Ştim din viaţa de toate zilele că înainte de moartea lor, părinţii au grijă să transmită copiilor lor bunurile materiale pe care le-au agonisit. Aceasta se face prin acte de voinţă scrise, testamente adică, şi prin legile civile care reglementează succesiunea. Astfel, la rândul lor, copiii devin proprietarii acelor bunuri de care dispun după cum găsesc de cuviinţă. La rândul lor, aceşti moştenitori transmit urmaşilor lor bunurile materiale pe care le-au primit de la părinţi, şi-n felul acesta, printr-un şir de succesiuni, averile trec de la unii la alţii, de la o generaţie la alta, prin mijlocirea notarilor şi a judecătorilor care întocmesc actele doveditoare de proprietate.
În mod asemănător, iubiţi credincioşi, darul Dumnezeiesc al preoţiei s-a păstrat de la Sfinţii Apostoli până în vremea noastră, în linie neîntreruptă, după legi bisericeşti bine stabilite. Evanghelia acestei Duminici ne arată care au fost cei dintâi păstori ai Bisericii Lui Hristos. În vreme ce Mântuitorul străbătea ţinutul de lângă Marea Galileii, i-a întâlnit întâi pe Andrei şi fratele lui, Petru apoi pe ceilalţi fraţi, Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu. Toţi patru îşi câştigau pâinea cea de toate zilele pescuind pe mare. Din acel moment viaţa lor ia o altă turnură, potrivită chemării Domnului Iisus: ,,Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni’’ (Matei 4, 19). Este cu totul remarcabil răspunsul dat de aceşti pescari chemării sfinte a Fiului Lui Dumnezeu: ,,Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El’’ (Matei 4, 2). Fără condiţii, fără ezitare, fără amânări. Îndată. Cu trecerea vremii, celor patru, de-acum Sfinţi Apostoli, li s-au adăugat ceilalţi, până s-a împlinit numărul de doisprezece. Sfânta Scriptură îi numeşte adesea şi Ucenici pentru că toată vremea cât au stat cu Mântuitorul, au primit de la El învăţătura cea nouă şi mântuitoare aşa încât să poată, la rândul lor, să o răspândească în lume, după îndemnul Învăţătorului: ,,Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin. (Matei 28, 19-20).
După întemeierea Sfintei Biserici, în ziua Cincizecimii, la Ierusalim, Sfinţii Apostoli, primind puteri Dumnezeieşti, au fost cei dintâi păstori ai celor trei mii de suflete care au primit Sfântul Botez şi au devenit mădulare ale acestei Biserici. Învăţătura cea Dumnezeiască se răspândea din aproape-n aproape, prin strădania Apostolilor, în arii geografice noi, crescând, în aceşi măsură, şi numărul celor care credeau. Când Apostolii Domnului întemeiau o comunitate bisericească nouă, rânduiau acesteia şi păstorii care să o conducă, prin punerea mâinilor, adică prin Sfânta şi Dumnezeiasca Taină a Preoţiei. Oriunde se ivea necesitatea, Apostolii hirotoneau, din rândul credincioşilor vrednici, episcopi, preoţi şi diaconi cărora le încredinţau misiunea de a-i conduce pe credincioşi spre Împărăţia Lui Dumnezeu. Sfântul Timotei a fost hirotonit episcop în Efes, iar după o vreme, când i-a scris cea dintâi Epistolă pastorală, Sfântul Apostol Pavel îl îndeamnă: ,,Nu fi nepăsător faţă de harul care este în tine, care ţi s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor preoţimii’’ (I Timotei 4, 14). În aceaşi Epistolă i se reaminteşte de grija pe carte se cuvine să o aibă pentru Biserica Lui Dumnezeu (I Timotei 3, 4). Biserica întemeiată în Insula Creta a avut ca prim episcop pe Tit, căruia i se reaminteşte de datoria sfântă de a hirotoni şi aşeza preoţi în Bisericile din cetăţi (Tit 1, 5).
În acest fel harul Dumnezeiesc al Preoţiei s-a împărtăşit episcopilor iar aceştia, la rândul lor, hirotoneau preoţi şi diaconi, iar când se ivea necesitatea, alţi episcopi. Când cel din urmă Apostol a trecut la Domnul, Bisericile locale aveau fiecare păstori canonic rânduiţi. Când un episcop era chemat la Dumnezeu, ceilalţi episcopi, împreună cu Biserica, hirotoneau alt episcop care primea plinătatea harului pe care îl transmitea altora prin hirotonie.
Aşadar, de la Sfinţii Apostoli şi până în ziua de azi, există o continuitate harică, un şir neîntrerupt de episcopi prin care Dumnezeiescul har s-a făcut lucrător în Biserică. Această impărtăşire neîntreruptă a harului preoţiei de la Apostoli la episcopi şi apoi la cei care le-au urmat în linie directă, o numim Succesiune Apostolică. Se spune, pe bună dreptate, că unde este episcopal dreptcredincios, acolo este şi Biserica şi acesta e un semn sigur al recunoaşterii Bisericii Lui Dumnezeu, într-o lume împânzită de făcături omeneşti, adică biserici mincinoase. Aşa se întâmplă peste tot în lume: sectele aflate într-o insolvabilă criză de legitimitate îşi adaugă fraudulos şi uzurpator numele de ,,biserici’’, semănând confuzie şi înşelând pe cei nestatornici. Aţi auzit, desigur de ,,biserica baptistă’’, de ,,biserica penticostală’’, de ,,biserica reformată’’, de ,,biserica protestantă’’ şi multe altele. Acestea sunt falsele biserici răspândite în lume. Niciuna nu are ca păstori vreun episcop hirotonit canonic, ci doar pastori impostori sau pseudo-episcopi. O altă pretinsă biserică, cea anglicană, a comis un act fără precedent în toată istoria rătăcirilor omeneşti, de neimaginat în urmă cu numai câteva decenii: a ales femei pe care le-au denumit episcopi şi le-au încredinţat comunităţi eretice ca să le ,,păstorească’’. La aşa ,,biserici’’, aşa ,,episcopi’’. Şi aceştia cer cu impertinenţă să li se recunoască ,,hirotoniile’’ şi pretind să intre în comuniune cu Adevărata Biserică a Lui Hristos, cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, ignorând spusele Sfântului Apostol Pavel că dreptatea nu se însoţeşte cu fărădelegea, lumina nu are împărtăşire cu întunericul, între Hristos şi Veliar nu există învoire, credinciosul nu are parte cu cel necredincios (cf. II Corinteni 6, 14-15).
Cu astfel de eretici şi cu cei asemenea lor nu putem sta nici măcar sub acelaşi acoperiş, iar cine cutează să ,,negocieze’’ Sfintele Dogme ale Bisericii cu ei, se face trădător al Lui Hristos şi al Bisericii Sale. Tradiţia bisericească păstrează informaţia potrivit căreia s-a întâmplat ca Sfântul Ioan Evanghelistul, cel despre care vorbeşte Evanghelia de astăzi, s-a întâlnit în aceaşi clădire cu un eretic al vremii, Cerint. Când l-a văzut, Apostolul şi-a îndemnat ucenicii să plece în grabă de-acolo, nu cumva să se prăbuşească acoprişul peste ei. Fermitatea Apostolului este normativă pentru orice membru al Bisericii noastre, confruntat cu erezii mult mai numeroase şi mai grave. Dacă e vorba de unirea tuturor, aceasta nu poate avea loc decât în Adevăr şi-n acest sens, porţile Biserici Ortodoxe sunt, oricând, larg deschise.
Alte comunităţi eretice afirmă că Biserica nici nu există, ci ea se va întemeia atunci când toate ramurile ,,creştine’’ se vor unifica. Acestora li s-a spus răspicat că Biserica Lui Hristos există, porţile iadului n-au biruit-o şi nu o vor birui (Matei 16, 18), iar ei se află în afara acestei Biserici. Am spus toate acestea spre a arăta nu numai că episcopii păstrează plinătatea harului, ci şi pentru a scoate în evidenţă că şi dumneavoastră, credincioşii, sunteţi urmaşii creştinilor de la Cincizecimea ierusalimiteană şi cu toţii avem aceaşi credinţă apostolică.
În această Duminică facem şi pomenirea Sfinţilor români, ştiuţi şi neştiuţi, care au păstrat Credinţa noastră nealterată de nicio erezie, iar dacă a fost necesar şi-au pus viaţa pentru ea. Pentru ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, păzeşte Sfânta Ta Biserică cea de la o margine la cealaltă a pământului. Amin.
Presbiter Iovița Vasile