Predică la Duminica a 22-a după Pogorârea Sfântului Duh. Iadul, locul chinurilor veşnice

          În vreme ce poporul lui Israel străbătea pustia în drum spre ţara sfântă, după ieşirea din Egipt, în mijlocul poporului s-a produs un act de răzvrătire cu urmări din cele mai grave. Un grup de rebeli, Core, Datan, On şi Abiron, urmaţi apoi de două sute cincizeci de bărbaţi, s-au ridicat împotriva lui Moise şi a preotului Aaron cu aceste cuvinte: ,,Destul! Toată obştea şi toţi cei ce o alcătuiesc sunt sfinţi şi Domnul este între ei. Pentru ce vă socotoţi voi mai presus de adunarea Domnului’’ (Numerii 16, 3). Observaţi, vă rog, cât de mult seamănă aceste cuvinte cu cele ale protestanţilor, neo-protestanţilor şi ale tuturor rătăciţilor din vremea noastră. Şi aceştia spun că toţi sunt preoţi, toţi au dreptul să predice, toţi sunt sfinţi şi nimeni nu se poate socoti deosebit de ceilalţi în slujire, pentru că Domnul este cu toţi. Şi atunci, şi acum, însă, rânduiala Lui Dumnezeu era alta decât pretindeau şi pretind răzvrătiţii. Moise nu se socotea mai presus de popor, el era conducătorul lui Israel prin voia şi alegerea Lui Dumnezeu. De cealaltă parte, fratele său, preotul Aaron nu se considera a fi preot fără temei, cu de la sine putere: el era preot, ales fiind de Dumnezeu. Înţelegem acum de ce răzvrătiţii s-au ridicat împotriva Lui Dumnezeu Însuşi. Cu alte cuvinte, rebelii au părăsit rânduiala Dumnezeiască cea bună, au vrut să-şi depăşească propria lor condiţie şi slujirea de până atunci, şi-au arogat calităţi ce nu le erau date, ceea ce le-a atras mustrarea dreaptă a lui Moise: ,,Alergaţi acum şi după preoţie?’’ (Numerii 16, 10). Alergau, desigur, aşa cum şi rătăciţii vremurilor noastre aleargă. Când conflictul s-a acutizat şi Moise nu l-a mai putut aplana, el a lăsat toate în seama şi judecata dreaptă a Lui Dumnezeu: ,,Mâine va arăta Domnul cine este al Lui şi cine este sfânt, ca să şi-l apropie’’ (Numerii 16, 5).

          În ziua următoare răzvrătiţii şi-au pus foc în cădelniţe şi au adus tămâie, la fel ca preoţii adevăraţi, după cum ceruse Moise. Dumnezeu a grăit cu Moise, spunând: ,,Osebiţi-vă de obştea aceasta şi-i voi pierde într-o clipă’’ (Numerii 16, 21). Moise a vorbit iarăşi poporului astfel: ,,Că Domnul m-a trimis să fac toate lucrurile acestea şi că nu le fac eu de la mine, veţi cunoaşte din aceea: De vor muri aceştia cum mor toţi oameni, şi de-i va ajunge aceaşi pedeapsă, care ajunge pe toţi oamenii, – atunci nu m-a trimis Domnul. Iar dacă Domnul va face lucru neoboşnuit: de îşi va deschide pământul gura sa şi-i va înghiţi pe ei şi casele lor, şi corturile lor, şi tot ce au ei, şi dacă ei de vii se vor duce în iad, atunci să ştiţi că oameni aceştia au dispreţuit pe Domnul’’ (Numerii 16, 28-30). Sfârşindu-şi cuvântul, a şi venit pedeapsa cea dreaptă a Lui Dumnezeu, după cum relatează textul Sfintei Sripturi: ,,Şi şi-a deschis pământul gura sa şi i-a înghiţit pe ei şi casele lor, pe toţi oameni lui Core şi toată averea; şi s-au pogorât ei cu toate câte aveau de vii în iad, i-a acoperit pământul şi au pierit din mijlocul obştii’’ (Numerii 16 32-33). Relatarea biblică a acestor fapte este mult mai amplă, mult mai cuprizătoare, dar eu m-am oprit numai la acestea pentru că ele sunt pline de învăţăminte pentru toţi oameni trăitori pe pământul acesta. Cea dintâi socotesc că este aceea privitoare la existenţa iadului.

           Despre aceasta ne învaţă şi Sfânta Evanghelie din această Duminică. Pentru că Dumnezeu nu ne lasă în neştiinţă, ne dă, măcar o dată în an, posibilitatea de a ne reaminti aceste învăţături de folos sufletelor noastre, tocmai pentru a ne feri de primejdia drumului fără de întoarcere care duce la iad.

          Doi oameni ne aduce Dumnezeu în faţa ochilor minţii noastre. Fiecare din ei merge pe drumul pe care şi l-a ales singur. Bogatul, care de bună seamă avea un nume, nepomenit în Cartea Sfântă, a ales drumul desfătărilor, al hainelor scumpe şi al petrecerilor necurmate, drum care se ştia, ştia şi el, îşi avea sfârşitul în locul chinurilor veşnice, în iad, adică. Şi cu toate că ştia, n-a ales nici măcar o dată să părăsească acest drum. A continuat să-l străbată până la sfârşit, până în ceasul morţii sale. Şi moartea a venit şi a vădit deşertăciunea avuţiilor sale, a vieţii celei fără de cumpăt. Şi de nenumărate ori ar fi putut să arate milostenie pentru semen şi să-şi folosească în chip înţelept averile, ca să fie primit ,,în corturile cele veşnice’’ (Luca 16, 9). Ar fi putut să facă milostenie pentru că la poarta lui stătea în fiecare zi un om sărac şi nenorocit, Lazăr, cel plin de bube şi lipsit până şi de hrana zilnică, ,,poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului’’ (Luca 16, 21). Dar Lazăr, cu toată starea lui nenorocită îşi avea drumul său, cel al credinţei şi al răbdării. Nu spune Scriptura Sfântă că ar fi fost credincios cu deosebire, dar credinţa lui se vede din răbdarea lui. Iar nădejdea îi era îndreptată spre împărăţia Lui Dumnezeu, unde a şi ajuns după moartea lui

          Sfârşitul vieţii pământeşti a venit şi pentru bogat, şi pentru sărac. Este semnificativ modul cum descrie Cartea Sfântă sfârşitul fiecăruia: ,,Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat’’ (Luca 16, 22). Relatarea care urmează este ca o fereastră deschisă prin care putem privi ce este dincolo de moarte. Spun aceasta pentru nesăbuiţii care afirmă cu suficienţă că din moarte nu s-a întors nimeni care să ne spună ce este dincolo. Fals! De dincolo de moarte s-au întors  Lazăr celălalt, fratele Mariei şi al Martei; s-a întors fiica lui Iair; s-a întors fiul văduvei din Nain; s-au întors toţi ceilalţi înviaţi din morţi despre care vorbesc Scripturile Sfinte (III Regi 17, 17-24; IV Regi 13, 20-21; Fapte 20, 9-10). Dar din morţi S-a ridicat Însuşi Fiul Lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru Iisus Hristos. El ne spune despre viaţa şi sfârşitul celor doi, bogatul şi săracul Lazăr, şi aceasta este, cum am spus asemenea unei ferestre deschise prin care, privind, ne sporim cunoaşterea. Ce este dar, dincolo de hotarul vieţii acesteia pământeşti?

          ,,Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui’’ (Luca 16, 23). Mai cutează cineva să conteste existenţa iadului şi a raiului? Mai poate spune vreunul că odată cu moartea fiinţa omului se nimiceşte cu desăvârşire? Iată, Dumnezeiasca Revelaţie ne arată în chip desluşit realitatea vieţii sufletelor noastre dincolo de moarte. Dar atunci de ce se găsesc atâţia care tăgăduiesc iadul? Pentru că însuşi diavolul caută să ne ascundă existenţa iadului, având un întreit scop: să ne facă să credem că acesta, într-adevăr, nu există, să ne facă să nu ne temem de el şi să ne facă să ajungem în iad! Slujitorii lui dintre oameni, cei care tăgăduiesc iadul au, prin urmare, aceaşi voinţă şi aceaşi lucrare ca diavolul.

          Că iadul este loc de chinuri inimaginabile ne-o arată şi continuarea relatării evanghelice. ,,Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie’’(Luca 16, 24). Să vină, cu alte cuvinte, să-l ajute cel pe care nu l-a ajutat cu nimic în viaţa pământească! Răspunsul lui Avraam nu lasă loc nici de interpretări, nici de speranţă: ,,Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca acei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici de acolo să treacă la noi’’(Luca 16, 26).

          Şi totuşi, spune Sfânta Scriptură: ,,Domnul omoară şi învie; El pogoară în iad şi iarăşi scoate’’ (I Regi 2, 6). Cuvintele acestea ne arată că în timpul dintre judecata particulară şi cea universală, sufletele celor adormiţi întru nădejdea învierii şi vieţii veşnice, care însă nu s-au străduit îndeajuns pe pământ pentru mântuirea lor, pot fi scoase prin rugăciunile Bisericii din iad. Dacă acestora li se adaugă şi rugăciunile familiei şi rudelor, unite cu milostenii în numele celui adormit, ajutorul dat acestuia pentru izbăvirea din iad este şi mai mare. După judecata cea din urmă, cea universală, între rai şi iad se interpune prăpastia care face imposibilă izbăvirea.

          Stăruinţa celui ce fusese bogat, menită să-i prevină pe fraţii săi să nu meargă pe drumul iadului, s-a dovedit inutilă. ,,Dacă nu ascultă de Moise şi de Prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi’’ (Luca 16, 31). Şi într-adevăr, cum am văzut mai înainte, au înviat atâţia din morţi, a înviat Însuşi Fiul Lui Dumnezeu şi totuşi se pierd atâtea suflete. Dacă Învierea Domnului o faci zadarnică pentru tine sau, şi mai rău, o tăgăduieşti, cum ai putea să crezi dacă ar învia un om oarecare? Prin urmare, oricâţi oameni ar face Dumnezeu să se întoarcă din moarte, nu ne-ar folosi la nimic, că oricum noi refuzăm să părăsim drumul păcatului şi al iadului. Să nu fie!

          Socotesc că ne este de folos să ştim şi unde se găseşte iadul. Aş aduce aici mărturia ştiinţei care ne spune că cu cât s-ar apropia cineva de centrul pământului, temperaturile cresc până la valori de mii de grade! Dar Revelaţia Dumnezeiască ne spune că iadul este localizat undeva în interiorul globului pământesc. Am văzut până acum că răzvrătiţii din vremea lui Moise au fost înghiţiţi de pământ şi s-au pogorât de vii în iad. În iadul cel de sub pământ S-a pogorât cu sufletul Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în vremea celor trei zile când Trupul Său a stat în mormânt. Spune cântarea bisericească de la Sfintele Paşti: ,,Pogorâtu-Te-ai întru cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice, care ţineau pe cei legaţi, Hristoase; iar a treia zi, ca şi Iona din chit, ai înviat din mormânt’’. Sfântul Pionie din Smirna, cel care a pătimit pentru Hristos în vremea lui Deciu (245-251), vorbind poporului, le-a spus: ,,Aduceţi-vă aminte iarăşi de arderea muntelui Etna şi de aprinderea insulei Siciliei. Iar dacă acestea vi se par că sunt departe, apoi cunoaşteţi apele cele calde, care ies din pământ, de unde se încălzesc şi se înfierbântă? Au nu din focul care este pregătit păcătoşilor în părţile cele dinăuntru ale pământului? De aici cunoaştem că va fi judecata şi pedeapsa cea de foc a păcătoşilor de la Dumnezeu, prin Cuvântul Lui Cel întrupat, prin Domnul nostru Iisus Hristos. De aceea nu vom sluji zeilor elineşi şi nu voim a ne închina idolului de aur’’ (Vieţile Sfinţilor pe luna martie, ziua a unsprezecea, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 189).

          În zona Americii Centrale există o regiune geografică numită Triunghiul Bermudelor sau Triunghiul Diavolului. Aici, de-a lungul timpului, au dispărut în chip misterios, fără urmă, un mare număr de nave şi avioane. Oamenii de ştiinţă explică în fel şi chip aceste dispariţii. Nu cumva, prin vrere Dumnezeiască, avem de-a face cu coborârea în iad a acelor oameni, împreună cu navele lor, asemenea răzvrătiţilor din vremea lui Moise? Şi aceia s-au pogorât în iad împreună cu toate ale lor.

          Pentru a descrie realitatea iadului, Sfânta Scriptura foloseşte cuvinte şi expresii ca acestea: chinuri (Luca 16, 23), întunericul cel mai dinafară, plângerea şi scrâşnirea dinţilor (Matei 25, 30), focul cel veşnic (Matei 18, 8), viermele lor nu moare şi focul nu se stinge (Marcu 9, 44, 46, 48), osândă veşnică (Matei 25, 46), văpaia focului (Matei 13, 42), focul cel veşnic care este gătit diavolului şi îngerilor lui (Matei 25, 41) şi multe altele. Oamenii împuţinaţi la minte ori tăgăduiesc existenţa iadului, ori denaturează voit înspaimântătoarele lucruri care se petrec acolo. Adesea îi auzim spunând că iadul de fapt nu există, doar preoţii încearcă să-i înfricoşeze pe oameni, vorbindu-le de chinurile veşnice ale iadului. Să nu ne amăgim, ci mai vârtos să ne ferim de drumul care duce în iad. Să mergem cu toţii pe drumul cel negreşelnic al Sfintei Biserici Ortodoxe, având de-a dreapta şi de-a stânga Dumnezeieştile dogme, şi ne vom mântui. Părintele Cleopa cugeta la iad, şi se ruga aşa: ,,Să ne ferească mila şi îndurarea Lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului pe toţi din câţi sunt aici să nu îngăduie Dumnezeu ca vreunul să încerce chinurile iadului în vreun fel. Şi toţi, cu darul Mântuitorului şi cu mijlocirea Maicii Domnului, a Sfântului Ioan Botezătorul şi a tuturor Sfinţilor, să ne mântuim, să ne uşurăm înainte de a ne duce din lumea aceasta şi să ne întâlnim cu toţii în veacul viitor la bucuria cea veşnică’’. Amin.

Presbiter Ioviţa Vasile