atunci a apucat David hainele sale şi le-a rupt; asemenea şi oamenii care erau cu el şi-au rupt hainele lor, şi au plâns şi s-au tânguit şi au postit până seara după Saul’’. Dumnezeiască pildă de iertare şi de iubire a vrăjmaşului! Împlinirea poruncii de a iubi pe vrăjmaş şi a-i face bine este deplin ilustrată de comportamentul lui David. Cugetând asupra acestor fapte, nu putem decât să conchidem că porunca iubirii vrăjmaşului este vrednică de crezare şi demnă de împlinire.
Trăim într-o lume a absurdului, a violenţei, a urii şi răzbunării. Lăsăm prea lesne ca ura să ne inunde şi să ne otrăvească sufletele. Simţim plăcere atunci când ne răzbunăm pe cineva, fără să ne dăm seama că e o plăcere diavolească. Vedem cum crimele şi sinuciderile proliferează ca nicicând, rămânem consternaţi şi nu găsim explicaţii. În mijlocul acestei lumi a fărădelegii, Sfânta Biserică Ortodoxă vine, iară şi iară, să ne aducă aminte de menirea noastră ca oameni muritori, de datoriile noastre faţă de Dumnezeu, Creatorul şi Binefăcătorul nostru, faţă de semeni, prieteni sau vrăjmaşi. Acesta este rostul Evangheliei rânduite a se citi şi explica în această Duminică. Desigur că aţi observant că rugăciunile noastre bisericeşti au o alcătuire deosebită, încât ne fac să ne rugăm pentru ,,cei ce ne urăsc şi pentru cei ce ne iubesc pe noi’’. ,,Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni şi ştiţi că orice ucigaş nu are viaţă dăinuitoare în el’’, ne spune Dumnezeu prin scrisul Sfântului Apostol Ioan.
Sfântul Apostol Pavel are o minunată pledoarie pentru iubirea vrăjmaşilor, pledoarie pe care îmi îngădui să o reproduc mai jos: ,,Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc, binecuvântaţi-i şi nu-i blestemaţi. Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng. Cugetaţi aceleaşi lucruri unii pentru alţii; nu cugetaţi la cele înalte, ci lăsaţi-vă duşi spre cele smerite. Nu vă socotiţi voi înşivă înţelepţi. Nu răsplătiţi nimănui răul cu rău. Purtaţi grijă de cele bune înaintea tuturor oamenilor. Dacă se poate, precât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii. Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci este scris: A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul. Deci, dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea, căci făcând aceasta, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele’’ (Romani 12, 14-21). Amin.
Presbiter Iovita Vasile