Predică la Duminica a 20-a după Pogorârea Sfântului Duh. Aştept învierea morţilor

De fiecare dată când săvârşim Sfânta Liturghie, la vremea cuvenită, rostim Simbolul Credinţei prin care, într-o formă scurtă, dar mult cuprinzătoare, Îl mărturisim pe Dumnezeu şi adevărurile Sale veşnice. Aceste adevăruri sunt şi ale noastre, de vreme ce le credem şi le mărturisim cu toată inima noastră. Între adevărurile mântuitoare este şi cel despre învierea tuturor oamenilor, la sfârşitul veacului acestuia. Este nădejdea noastră neclintită că moartea nu ne nimiceşte pentru veşnicie, ci doar ne trece din această formă a existenţei într-o altă formă, aceea în care sufletele noastre nemuritoare vor fi despărţite de trupuri. După nemincinoasele-I cuvinte, Dumnezeu va face ca trupurile noastre, care la moarte se desfac întru cele din care au fost alcătuite, să se unească iarăşi cu sufletele noastre, şi-atunci va fi învierea tuturor celor adormiţi, drepţi şi nedrepţi. Va fi tocmai ceea ce a spus Mântuitorul iudeilor îndărătnici, iar Sfântul Ioan a consemnat în Evanghelia sa: ,,Adevărat, adevărat zic vou ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei care vor auzi, vor învia… Nu vă miraţi de aceasta; căci vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui. Şi vor ieşi cei ce-au făcut cele bune spre învierea vieţii, iar cei ce-au făcut cele rele, spre învierea osândei’’ (Ioan 5, 25, 28-29). În temeiul acestor cuvinte, fiecare din noi mărturisim: ,,Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie’’
Acest veşnic şi mântuitor adevăr al învierii, prin faptul că noi credem în el din toată fiinţa noastră, ne deosebeşte pe noi de necredincioşi, adică de atei şi păgâni. Aceştia, refuzând să creadă în Dumnezeu, se limitează, în concepţia lor, doar la această viaţă pământească, spunând că după moarte fiinţa oamenească se nimiceşte ireversibil, pentru totdeauna. Aceştia sunt cei care au provocat marile dezastre ale omenirii prin războaie şi revoluţii, prin înfometarea deliberată a unor popoare, prin exterminarea a sute de milioane de oameni, prin otrava necredinţei pe care au răspândit-o prin toate mijloacele posibile. Aceştia sunt cei care s-au prezentat ca fiind marii ,,binefăcători’’ ai omenirii. Îmi amintesc că în anii întunecaţi ai comunismului, Marx, Engels, Lenin, Stalin şi alţi criminali asemenea lor, erau numiţi ,,mari dascăli ai omenirii’’. Aceştia, fără voia lor, s-au supus legii Dumnezeieşti şi au plecat din lumea aceasta. Sufletele lor au intrat în chinurile iadului, dar învăţăturile lor satanice continuă să mutileze vieţile multor milioane de oameni. Aceşti monştri ai neamului omenesc L-au tăgăduit pe Dumnezeu cu toate puterile lor, învăţând că materia este atotputernică şi, prin evoluţie, a ajuns să-i creeze pe oameni. Aceştia ne spun că strămoşii noştri nu sunt Adam şi Eva, ci maimuţele cele necuvântătoare. Nu e de mirare, deci, că s-au comportat faţă de semeni cu o sălbăticie de fiare, propovăduind şi încurajând violenţa, ura, crima, teroarea. Acestora le-a lipsit Dumnezeu, le-a lipsit frica de Dumnezeu, le-a lipsit credinţa în învierea şi judecata Dumnezeiască, în răsplată şi în pedeapsa Lui şi, în numele unor ideologii demenţiale şi demonice, şi-au îngăduit să comită acele inimaginabile orori.
Sfântul Apostol Pavel n-a obosit să propovăduiască oamenilor adevărul despre înviere. Aşa bunăoară, când a scris Epistola întâia Bisericii din Tesalonic, le-a întărit credinţa în învierea morţilor, scriindu-le: ,,Fraţilor, despre ce ce-au adormit nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care nu au nădejde. Pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa credem că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El. Căci aceasta vă spunem după cuvântul Domnului, că noi cei vii, care vom fi rămas până la Venirea Domnului, nu vom lua înaintea celor adormiţi. Pentru că Însuşi Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos, vor învia întâi (I Tesaloniceni 4, 13-16).
Oricâtă credinţă ar avea un om, dacă se îndoieşte de adevărul învierii, credinţa îi este deşartă şi nefolositoare. Aşa erau saducheii cei din vremea Mântuitorului: credeau în Dumnezeu şi în Legea lui Moise, dar tăgăduiau învierea (Luca 20, 27). Credinţa lor era moartă, pentru că în Dumnezeu şi-n adevărurile Sale nu credem selectiv, ceea ce ne plece numai, iar pe celelalte le respingem. Credem în Dumnezeu şi în tot ce El ne-a descoperit, fără rezerve, ori umbră de îndoială.
Despre înviere ne vorbeşte Mântuitorul în Sfânta Evanghelie de azi. În vreme ce Fiul lui Dumnezeu Se apropia de cetatea Nain, scoteau din oraş un tânăr mort, pe care-l duceau spre a-l aşeza în ţărâna cimitirului. Mulţimea care-L însoţea pe Domnul s-a întâlnit cu mulţimea care participa la înmormântarea tânărului. Toată durerea momentului era concentrată în fiinţa mamei celui mort: pe lângă că-i murise singurul fiu, mai era şi văduvă, de aceea, spune Sfânta Evanghelie, Mântuitorului I s-a făcut milă şi a mângâiat-o, spunându-i; ,,Nu plânge’’. În momentul imediat următor, S-a apropiat de sicriu şi a rostit Dumnezeieştile cuvinte: ,,Tinere, îţi zic ţie, scoală-te’’ (Luca 7, 14). Puterea Dumnezeiască a Domnului Iisus a biruit îndată moartea: sufletul tânărului s-a întors în trupul mort şi acesta a înviat, a început să vorbească, apoi l-a dat mamei sale, risipindu-i multele dureri şi amărăciuni adunate în sufletul său. Le-a arătat, prin această minune, că ,,la Dumnezeu toate sunt cu putinţă’’. Ne arată şi nouă, celor de-acum, pentru că şi noi credem în înviere, iar faptul că în biserică se citeşte şi se tălmăceşte această pericopă evanghelică, este pentru noi ca şi cum am fi fost de faţă la minunea aceasta, săvârşită de Domnul nostru Iisus Hristos. Cu nimic nu suntem împuţinaţi în credinţă şi în cunoaştere faţă de cei care, realmente, au asistat la învierea fiului văduvei din Nain.
Nu se poate să nu relev reacţia mulţimii prezente, ea fiindu-ne pilduitoare: ,,Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc Mare S-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său’’ (Luca 7, 16).
Biserica lui Hristos cuprinde în rugăciunile sale pe toţi oamenii trăitori pe pământ, şi pe necredincioşi şi pe vrăjmaşii ei, ca Dumnezeu să le dea gând de pocăinţă şi întoarcere la Dreapta Credinţă. Biserica se roagă şi pentru cei adormiţi, însă cu o formulă limitativă şi bine precizată: ,,Pomeneşte, Doamne, pe toţi care întru nădejdea învierii şi vieţii cele de veci, cu împărtăşirea Ta au adormit, dreptmăritori părinţi şi fraţi ai noştri, Iubitorule de oameni, Doamne’’. Textul acesta liturgic este limpede şi lămuritor, căci el exclude din rugăciune pe cei care, trăind în lume, n-au crezut în înviere şi pe aceia care, chiar dacă au crezut în înviere, s-au numărat printre eretici şi schismatici, cu alte cuvinte, n-au făcut parte din Sfânta Biserică Ortodoxă.
Se spune că marele dictator Iosif Visarionovici Stalin, fiind pe patul de moarte, a fost vizitat de sora sa, o binecredincioasă călugăriţă din Sfânta Biserică Ortodoxă a Georgiei. Cu lacrimi în ochi şi cu dragoste pentru fratele său atât de încărcat de păcate, l-ar fi rugat să se pocăiască, măcar în ultimele zile ale vieţii. Stalin s-a arătat neîncrezător în iertarea lui Dumnezeu. Se pare că s-a pocăit, totuşi. Numai Bunul Dumnezeu ştie dacă a făcut-o cu sinceritate şi dacă i-a primit pocăinţa. Cert este că s-a dat un ordin de la Moscova şi mai-marii regiunilor de-atunci, din România, necredincioşi cum erau, au poruncit să se ridice parastase la mănăstirile din Moldova pentri ,,robul lui Dumnezeu Iosif’’, după cum relata Părintele Cleopa. De la preoţii bătrâni ştiu că şi în satul meu, s-a dat poruncă să se tragă clopotele neîntrerupt, vreme de patru ore, în ziua înmormântării lui Stalin.
Am spus la început că Sfântul Apostol Pavel s-a ostenit, cu vreme şi fără vreme, să-i înveţe pe oameni şi să le insufle nădejdea în înviere morţilor. În cele din urmă, vorbeşte şi scrie despre înviere ca despre un adevăt axiomatic: ,,Căci precum în Adam toţi mor, aşa în Hristos toţi vor învia’’ (I Corinteni 15, 22). Dă, Doamne, aşa să fie. Amin.

Presbiter Ioviţa Vasile 5 oct.2024