,,Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre’’ (Matei 11, 29). Acesta este îndemnul sfânt pe care ni-l dă Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Şi nu numai că ne-a dat îndemnul acesta, ci toată viaţa Sa pământească ne este o pildă de Dumnezeiască smerenie. Să ne gândim, bunăoară la pogorârea Sa din locaşurile cereşti şi Întruparea Sa când a luat trup omenesc cu toate slăbiciunile lui, dar fără umbră de păcat. S-a născut din Preacurata Fecioară Maria în ieslea din Betleem, căci numai pentru Fiul lui Dumnezeu nu s-a găsit loc în casa de oaspeţi. Când s-au împlinit patruzeci de zile de la Naştere şi Cel Unul şi Întâiul născut a fost dus la templu şi închinat Domnului, Fecioara Maria şi Dreptul Iosif au adus jertfă nu un miel, cum cerea Legea Veche celor înstăriţi (Levitic 12, 6-8), ci o pereche de turturele sau doi pui de porumbel, cum cerea aceaşi Lege celor săraci. Iar Fecioara Maria şi Dreptul Iosif erau săraci şi în această sărăcie a trăit şi Fiul lui Dumnezeu. Nu de puţine ori a fost lipsit chiar de cele mai elementare mijloace ale existenţei omeneşti: ,,Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; dar Fiul Omului n-are unde să-Şi plece capul’’ (Luca 9, 58). Trăind în mijlocul unui popor rău şi îndărătnic, Mântuitorul a răbdat vorbele grele pe care i le adresau oamenii nerecunoscători. ,,Ai demon’’ (Ioan 7, 20) – Îl batjocorea mulţimea căreia îi făcuse atâta bine. Altădată iudeii cei necredincioşi au mers şi mai departe cu blasfemiile: ,,Are demon şi este nebun’’ (Ioan 10, 20). Şi limbile acelora nu s-au uscat! Pentru că Fiul lui Dumnezeu, în nemărginita-I smerenie, i-a suferit pe ei. Cum îi suferă şi pe blasfemiatorii vremurilor noastre care-i întrec pe aceia în răutate, prostie şi minciună. Cele ce nici nu gândeau iudeii de-atunci, cutează să spuna iudele botezate şi nebotezate de-acum., întrecându-se în a scorni cele mai înjositoare hule la adresa Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Şi Dumnezeu nu-i pedepseşte încă, aştepând întoarcerea lor. A venit apoi vremea Patimilor Sale spre care a mers de bună voie. S-a supus tuturor umilinţelor imaginate de poporul Său, a răbdat toată batjocura oamenilor nerecunoscători şi orbiţi de o ură diabolică. Bătăi, scuipări, greutatea Crucii, urcuşul Golgotei, încununarea cu spini, pironirea pe Cruce între răufăcători. Toate acestea au primit din partea Mântuitorului un singur, dar Dumnezeiesc, răspuns: ,,Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac’’ (Luca 23, 34).
Acestea l-au făcut mai târziu pe Sfântul Apostol Pavel să scrie Bisericii din Filipi: ,,Nu faceţi nimic din duh de ceartă, nici din mărire deşartă, ci cu smerenie unul pe altul socotească-l mai de cinste decât el însuşi. Să nu caute nimeni numai ale sale ci fiecare şi ale altuia. Cugetaţi la voi la fel ca şi Hristos Iisus Care, în chipul lui Dumnezeu fiind, nu răpire a socotit a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte – şi încă moarte pe Cruce’’ (Filipeni 2, 3-8).
Sfânta noastră Biserică, având pilda cea Dumnezeiască a Mântuitorului său, ne învaţă pe noi acelaşi chip de vieţuire. Ne cere adică să fim răbdători, iertători şi buni chiar cu vrăjmaşii noştri. Asemenea Sfântului Apostol Pavel, ni se cere să ne socotim pe noi drept cei dintâi păcătoşi ai lumii. Rugăciunile sfinte pe care le rostim în diferitele împrejurări nu îngăduie decât o singură cale: cea a smereniei Dumnezeieşti. Înainte de a primi Sfânta Împărtăşanie într-una din Rugăciunile ce le rostim, mărturisim: ,,Eu sunt adâncul păcatului şi nu sunt vrednic, nici în stare a căuta şi a privi la înălţimea cerului, din pricina mulţimii păcatelor mele, celor fără de număr; că toate lucrurile rele şi meşteşugirile diavoleşti, toată răutatea iadului, îndemnurile spre păcat, dezmierdările şi alte patimi nenumărate n-au lipsit de la mine’’. Cu aceste gânduri şi simţăminte ni se cere să ne apropiem de Tainele cele înfricoşătoare, iar nu cu mândrie şi semeaţă cugetare.
Psalmistul şi împăratul David a cunoscut binefacerile smereniei şi mărturisea despre sine: ,,Iar eu sunt vierme şi nu om, ocara oamenilor şi defăimarea poporului’’ (Psalmul 21, 6). Şi David nu avea porunca sublimă a Mântuitorului, aceea de a fi smerit, adică a-ţi cunoaşte nimicnicia în faţa măreţiei lui Dumnezeu. Când preotul citeşte anumite Rugăciuni din Rânduiala bisericească, putem auzi cuvintele ,,şi nouă, măcar că suntem nevrednici, din iubire de oameni ne-ai dăruit această putere’’ sau ,,prin mine, smeritul şi nevrednicul slujitorul Tău, iartă robului Tău orice a greşit ca un om în această viaţă’’, cuvinte care ne pun pe noi în starea de a ne cunoaşte şi recunoaşte multele şi marile noastre slăbiciuni, fărădelegi şi păcate înaintea lui Dumnezeu. Iar această recunoaştere sinceră este începutul pocăinţei noastre.
Textul sfânt al Evangheliei din această Duminică are, pentru noi, tocmai menirea de a ne feri de mândrie diavolească şi slavă deşartă. Şi ştiţi cui S-a adresat Mântuitorul când a spus pilda aceasta? Unora ,,care se credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi’’ (Luca 18, 9), prin urmare, foarte potrivită şi pentru noi. Pentru ca învăţarea noastră să fie cât mai lesnicioasă, Mântuitorul ne aduce în faţa ochilor minţilor noastre doi oameni total diferiţi. Mai întâi fariseul cu avalanşa de laude pe care şi le aduce: ,,Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig’’. Nu avem motive să punem la îndoială că va fi făcut asemenea fapte, dar acestea îşi pierd valoarea tocmai din pricina acestei mândrii necugetate, căci a spus Mântuitorul: ,,Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem’’ (Luca 17, 10). Se poate ca fariseul să fie, într-adevăr, mai râvnitor la fapte bune decât vameşul, dar mândria îi este pricină nu de urcuş, ci de cădere.
De cealaltă parte, vameşul îşi vedea păcatele şi nu faptele bune, câte vor fi fost ele, şi din pricina lor nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre cer, ci numai se ruga cu sinceritate: ,,Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului’’. Văzându-şi greşelile şi scăderile sale, avea oricând posibilitatea mărturisirii păcatelor, a pocăinţei adevărate, a întoarcerii la Dumnezeu. Starea lui de smerenie era bineplăcută lui Dumnezeu, de aceea şi încheie Domnul Iisus Hristos pilda cu cuvintele: ,,Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa lui, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa’’. Chiar şi cele două cuvinte, ,,acesta’’ şi ,,acela’’, arată situarea fiecăruia din cei doi faţă de Mântuitorul. ,,Acesta’’, adică vameşul, arată apropiere de Dumnezeu tocmai prin smerenia de care a dat dovadă, în vreme ce ,,acela’’, adică fariseul era depărtatat de poruncile Dumnezeieşti prin marea şi demonica mândrie de care era stăpânit.
Dumnezeiasca smerenie este armă nebiruită împotriva demonilor în orice împrejurare a vieţii. Părinţii Bisericii spun că diavolul şi îngerii săi sunt incapabili de cel mai mic gest de smerenie, şi aceasta le va aduce osânda veşnică, de aceea, când întâlnesc un om smerit sunt, fără excepţie, neputincioşi. Un Sfânt al Bisericii noastre (Ignatie Brianceaninov, Despre înşelare, p.139-141), scria privitor la darul mântuitor al smereniei: ,,Mă cufund gânditor în cugetarea asupra curselor diavolului. Ele sunt răspândite în afara şi înlăuntrul omului. O cursă este unită îndeaproape cu alta; în unele locuri, cursele stau pe câteva rânduri; în altele sunt făcute deschizături largi, dar care duc în laţurile cele mai amarnice, din care izbăvirea pare deja cu neputinţă. Privind la cursele cele mult meşteşugite, mă tânguiesc cu amar! Fără voie reiau întrebarea fericitului locuitor al pustiei: ,,Doamne! Cine, oare, dintre oameni poate să scape de aceste curse şi să se mântuiască?’’ La întrebarea preacuviosului pustnic (Antonie cel Mare, n.a.) a venit de la Domnul răspunsul: ,,Smerita cugetare trece de aceste curse, iar ele nu pot nici măcar a se atinge de ea’’. Amin.
Iubiţi credincioşi, începând cu această Duminică, intrăm într-o altă perioadă a anului bisericesc, aceea a Triodului, care durează zece săptămâni, până în Sâmbăta Mare. Avem, aşadar, trei săptămâni premergătoare Postului Mare şi şapte săptămâni durata acestui Post. Sfintele Slujbe şi rânduielile bisericeşti sunt deosebite, potrivite timpului liturgic dinainte de Marea Sărbătoare a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.
Presbiter Ioviţa Vasile
O,Doamne, de-am fi farisei cu faptele și vamesi cu gândirea!