Prin pana Sfântului Apostol Iacov, Dumnezeu a aşternut în filele Scripturilor Sfinte o minunată şi mântuitoare învăţătură privind Credinţa şi faptele omului. În parte, această învăţătură ne este cunoscută dar socotesc că este bine să stăruim cu deosebire asupra ei şi veţi vedea cât folos va aduce ea sufletelor noastre şi câtă comoară ne putem agonisi în ceruri dacă această învăţătură o prefacem în faptă bună. Aşadar Sfântul Iacov îşi începe cuvântul de învăţătură cu aceste două întrebări: ,,Ce folos, fraţilor, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să-l mântuiască?’’ (2, 14). Ce putem noi răspunde la acestea? Răspunsul este unul singur: folosul este inexistent iar mântuirea nu este posibilă fără comoara de fapte bune ce se scrie în ceruri. A scris, în continuare, Apostolul Domnului: ,,Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele, şi cineva dintre voi i-ar zice: mergeţi în pace! Încălziţi-vă şi vă săturaţi, dar fără să le daţi cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul?’’ (2, 15-16). Din nou răspundem: n-avem niciun folos, ba am putea spune, paguba este îndoită fiindcă aproapele este privat de ceea ce noi avem, dar nu-i dăm, iar noi ne lipsim de o faptă bună ce ne stă la îndemână. ..Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi’’ (2, 17). O credinţă moartă este, până la urmă, echivalentă cu necredinţa pentru că oricare din ele îl despart pe om, pentru veşnicie, de Dumnezeu.
Lucrul acesta nu l-a înţeles răzvrătitul împotriva lui Dumnezeu şi a tot adevărul Martin Luther care, în locul cuminţeniei celor afirmate de Sfântul Iacov a pus învăţătura drăcească numită sola fide, adică numai prin credinţă. Omului îi este suficientă credinţa pentru a se mântui, faptele bune nu sunt necesare mântuirii omului! Recunoaşteţi în aceste cuvinte glasul diavolului? Fără îndoială, de vreme ce glasul lui Dumnezeu l-am auzit cu puţin înainte prin ceea ce a scris Sfântul Iacov. Pentru că scrierea sfântă nu se potriveau cu ce spunea Luther, acesta a vrut să scoată Epistola Sfântului Iacov din Sfânta Scriptură. Auziţi şi vă cutremuraţi de această nesăbuită cutezanţă! Până–n cele din urmă Epistola a rămas unde-i este locul, iar Luther, ,,marele iubitor al Sfintei Scripturi’’, a numit, în bătaie de joc, scrierea Sfântului Iacov ,,Stroherne epistel’’, adică Epistola de paie! Şi stăm şi ne mirăm câte milioane de oameni au părăsit învăţătura cea sănătoasă (II Tim. 4, 3) şi s-au alăturat satanicei învăţături luterane!
,,Tu crezi că Unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură’’ (2, 19). Cum să nu creadă demoni cei care odinioară erau în jurul tronului ceresc şi-L lăudau pe Dumnezeu? Cum să nu creadă duhurile necurate, când sunt loviţi de atâtea ori de puterea Dumnezeiască şi sunt biruiţi de adevăraţii fii ai Sfintei Biserici? Credinţa lor este şi moartă şi pierzătoare şi însoţită de o cumplită cutremurare, deoarece ştiu că îi aşteaptă pedeapsa veşnică în iad. Iată, însă, că oameni cei fără minte îi întrec în răutate pe demoni, deoarece nu cred nici în Dumnezeu, nici în muncile veşnice ale iadului. Pe aceştia îi numea, cu îndreptăţire, Părintele Cleopa, ,,draci fără coarne’’. De ei ne izbim, din păcate, la tot pasul. ,,Nu vrei însă să înţelegi, omule uşuratic, că credinţa fără de fapte moartă este? (2, 20).Vedem din aceste cuvinte cât de mult insistă Sfântul Iacov asupra necesităţii faptelor bune pentru mântuirea sufletelor noastre. Şi pentru ca învăţarea noastră să fie şi mai temeinică, ne aduce în faţă pilda pururea nemuritoare a lui Avraam cel ascultător în toate de Dumnezeu.
Noi, iubiţi credincioşi, n-avem nevoie de o credinţă moartă, luterană, ci de credinţa cea vie aducătoare de mântuire, credinţa aceea cât grăuntele de muştar care poate să mute şi munţii din loc, Sfânta Credinţă Ortodoxă.
Evanghelia cea Sfântă care s-a citit astăzi în toate bisericile de pe faţa pământului ne vorbeşte tocmai despre Credinţa cea adevărată lucrătoare prin fapte bune. În vreme ce se afla în Capernaum, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a intrat într-o casă şi în scurt timp casa s-a umplut de oameni, la fel şi împrejurimile ei. Ca să ajungi la Domnul sau măcar în apropierea Lui, era cu neputinţă. De acest lucru s-au convins şi cei patru oameni care au adus cu patul pe semenul lor paralizat. Oricât se vor fi străduit ei să intre în casă, truda le-a fost zadarnică. Ei însă ştiau că trebuie cu orice preţ să-l ducă pe acel om nenorocit în faţa lui Hristos. Soluţia pe care au ales-o ei a fost una extremă: s-au urcat pe acoperişul în care au făcut o spărtură, apoi, cu nişte funii, l-au coborât pe slăbănog chiar în faţa Mântuitorului. Puternică şi statornică credinţă au avut acei oameni! Mare le-a fost iubirea pentru fratele lor neputincios! Din credinţa lor pilduitoare a izvorât fapta lor, stăruinţa de a-l aduce pe cel paralizat la Mântuitorul, într-o situaţie ce părea imposibilă. ,,Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!’’ Aşa lucrează Doctorul sufletelor şi al trupurilor, începând de la rădăcina răului, de la păcatele cele aducătoare de boală şi moarte. I-a iertat slăbănogului aceste păcate, a înlăturat, cu alte cuvinte cauza bolii. I-a vindecat sufletul rănit.
Cuvintele Domnului, în loc să aducă bucuria în sufletele celor de faţă, au stârnit adversitate în cărturarii cei îndărătnici care nu puteau înţelege că Iisus este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat şi are această putere de a ierta păcatele. De aceea ei gândeau aşa: ,,El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai Unul Dumnezeu?’’ Cunoscătorul inimilor şi al gândurilor oamenilor îi mustră cu blândeţe pentru necredinţa lor: ,,De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta’’. A fost momentul în care slăbănogul şi-a dobândit sănătate şi pentru trupul său bolnav aşa încât, de-acum se poate vorbi de un om sănătos în toate privinţele, aşa cum ne doreşte Dumnezeu pe fiecare dintre noi. Credinţa cea vie şi lucrătoare prin fapte bune şi-a arătat roadele binecuvântate.
Nu putem trece cu vederea cum au reacţionat oamenii sinceri la această minune Dumnezeiască. Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei a scris în acest fel: ,,Iar mulţimile, văzând aceasta, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu Cel Care dă oamenilor asemenea putere’’, aceea de a ierta păcatele semenilor aci pe pământ. Această putere a primit-o Biserica lui Hristos şi o exercită prin slujitorii lui Dumnezeu, episcopi şi preoţi. Dacă cineva s-a îndoit până acum de această putere, să nu se mai îndoiască de acum înainte ci să se folosească de ea spre a-şi curăţi şi vindeca sufletul prin Sfânta Taină a Spovedaniei. Acum ne aflăm în Sfântul şi Marele Post al Paştilor şi este vreme potrivită să facem aceasta.
În Evanghelia Sfântului Luca (18, 8) avem înscrisă întrebarea Mântuitorului: ,,Dar, Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, Credinţă pe pământ?’’ Ştim cu certitudine că va găsi mii de credinţe, pentru că le avem de-acum în statistici şi sub ochii noştri. Dar Domnul Iisus nu a întrebat de credinţe, ci de Credinţă, de singura credinţă mântuitoare pe care El ne-a adus-o. Doar spune şi Sfântul Apostol Pavel scriind Bisericii Sfinte din Efes: ,,Este un Domn, o Credinţă, un Botez’’ (Efeseni 4, 5). Este tocmai credinţa Sfintei Biserici cea despre care vorbeşte şi întreabă Domnul Iisus. Aceasta se va găsi la puţini oameni pentru că cei mai mulţi vor avea credinţe moarte, deşarte şi pierzătoare, aceste făcături omeneşti ce le vedem răspândindu-se în lume ca o pecingine.
Noi, iubiţi credincioşi, avem Credinţa cea adevărată, şi o avem ca dar al lui Dumezeu. Aşa spune Cartea Sfântă: ,,Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu este de la voi: este darul lui Dumnezeu’’ (Efeseni 2,8). Desigur, şi alţii afirmă că credinţa lor e cea adevărată, chiar cei care spun, asemenea lui Luther, că faptele bune nu-şi au rostul în mântuirea omului. Nu vă lăsaţi înşelaţi! Nu putem dobândi mântuirea fără faptele cele bune izvorâte din adevărata Credinţă. Este învăţătura lui Dumnezeu dată nouă prin Epistola Sfântului Apostol Iacov şi prin toate scrierile biblice; este ceea ce ne învaţă Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre; este sângele martirilor lui Hristos care s-a vărsat pentru apărarea Dreptei Credinţe şi care strigă către noi; este convingerea cu care mergem acasă de la sfânta biserică, după ce ne-am împlinit datoria faţă de Dumnezeu, sfinţind ziua de odihnă. Doamne, ajută! Amin.
Presbiter Ioviţa Vasile
Credinta vie si lucratoare de la scaunul duhovniciei pleaca:
CANONISIREA PACATOSULUI care vine la spovedanie sa se caiasca,aceasta canonisire ne-fiind valabila pentru cei care vin la spovedit din obicei si ca sa fie in randul lumii.
mijloacelor folosite de duhovnic pentru a îndepărta pe cel păcătos, în
conformitate cu legea Domnului. Această îndreptare el trebuie să o
arate in fapte sufleteşti şi trupeşti, care aduc vindecarea şi
împăcarea lui cu Dumnezeu (Num. 12, 15; I Cor. 5, 1-3; II Cor. 2, 6-11).
Duhovnicul are putere de a lega şi dezlega NUMAI IN CONFORMITATE CU LEGEA DOMNULUI (Ioan 20, 23; Matei 18, 18). Prin legătura canonisirii celei
drepte, omul se vindecă de păcate; prin dezlegarea pentru
împărtăşanie, omull se desăvîrşcşte întru mîntuire (Matei 5, 48).
Canonisirea trebuie să fie dată numai în conformitate cu legea
Domnului, Care ne este dală în Sfînta Scriptură, canoanele Bisericii şi
povăţuirile Sfinţilor Părinţi, căci altfel, ea nu ar aduce nici un folos, ba
chiar devine primejdioasă pentru sufletul penitentului şi mai ales a
duhovnicului: „Vai de cel ce face slujba Domnului în nepăsare” (Ier. 48, 10).
Prin călcarea legii, necinstiţi pe Dumnezeu, căci din pricina voastră se
huleşte numele Domnului printre neamuri (Rom. 2, 23-24; II Regi 12, 14;
Is. 52, 5; Ier. 13, 9-10; Matei 7, 22-23; 12,4345; Luca 24, 26). Omul
duhovnicesc poate judeca totul, dar pe el nu-1 poate judeca nimeni (I
Cor. 2, 10-16; I Tes. 5, 21; I Ioan 4, 1; Prov. 28, 5). Duhovnicul trebuie să aibă
întotdeauna în minte cele spuse de Domnul: „Nu pot face de la Mine nimic,
după cum aud, (în legea Domnului) judec şi judecata Mea dreaptă este,
pentm că nu fac voia Mea, ci voia Celui care m-a trimis” (Ioan 5, 30) ca
duhovnic (Sf .Gr. Nisa.Si cu toate acestea in ce priveste canonisirea nici macar episcopul lui,sau sinodul nu au puterea duhovniceasca asupra preotului ca sa decida ei in numele duhovnicului ori ca sa porunceasca ei asupra preotului duhovnic ca si cum el nu ar avea discernamant ce fel de canonisire trebuie data penitentuui
cu înţelegerea actului Spovedaniei, starea sănătăţii, posibilitatea materială şi familială, cu
slujba sau îndeletnicirea, pregătirea culturală, felurile păcatelor
spovedite şi evlavia întru pocăinţă a penitentului, aplicînd canonisiri
potrivite, care să ducă la îndreptarea şi întărirea duhovnicească.
Canonisirea prea aspră duce la deznădejde (II Cor. 2, 5-11), iar, cea prea
îngăduitoare (adica dezlegare ca la catolici,fara canon) duce la încurajarea starii de păcatosenie şi astfel, duhovnicul în loc
să îndrepte, mai rău strică. „Unii ca aceştia, leagă în chip uşuratic ranitele fiilor
poponilui Meu, zice Domnul spunînd: pace, pace, dar pacea Domnului nu există”
(Ier. 8, li). Canonisirea trebuie să se facă numai după legea Domnului,
căci duhovnicul nu judecă după1
legile făcute de el, ci este slugă şi
ispravnic pus de Domnul,atentiepentru mîntuirea sufletelor, care este obligat
să împlinească poruncile Stăpînului său. Duhovnicul trebuie să pună
înaintea celui păcătos calea vieţii şi calea morţii arătată numai şi numai
de legea Domnului, iar nu de catre episcopul lui eparhiot, închipuirea sau păcatele sale, prin care ar
voi să aprecieze pe ale altuia (Ier. 21,8; Simeon al Tes. IX, 72).
îndrepta la bătrîneţe, în care stare păcatul îl va părăsi pe el,
lăsîndu-1 pustiu de toata fapta buna iar nu el pe păcat, ca să devină om îmbunătăţit
sufleteşte. Astfel, de exemplu, în cuget va curvi, deşi în fapte va
deveni neputincios, care lucru se va cunoaşte din vorbele murdare,
din plăcerea de a discuta despre sexualitatea plantelor, animalelor
etc. Va privi pe alţii cu păreri şi vorbe bănuitoare, îndemnîndu-i la
păcate, va recomanda să se citească romane păcătoase şi se va
desfăta cu închipuirea păcatelor de odinioară, căci cum îi vor fi
ideile îi vor fi şi faptele. Răutatea veche, bunătatea nouă, nu se mai
poate face decît numai prin excepţia planurilor iconomiei
providenţiale (Luca 11, 24- 26; 17, 1-6; 19,1-10; Ioan 5, 14; Sf. Măria Egipt.).
De
aceea s-a prevăzut trepte de penitenţă într-un timp mai mult sau
mai puţin îndelungat, ca să se poată alege bine adevărata pocăinţă
de cea falsă şi făţarnică (I ec. 12; III ec. 5; IV ec. 16; Ancira 5; Cart. 6; Sf. Or.
Nisa 1).
păcatelor, ci mai ales după voinţa păcătosului de a se îndrepta. De
multe ori dorinţa prea mare a duhovnicului de ă reface ceea ce a
stricat, mai mare pagubă face şi, în loc să ridice ceea ce este căzut,
mai rău îl distruge. Astfel, cei ce sînt bolnavi şi moleşiţi, cei dedaţi la
plăcerile lumeşti şi cei stăpîniţi de mîndria puterii lor sociale, puţini
se gîndesc la păcatele lor şi numai cu încetul se vor izbăvi de povara lor. Duhovnicul care doreşte să-i îndrepte deodată, i se poate
înlîmpla să nu obţină nimic. Sufletul care a căzut în nesimţire
duhovnicească, cînd i se face cunoscut, mărimea şi mulţimea
păcatelor sale cade în deznădejde, nu mai ascultă de sfaturile bune,
nu se mai teme de ameninţare, şi nu se mai hotărăşte să facă faptele
îndreptării, ci devine mai rău decît cetatea de care zice proorocul:
„Faţa ta este ca a unei curve şi nu te mai mşinezi de nimic”. De aceea,
duhovnicul are trebuinţă de multă ştiinţă şi pricepere ca să pătrundă
toate înclinările sufletului omenesc. Uneori, mulţi cad în nebunie şi
deznădejde, neputînd suporta doctoria prea amară a canonisirii, iar
alţii, nefiind canonisiţi potrivit cu canonul lor, îşi neglijează sufletul, se
dau şi mai mult la păcate, făcîndu-se şi mai răi. De aceea, duhovnicul
trebuie să ţină seamă de toate acestea, să chibzuiască bine şi să
întrebuinţeze toate mijloacele ca să obţină rezultatul adevăratei
vindecări – sf. Ioan llrisostom, Sint. At. IV, 387.
Nu-l lăsa nelegat ca nu cîndva să fie legat de dreapta judecată a lui Dumnezeu.
Dacă îl voi lega cu, Dumnezeu nu-l mai leagă, iar dacă nu-l voi lega eu, atunci îl
aşteaptă legăturile cele nedezlegate. „Că dacă ne-am judecat pe noi înşine, nu
am mai fi judecaţi de nimeni” (I Cor. 11, 31). „Deci, să nu crezi că aceasta este o
cnizime şi o neomenie, ci ea se naşte din bunătate şi din dorinţa de vindecare şi
a bunei griji. Dar vei zice, că i s-a dat un timp destul de lung ca pedeapsă. Cît
timp? Un an, doi sau trei? Dar eu nu caut la mulţimea timpului sau anilor, ci la
îndreptarea sufletului… Dacă cel păcătos s-a smerit, dacă s-a pocăit, atunci s-a
făcut totul; dacă nu este aceasta, apoi timpul cel îndelungat nu foloseşte la
nimic! Căci noi nu căutăm dacă rana a fost legată un timp mai îndelungat, ci
dacă legătura a folosit la ceva. Dacă a folosii şi într-un timp mai scurt, să n-o mai
pui, iar dacă n-a folosit la nimic, atunci pune-o şi după zece ani! Aceasta, să-ţi
slujească de hotar pentm dezlegarea ranei: Dobîndirea spre viaţa veşnică şi
vindecarea celui legat de păcate” -Ioan llrisostom, l Cor. Om XIV.
mărturisirea însăşi este o canonisire. Duhovnicul, oricîtă pregătire ar
avea, nu poate pătrunde şi aprecia toate ascunzişurile faptelor trecute
şi viitoare ale penitentului. Această rezervă a conştiinţei sale îl face pe
duhovnic să împartă povara păcatelor în trei: o parte să o laşe în seama
milostivirii lui Dumnezeu, „care este plin de milă şi îndurare, zăbavnic la
mînie, plin de bunătate şi blîndeţe, care-şi tinde mila sa pînă la mii de neamuri,
iartă păcatele şi nelegiuirea, dar nu socoteşte pe cel vinovat ca pe un nevinovat
şi ,pedepseşte nelegiuirea părinţilor (care se trasmite prin educaţie) în copii
şi nepoţi pînă în al palntlea neam” (iixod. 34, 6-7). Iar Solomon, zice: „Să
miluieşti pe toţi, că’toate le poţi şi le treci cu vederea păcatele oamenilor pentru ca ei să aibă timp de pocăinţă” (înţelep. 11, 23). O altă parte a păcatelor,
duhovnicul o ia asupra sa, în virtutea puterii sale de a lega şi dezlega
oaia cea rătăcită, rugîndu-se ca Moise: „Doamne iartă-i păcatele, iar dacă
nu, ştcrge-mă din ca/tea celor vii”… (Exod. 32, 32; Rom. ‘), i-3). A treia pane,
rămîne în seama conştiinţei penitentului de a se îndrepta ca fiul cel pierdut, sau a
continua ca Iuda. De felul cum penitentul îşi va curaţi partea sa de păcate, adică
va face tot ceea ce va putea, el se va folosi de nigăciunile bisericii şi a liamlui
iertării dat lui prin taina spovedaniei, „căci în lege este dreptand conştiinţei
depline şi a adevănilui” (Rom. 2, 20), pentru mîntuirea sufletului său. – Fără
îndreptare, nu poate să existe iertare (i Tim. l, 7; Iez. 4.18; ILT, 322).
celor ce au o situaţie complicată cu mult feluritele păcate, pentru care
duhovnicul nu poate găsi imediat soluţionarea potrivită cu legea
Domnului şi cu situaţia penitentului, în aşa fel ca nici legea, să nu fie
nesocotită, sau exagerat aplicată, şi nici penitentului să nu i se ceară
nici prea mult nici prea puţin (Luca 12, 40; 13, 1-5). De asemenea ea se
aplică celor nesinceri şi şovăielnici ca nişte învechiţi în rele, precum şi
celor ce-şi justifică păcatele cu viclenie şi rea credinţă, ca nişte pui de
năpîrci (Matei 3, 7; 12, 33-37; 23, 32-26). Unii ca aceştia trebuiesc sfătuiţi
cu blîndeţe, dar hotărît, pentru ca ei ori să se îndrepteze ori să nu mai
încurce lumea, căci, mai rău, vor fi osîndiţi (II Cor. 26. 20-22; Ier. 15, 1-2;
F. Ap. 13, 8-11; 1 Tim. 1, 18-20). Această amînare poate să varieze de la
cîteva zile pînă la mai mulţi ani, după cum va chibzui duhovnicul. După
ce se va prezenta din nou, i se va citi canoanele şi documentele
scripturistice, care-i osîndesc purtările, apoi dacă se va constata
îndreptare, i se va da dezlegare condiţionată de îndeplinirea canonisirii
pînă Ia o nouă spovedanie, şi apoi dezlegare deplină. „Cine va întoarce pe
cel păcătos de la rătăcirea căii lui, va mîntui suflet de la moarte, şi va acoperi
mulţime de păcate” (Iacob 5, 20). în caz că nu se observă nici-o îndreptare,
doctrinisînd păcatul, un astfel de penitent trebuie trimis la alt
duhovnic, sub motiv că nu se pricepe a-i dezlega nevoile sufleteşti, şi
un alt duhovnic poate va fi mai priceput în a-l satisface (Luca io, 16; li,
24-26; Matei 12, 43-46). Penitentul care huleşte cele sfinte, prin cuvinte şi
fapte, ca Iuda trebuie să i se zică: Să nu mai fie în tine rod în veac
(Matei 21, 19; V. Afurisirea).
252.- Treptele vechilor canonisiri: „Plîngerea, este starea celui ce a
păcătuit şi este rînduit să stea în afară de uşa bisericii, unde să ceară, de la
credincioşii care intră, să se roage pentm el. Ascultarea este şederea înlăuntru,
lîngă uşa din tindă (pronaosul) bisericii, unde stau cei ce au păcătuit, la urina
catehumenilor, pînă ce vor asculta citirea scripturilor şi învăţăturilor şi la anunţul:
„Cîţi sîntt’ţi chemaţi ieşiţi..”, ei vor părăsi biserica. îngenuncherea este starea în ghenunchi înlăuntru, lîngă uşa din naosul bisericii, şi după liturghia celor
chemaţi, ieşeau afară cu catehumenii. Starea împreună este şederea la un loc cu
credincioşii în naos. Ei nu ieşeau cu catehumenii, ci stau la toată liturghia
credincioşilor. Cea mai de pe urmă stare este împărtăşirea cu sfintele taine” – Sf.
Grigore
Neocez. 11.
în afară de biserică sau afară de curtea sau tinda bisericii şi cîţi
intră în biserică înaintea tuturor să cadă şi să-i roage plîngînd, cu
lacrimi ca să se roage pentru dînsul, că acela ce plînge este lepădat
afară de curte sau tinda bisericii, ca să se pocăiască atîta vreme cît
îi este poruncit”. „Ascultarea este ca omul cel păcătos dacă greşeşte
să asculte dumnezeiasca Scriptură, stînd lîngă uşile bisericii, pentru
că cel ce ascultă, stă în curte sau în tindă, iar în biserică nu-i este
iertat şi nici n-are voie să intre pînă ce nu va săvîrşi pomnciţii lui
ani. Căderea este adică posluşania, cel ce greşeşte să stea înlăuntru. în
biserică, mai îndărăt pe partea amvonului, pentm că cel ce cade,
acela stă în biserică pînă la sfînta evanghelie, cînd zice diaconul: „Cei
chemaţi ieşiţi, atunci iese şi el cu cei chemaţi şi stă afară de
biserică, pînă ce se stîrşeşte dumnezeiasca slujbă”. Starea cu
credincioşii este că stă omul cu credincioşii în biserică înlăuntru
pînă la sfîrşitul dumnezeieştii slujbe, iar sfintei pricestanii nu se
pricestuieşte pînă ce îşi umple poruncită lui vreme, iar dacă îşi
umple vremea stînd cu credincioşii, atunci se învredniceşte
împreunării Sfintei Taine a Preasfîntului Trup şi Preacuratului sînge
a Domnului Iisus Hristos. „Deci cu aceste palm locuri, se obîrşeşte şi
se umple toată pocania. Drept aceea, cade-se episcopului sau
preoţilor duhovnici în toată vremea canonisirii, ori multă ori puţină,
tot pe aceste patru locuri s-o împartă, şi aşa să cureţe de păcate pe
acela ce se căieşte şi se pocăieşte” – ILT, Nom. p. 328.
multă pnidenţă. Duhovnicul să nu ia el milostenia ca să dea la săraci,
ci să trimită pe cei săraci la cel canonisit ca să le dea bani sau
materiale, ferindu-se astfel, de orice bănuială. Un adevărat slujitor al
Domnului trebuie să se ferească şi de umbra lui, fiindcă cele materiale
duc la ispită, şi în plus duc la sminteala altora. „Duhovnicul să nu
primească cu uşurinţă a împărţi milostenia celor canonisiţi, ca să nu dea pricină
de defăimare şi sminteală. El numai să dea îndrumări, dar să nu ia nimic, afară
de cele ce i se dau lui ca să se roage penlni sufletul celor împovăraţi de păcate,
la slujbe şi liturghii. Cel ce i-a plată penlni liturghii şi nu le slujeşte, vinovat este, pentm lencvire şi jefuirea aproapelui ca cel ce lipseşte pe fratele său de sfinţire” –
Sim.Tes. IX, 73,
74.-
mirenilor, fiindcă trebuie să fie lumina lumii prin învăţătura lor şi sarea
pămîntului prin exemplul”şî faptele vieţii lor (Matei 5, 13-16). Păcatele,
neştiute de nimeni altul decît de făptaş şi Dumnezeu, se vor canonişi ca
şi la mirenii obişnuiţi, luîndu-se măsuri de a nu se mai repeta. Păcatele
cele cunoscute, mai mult sau mai puţin în public, se vor canonişi cu
mult mai aspru, fiindcă, prin această sminteală, el a devenit feştilă
fumegîndă pe care Dumnezeu abia o tolerea/ă (Maici 12, 20) şi sare
împuţită care se aşteaptă să fie arucată în focul cel veşnic (Matei 5, 13),
iar în ziua dreptei judecăţi, li se va zice că nu vă ştiu pe voi (Matei 7, 21-
23). Ei sînt cei ce au ştiut voia Stăpînului şi se vor osîndi mai greu decît
cei neştiutori (Luea 12, 47-48; Iacob 4, 17), căci nu s-a luptat pînă la sînge
(Evrei 12, 4). Să li se citească cu răbdare şi pentru păcatele grele să fie
trimişi la episcopul de care depind şi nu la altul.
săvîrşite de preoţi, trebuie să primească o pedeapsă cu mult mai mare decît
alunei cînd ele ar fi săvîrşite de popor, a poruncit ca pentru păcatele preoţilor să
se aducă o atît de mare jertfă, la fel cu aceea ce se aduce pentru un popor întreg
(i.cv. 3, 4). Aceasta nu probează nimic altceva, decît că runele sufletului preotului
cer o mare îngrijire, adică într-atîlu cît să fie la fel cu îngrijirile raitelor unui întreg
popor. Ele n-ar cere o mai mare îngrijire dacă n-ar fi şi mai periculoase. Şi n-ar fi
aşa de periculoase prin firea lor, ci din cauza demnităţii preotului, care a cutezat
să se încarce cu ele (Deut. 22). Şi ce să mai vorbesc eu de bărbaţii care sînt
obligaţi să-şi îndeplinească datoria de slujitori ai bisericii, căci şi fiicele preotului,
care n-aveau nimic de-a face cu preoţia, sufereau lotuşi, din cauza demnităţii
părinteşti, erau supuse la o mai aspră pedeapsă pentru păcatele lor. (Lev. 21, 9).
Şi cu toate că păcatele lor materiale erau la fel cu ale fiicelor poporului, căci tot
desfrîu este şi de o parte şi de alia, totuşi pedeapsa lor era cu mult mai aspră
decît a fetelor mirence. Vezi dar, cît de convingător vrea să ne arate Dumnezeu,
că pentm conducători se cere o pedeapsă cu mult mai mare, decît pentru supuşi.
Căci cel ce pedepseşte pe fiica preotului (cu moartea) cu mult mai rău decît pe
altele, din pricina demnitarii tatălui ei, apoi cu atît mai rău va pedepsi pe însuşi
preotul mai mult decît pe mirenii simpli, cu toată dreptatea. Căci sminteala adusă
de păcatele preotului, nu se mărgineşte numai la pierderea lui însuşi, ci aruncă în
prăpastia pierzării şi sufletele celor slabi şi care iau exemplul rău din faptele lui.
Aceasta ne învaţă şi Iezechiel (34, 17), cînd profeţeşte despre judecată, întm
despărţirea oilor de capre” -Sf. Ioan Hrisostom – Despre Preoţie, VI, 575-578.
trebuie să ţie seama de însemnătatea păcatului şi de hotărîrea spre pocăinţă a
celui păcătos, şi astfel, să dea canonisirea cea mai potrivită cu păcatul, ca nu
cîndva să aplice pe amîndouă fără măsura dreptăţii în a lega şi a dezlega şi
astfel, să primejduiască mîntuirea celui păcătos. De obicei boala păcatului nu
este simplă, ci are multe feluri şi înfăţişări. Ea odrăsleşte multe vlăstare ale
pierzării, din care răul se răspîndeşte şi lăţeşte sub toate fonnele, pînă acolo, încît
se împotriveşte chiar puterii de vindecare a doctondui. Cel ce are pricepere în
vindecarea duhovnicească, mai înlîi trebuie, să cerceteze starea sufletească a
celui păcătos, dacă înclină spre vindecare, sau dimpotrivă, dacă prin felul său de
viaţă, cultivă păcatul. Duhovnicul trebuie să observe în ce chip se îngrijeşte
penitentul de îndreptarea sa în vremea canonisirii, dacă nu cumva iese ceva, care
se împotriveşte vindecării sale, iar rana sufletului său se măreşte prin
întrebuinţarea doctoriilor aplicate ei nepotrivit, şi astfel, el trebuie să chibzuiască
necontenit asupra milostivirii iconomiei handui cu puterea de vindecare a
bolnavului. Căci poninca lui Dumnezeu şi toată grija duhovnicului cămia i s-a
încredinţat misiunea pastorală, este de a întoarce oaia cea rătăcită şi de a
vindeca pe cea rănită de diavolul. El trebuie să fie cu grijă ca să n-o împingă spre
prăpastia deznădăjduiţii, şi nici să slăbească frinele, care mijlocesc întoarcerea de
la viaţa păcătoasă şi de la nepăsarea întm păcate. El este dator să întrebuinţeze
toate mijloacele de a se împotrivi păcatului, ori prin canonisirile cele mai aspre şi
neplăcute, ori prin cele îngăduitoare şi blînde şi să se silească a vindeca rănile
păcatului cercetînd roadele pocăinţei aduse de canonisire şi călăuzind înţelepţeşte
pe omul cel chemat la fericirea cea de sus. -Deci, se cuvine ca noi să cunoaştem
şi să folosim bine amîndouă metodele pe a severităţii şi a îngăduinţa, şi acolo
unde una nu merge, să aplicăm pe cealaltă, aşa cum ne învaţă Sfînhd Vasile” -VI,
ec. 102
trebuie să fie înfrînată, ca nimeni să nu răpească cele ale altuia sau să calce
hotăririle părinţilor pentm cîştig sau vreun cleric să ia camătă. Faptele rele, încă
necondamnate de Scriptură, se vor cerceta de noi şi se va holări pedeapsa lor.
Despre cele ce Scriptura a legiuit lămurit, nu ni se cade să mai hotărîm, ci numai
să le aplicăm. Prin urmare, ceea ce este osîndit la mireni, cu atît mai mult trebuie
să fie osîndit la clerici. întreg sinodul a zis: Nimeni nu poate lucra împotriva celor
hotărîte de prooroci, şi de Evanghelii, fără primejduirea mîntuirii sale” – Cart. 5.
primit, fiind în primejdie de moarte, ar cere dezlegare ca să se împace cu sfintele
altare spre a se împărtăşi, în lipsa episcopului, atunci cu bună dreptate
presbiteml, poate să ceară voie de la episcop şi numai după dispoziţiile lui, să
dea dezlegare de vechea canonisire celui ce este în pericol de moarte. Această
rînduială, trebuie să o întărim ca pe o hotărîre mîntuitoare. Toţi episcopii au răspuns: Se hotărăşte ceea ce sfinţia voastră crede de cuviinţă să aprobăm în
chip necesar” – Cart. 7.
judecata (aprecierea) episcopilor numai potrivit cu gravitatea păcatelor.
Prezbitend să nu dea dezlegare celui ce se pocăieşte, fiind canonisit de episcop,
fără ştirea acestui episcop, decît numai în lipsa episcopului din cauza nevoilor
constringătoare cu ameninţarea morţii. In caz că păcatul celui ce se pocăieşte
este public şi cunoscut de toţi, şi a produs sminteală în biserică, asupra acestuia,
în public înaintea uşii bisericii să i se pună mîna, pentm dezlegarea şi primirea în
biserică” -Cart. 43.
-„Dacă cineva a căzut în păcatele înşirate mai sus (C, 51,73, curvie, furt,
ucidere, apostasie etc.) şi va arăta multă sîrguinţă în mărturisire, astfel,
duhovnicul cel ce are puterea de a lega şi dezlega prin iubirea de oameni a lui
Dumnezeu, dacă va face pogorămînt, văzînd mărturisirea cea deplină şi hotărîtă
a celui păcătos, şi astfel va micşora timpul canonisirii, nu se va face vrednic de
osîndă. Scriptura ne arată că, cei ce se mărturisesc cu o mai mare zdrobire de
inimă
(Matei 27, 75), mai degrabă se învrednicesc de iubirea de oameni a lui
Dumnezeu” – Sf.Vasile 74.
pocăinţei, căci negreşit nu după timpul de canonisire judecăm păcatele, ci ţinem
seama de felul pocăinţei, care este hotărîloare. Celor ce se despart cu greu de
păcatele lor şi vor să slujească mai mult plăcerilor tntpeşti decît lui Dumnezeu, şi
refuză să trăiască după ponincile Evangheliei, cu aceştia mpem legătura
duhovniciei, căci în privinţa celor nesupuşi şi îndărătnici întm pocăinţă, ne-am
învăţat cele zise: Mîntuind, mîntuieşte-ţi sufletul tău (Fac. 19, 17), prin
despărţirea de cel învechit în rele” – Sf.Vasile 84.
nepocăiţi, ci, temîndu-ne de greaua osîndă şi avînd înaintea ochilor ziua cea
înfricoşată a judecăţii Domnului, să nu fim nepăsători primejduindu-ne mîntuirea
din pricina păcatelor străine. Dacă n-am învăţat nimic din ponincile cele
înfricoşate ale Domnului, şi nici nu ne-au înţelepţit pedepsele cele mari, cum că
penlni păcatele noastre ne-a părăsit Domnul şi ne-a dat robiei…, ce avem noi
comun cu cei păcătoşi? Ci noi trebuie să le arătăm păcatele ziua şi noaptea, în
particular şi în public, dar să nu ne lăsăm înşelaţi de păcatele lor, ci mai degrab
să ne nigăm Domnului ca să-i cîştigăm şi să-i scoatem din cursele diavolului.
Dacă nu vom putea face aceasta, să ne sîrguim, cel puţin, a ne mîntui sufletele
noastre de veşnica osîndă, ferindu-ne de păcate Străine” (I Tim. 5, 22 ; II Ioan
11) – Sf.Vasile 85.
„Eu socotesc că duhovnicilor celor ce judecă drept nu li se poate
părea că scurtarea de către noi a timpului pocăinţei n-ar fi o măsură de suflet
mîntuitoare, căci nici părintele Vasile cel Mare şi nici cei mai vechi părinţi n-au
stabilit pentru păcătoşi vreo poslire, priveghere sau metanii, decît numai oprirea
de la împărtăşanie. Noi am socotit să scurtăm timpul de pocăinţă pentru cei ce se
căiesc cu adevărat, şi-şi chinuiesc Impui, şi cu înţelepciunea îşi schimbă viaţa
părăsind răutatea învechită a păcatului. De pildă: dacă cineva se învoieşte să nu
bea nici vin în anumite zile; să-i reducem un an din vremea hotărîlă de părinţi.
Deasemeni, dacă ar făgădui că se înfrînează de la carne pentru un timp, să-i
reducem încă un an; de la brînză, ouă, peşte, ulei, pentru fiecare să-i iertăm încă
un an; tot astfel, dacă el vrea să îmblînzească pe Dumnezeu prin bogate metanii
şi mai ales dacă dovedeşte rîvnă şi hotărire întru facere de milostenie. Dacă
cineva după păcătuire se devotează vieţii după iubirea lui Dumnezeu, şi trăieşte
singuratic, socotesc că este bine să ia canonisireşi mai scurtă, căci prinlr-o astfel
de vieţuire, el stinge în viitor patimile păcatului făcute în cursul vieţii de pînă
atunci” – loan Post. 3.
R: Fiindcă acest canonicon se foloseşte de multă blîndeţe, pe mulţi i-a pierdut.
Din această cauză, cei ce cunosc binele şi se abat de la el, trebuie a se îndrepta,
adică a nu aplica numai scurtarea timpului, ci a aplica şi condiţiunile, prin care el
justifică valabilitatea timpului prescurtai” – Nicolae 11.
fie înlăturat de la binecuvîntarea potrivit măsurii greşelii? R: însemnează a se lipsi
cineva de biecuvîntarea care se dă în biserică”. -Sf.Nicolae 9.
(afurisească) pentru oarecare mari păcate, ci să fie numai oprită de la
împărtăşanie. Canonul 34 (Sf.Vasile) ne învaţă să facem aşa, din cauză că
multe femei s-au sinucis de nişine. Tot aşa trebuie procedat şi cu prezbitend şi
diaconul potrivit acestei rînduieli: Nu vei pedepsi de două ori pentm acelaşi
păcat” (Num. l, 9) – loan Post. 46.
ascunse (neştiute public), trebuie să-i oprească de la împărtăşire, dar să nu-i
oprească a intra în biserică (ca să se atragă atenţia altora), nici să dea în
vileag (prin semne externe) cele ce ştie despre ei, ci, în taină, să-i sfătuiască
cu blîndeţe ca ei să slămiască în pocăinţă şi rugăciune, şi să le dea canonisirile ce
li se cuvin, potrivit cu predispoziţiile sufleteşti ale fiecănu în parte” – sr.Nichifor
28.
iniţiativa şi rîvna mîntuirii), duhovnicul poate să procedeze mai îngăduitor, după chibzuiala sa” (în aplicarea canoanelor, ca durată de timp, mijloace,
etc, numai să poată vindeca răul) – Sf. Nichifbr 29.
împărtăşească, şi se va pricestui să se despartă de biserică trei ani, că se cade ca
cel ce leagă să-l şi dezlege. Insă de-l vor lega alţii, alţii să-l dezlege, iar de se va
pocăi, să-l primească la împărtăşanie, că scris este: cine va veni către mine, nu-l
voi scoate afară”. -PBG, 115.
încarce cu păcate străine, că nu este aceea răbdare, ci va fi pricină de pierzare, şi
nici se cuvine a fi mai milostiv decît părinţii. Arhiereul sau duhovnicul, fiind
ştăpînit de aceleaşi păcate, ca şi penitentul, să nu socotească că i se va ierta lui
acele păcate, dacă va fi îngăduitor şi va uşura pe cei păcătoşi călcînd legile
Domnului. Ci pentm ale sale păcate să ceară iertare, iar legea lui Dumnezeu s-o
aplice cu dreptate. Trebuie să fie îngăduitor numai cînd păcătosul se va hotărî să
se îndepărteze de la rău şi se va smeri întm pocăin(ă”. -Sim.Tes. IX. 30.
iar pentm a face comoară în cer, de suflete mîntuite, puţină grijă…
împreună cu episcopii să se silească şi preoţii care au luat slujba aceasta
prin poruncă, şi nu trebuie să caute cineva către dobîndă tmpească, care
este mare pagubă, nici să înveţe afară de pravilele sfinţilor părinţi, pentm
ca nu cumva să-şi ia asupra lor păcatele… Se înşală cel ce i se pare că ar
fi mai milostiv decît părinţii, învăţînd şi uşurînd canoanele…, căci
acelea sînt făcute şi îndestulate de mulţi purtători de Dumnezeu, ca să
respecte canoanele”. -Sim.Tcs.v, 254.
cuvinte dumnezeieşti sau o coase prin daruri (de la Sfîntul Duh), se
arată ca unul care, stăpîn fiind, îmbracă înfăţişare de slugă. Dar
(duhovnicul) să ia seama cel ce face aceasta, ca nu cîndva nefăcînd-o
ca slugă să’-şi piardă deodată cu plata sa, şi cinstea puterii de stăpîn,
(duhovnicesc) care i se cuvine, pentru slava cea deşartă”. -Filoc. IV, 288,
Pentru ca ati adus in discutie despre ziua de 8 aprilie cu amenintarea ca ne intuneca ei cerul pentru trei zile:au fost trei sau patru dati in istorie cand soarele a chiulit de pe cer pe la discoteci si doua saptamani non-stop nu i-a vazut nimeni mutra;alta data a durat noua zile pana sa vina acasa pentru ca a avut nu stiu ce afaceri de impartit si trebuia sa stea atatea zile prin Dubai si pe urma prin Congo,din cate am inteles.Poate or arunca ei cu praf negru sa fie intuneric trei zile si in astea trei zile sa umble discret cu masinile cu difuzoare pe langa blocuri si case,cum faceau cu stropitul din masini in plandemie si,cu inteligenta lor artificiala pliata pe fiecare cetatean cu vocea lui ei sa tot dea drumul la difuzoare cu voci de-ale rudelor decedate pentru ca tot ei sa creeze povestea aceea cu cele trei zile si trei nopti de intuneric cu faza cu chemarea rudelor decedate a caror voci sa se auda xe afara,dupa care speriatul sa sara din casa,chipurile sa isi vada „rudele” iar sarlatanii care vor face treaba asta sa se bucure in mod usor de rapiri de oameni fie pt razboiul din Ukraina fie pt razboiul din Marea Rosie sau pt cate razboaie or mai inventa ei pe viitor iar viitorii soldati sa fie tinuti in lagare speciale pt destinatia razboaielor lor zicandu le si pacalindu i intruna ca e lockdown „climatic”.