Predică la Duminica a 4-a după Paști (a Slăbănogului). Darul Dumnezeiesc al tămăduirii

Sfânta Scriptură a Vechiului Testament la Cartea a IV-a a Regilor, capitolul 5, relatează un fapt minunat, o minune Dumnezeiască petrecută în vremea Sfântului Prooroc Elisei. S-a întâmplat ca Neeman, căpetenia oştirii siriene, un fel de general din vremea noastră, să ajungă bolnav, iar boala lui nu era una oarecare, ci cumplita lepră. Nădejde de vindecare nu exista, cum nu există nici astăzi, lepra fiind o boală incurabilă, aşa încât putem spune că un lepros era, şi încă este, un condamnat la moarte. O licărire de speranţă se arată totuşi printr-o copilă israeliană ce fusese luată captivă, iar acum slujea soţiei lui Neeman. Aceasta-i spune: ,,O, dacă stăpânul meu s-ar duce la Proorocul cel din Samaria, de bună seamă, s-ar tămădui de lepră’’. Cuvintele copilei îl fac pe Neeman să ia scrisoare de la regele sirian către cel din Israel, cu acest mesaj: ,,Împreună cu scrisoarea aceasta, trimit pe Neeman, sluga mea, ca să cureţi lepra de pe el’’. La citirea scrisorii, regele Israelului şi-a sfâşiat hainele, socotindu-se nevrednic de atâta încredere şi neputincios a împlini cererea: ,,Au doară eu sunt Dumnezeu, ca să omor şi să fac viu, de trimite el la mine, ca să vindec pe acest om de lepră?’’

Vestea a ajuns la omul lui Dumnezeu, Proorocul Elisei care i-a cerut regelui: ,,Lasă-l să vină la mine şi vor cunoaşte că este Prooroc în Israel’’. Ajuns la poarta Proorocului. Elisei şi-a trimis sluga la Neeman cu acest mesaj: ,,Du-te şi te scaldă de şapte ori în Iordan, că ţi se va înnoi trupul tău şi vei fi curat’’. Cuvintele acestea produc o mare deziluzie generalului sirian care şi-a văzut aşteptările neîmplinite şi, plin de mânie, le spune însoţitorilor: ,,Iată, socoteam că va ieşi el şi, stand la rugăciune, va chema numele Domnului Dumnezeului său, îşi va pune mâna pe locul bolnav şi va curăţi lepra. Au doară Abana şi Farfar, râurile Damascului, nu sunt ele mai bune decât toate apele lui Israel? Nu puteam eu oare să mă scald în ele şi să mă curăţ? Şi aşa s-a întors şi a plecat mânios’’.

Ce învăţăm din acestă desfăşurare a lucrurilor? Smerenia lui Elisei care nu s-a arătat lui Neeman ca nu cumva acesta să socotească că prin puterea lui îşi poate dobândi sănătatea. Apoi trimiterea la Iordan vrea să arate că în acest râu sfânt a aşezat Dumnezeu puterea tămăduitore şi că în apele acestuia avea să Se boteze Mântuitorul lumii, după trecerea mai multor secole, şi să vindece toată omenirea bolnavă.

Totuşi, la insistenţele însoţitorilor, Neeamn a acceptat să se ducă la Iordan: ,,Atunci el s-a pogorât şi s-a cufundat de şapte ori în Iordan, după cuvântul omului lui Dumnezeu, şi i s-a înnoit trupul ca trupul unui copil mic şi s-a curăţit’’. Şapte este un număr sfânt, Iordanul este râu sfânt, cum şi omul lui Dumnezeu, Proorocul Elisei, era sfânt. Cu alte cuvinte, Neeman şi-a găsit vindecarea în voia şi sfinţenia lui Dumnezeu, lucru pe care n-a putut să-l înţeleagă la început. Dar, odată vindecat, el recunoaşte pe adevăratul Dumnezeu şi se face slujitorul Său: ,,Iată, am cunoscut că în tot pământul nu este Dumnezeu, decât numai în Israel’’. Numeroasele daruri pregătite pentru Proorocul Elisei au fost refuzate, pilduitor, de acesta, arătând că marele dar al tămăduirii vine de la Dumnezeu.

Am prezentat această Dumnezeiască minune pentru asemănările ei cu cea relatată nouă de Evanghelia Sfântă a acestei Duminici. De data aceasta, în vremea prezenţei în lume a Mântuitorului, Dumnezeu aşezase puterea Sa vindecătoare în apa scăldătoarei Vitezda. Acolo trimitea Cel Atotputernic pe îngerul Său, din vreme-n vreme, ca să tulbure apa. Acolo stătea mulţimea neputincioşilor vremii, nădăjduindu-şi fiecare tămăduirea cât mai grabnică. Acolo stătea acel om, aflat în mare suferinţă de nu mai puţin de treizeci şi opt de ani! Acolo a venit şi Fiul lui Dumnezeu Cel Întrupat ca să aducă alinare acestor năpăstuiţi. Întrebarea ce i-a adresat-o slăbănogului, ,,Vrei să te faci sănătos?’’, pare inutilă, însă ea cuprinde în sine dragostea şi compasiunea Mântuitorului pentru omul aflat de atâta amar de vreme în suferinţă. ,,Doamne, nu am om, ca să mă arunce în scăldătoare, când se tulbura apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea’’. Acum a sosit vremea ca Omul să fie de faţă, şi nu unul oarecare ci Dumnezeu-Omul. Şi Dumnezeu Care S-a în-Omenit nu l-a mai aruncat în scăldătoarea prin care se arăta puterea Dumnezeiască. De data aceasta cuvântul cel cu putere multă al Cuvântului l-a izbăvit pe slăbănog: ,,Scolă-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi îndată omul s-a făcut sănătos, şi-a luat patul şi umbla’’, întocmai cum scria Psalmistul despre israelieni: ,,Trimis-a cuvântul Său şi i-a vindecat pe ei’’ (Psalmul 106, 20).

Cum de prea multe ori se întâmplă printre oameni, în loc să se bucure şi să dea slavă şi mulţumire Tămăduitorului, găsesc pretextul să se ridice împotriva Binefăcătorului: minunea se săvârşise în zi de sâmbătă. Deoarece Mântuitorul Se retrăsese din mulţimea prezentă acolo, toată răutatea iudeilor s-a focalizat asupra celui ce fusese slăbănog, nedându-i răgaz să se bucure de marele dar al sănătăţii pe care tocmai  îl primise: ,,Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul’’. Adică, în optica lor neghioabă, era mai bine ca omul să fi rămas în starea lui deplorabilă de dinainte, numai să se respecte orbeşte sâmbăta. La scurtă vreme, Fiul lui Dumnezeu a intrat în templu şi l-a găsit pe om exact în locul unde trebuia: intrase acolo, de bună seamă, ca să dea mulţumire lui Dumnezeu pentru că-şi redobândise sănătatea cea îndelung aşteptată. Acesta a fost momentul ca Mântuitorul să-Şi împlinească lucrarea, adică să-i dea învăţăturile trebuitoare pentru o vieţuire dreaptă: ,,Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău’’. Putea să fie ceva mai rău decât cei treizeci şi opt de ani de suferinţă? De bună seamă! Răul cel mare care-l pândeşte pe orice om este acela de a muri pe neaşteptate, adică nepocăit şi neîmpăcat cu Dumnezeu şi cu semenii. De aceea ne şi rugăm ca Dumnezeu să ne ferească de moartea năprasnică, cea care nu ne mai lasă vreme de pocăinţă şi îndreptare. Ne rugăm la Sfânta Liturghie ca Dumnezeu să ne dea ,,cealaltă vreme a vieţii noastre în pace şi în pocăinţă să o săvârşim’’ pentru a ne învrednici de  un ,,sfârşit creştinesc al vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace’’, pentru ca la Venirea a Doua a Domnului să putem da ,,răspuns bun la înfricoşătoarea judecată’’.

Ceea ce nu trebuie să trecem cu vederea este faptul că Mântuitorul pune în lumină legătura de cauzalitate dintre starea de păcătoşenie şi boala trupească a omului: ,,De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău’’. Arată, cu alte cuvinte, că bolile sufletului, păcatele, atrag asupra omului boli ori alte neputinţe trupeşti. În chip firesc, bolnavul este îndrumat de preot spre scaunul Spovedaniei pentru curăţirea de păcate, ceea ce va atrage, după aceea, mila lui Dumnezeu Care va da şi sănătate trupească celui aflat în suferinţă. Nu vă aduceţi aminte că, înainte de toate, Mântuitorul a iertat păcatele paraliticului din Capernaum şi numai după aceea l-a vindecat şi trupeşte? (Matei 9, 1-8). Este aceasta calea Dumnezeiască pe care trebuie să o străbatem şi noi atunci când ne aflăm în vreme de boală, sau altfel de neputinţă. Doamne ajută!

Hristos a înviat!

Presbiter Iovița Vasile