Cărţile a treia şi a patra ale Regilor relatează despre regele Ohozia, fiul regelui celui mult ticăloşit, Ahab. Citim în Scripturile Sfinte despre acesta: ,,El a săvârşit fapte urâte înaintea ochilor Domnului şi a umblat pe căile tatălui său, şi pe căile mamai sale, şi pe căile lui Ieroboam, fiul lui Nabat, care a dus pe Israel la păcat; căci a slujit lui Baal şi i s-a închinat lui şi a mâniat pe Domnul Dumnezeul lui Israel, cum făcuse şi tatăl său’’(III Regi 22, 52-53). Prin urmare, constatăm că Ohozia nu a învăţat nimic din greşelile părinţilor săi şi nici din pedeapsa pe care Dumnezeu a trimis-o asupra lor. Mergând pe căi nelegiuite, l-a ajuns şi pe el mânia Lui Dumnezeu: aflându-se în Samaria, din nebăgare de seamă, acesta a căzut printre gratiile foişorului său, iar această cădere i-a zdruncinat puternic sănătatea. Lucrul cel mai firesc ar fi fost ca Ohozia să-şi caute tămăduirea în milostivirea Lui Dumnezeu. Regele însă n-a făcut aşa. Obişnuit să-L ignore pe Dumnezeu, el îşi trimite soli la diavolul, cu acestă încredinţare: ,,Duceţi-vă şi întrebaţi pe Baal-Zebub, dumnezeul Ecronului: însănătoşi-mă-voi eu, oare, din boala aceasta?’’ (IV Regi 1, 2). Cine era (şi este) Baal-Zebub? Diavolul însuşi, căpetenia demonilor, Beelzebul cel despre care vorbeau iudeii şi Mântuitorul Însuşi (Matei 12, 24-27; Marcu 3, 22; Luca 11, 15-19).
Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul l-a mustrat cu asprime pe rege şi l-a înştiinţat despre sfârşitul său apropiat, ca pedeapsă pentru faptele sale nelegiuite: ,,De vreme ce tu ai trimis soli să întrebe pe Baal-Zebub, dumnezeul Ecronului, ca să-i ceri cuvântul, de aceea din patul în care te-ai suit nu te vei mai pogorî, ci vei muri’’ (IV Regi 1,16). Deznodământul nesăbuinţei lui regelui se arată nu după multă vreme: ,,Şi apoi a murit Ohozia, după cuvântul Domnului, pe care l-a rostit Ilie’’ (IV Regi 1, 17).
Am relatat aceste fapte din vechime, iubiţi credincioşi, pentru că sunt la fel de actuale şi pline de învăţăminte şi-n vremea nostră, deoarece şi acum foarte mulţi oameni ajunşi în neputinţe şi boli se duc să-şi caute vindecarea la bioenergiticieni, la vrăjitori, la şarlatani ce se pretind mari vindecători, la medici neserioşi care pretind că vindecă prin acupunctură şi homeopatie. Dar aceştia nu sunt decât slujitori ai diavolului, iar cei ce se adresează lor comit un păcat la fel de mare ca regele Ohozia. Este de înţeles că fiecare ne dorim să ne facem sănătoşi, dar de ce trebuie să mergem la vrăjmaşul nostru de moarte, diavolul?
Evanghelia Sfântă ce s-a citit în această Duminică în toate bisericile de pe faţa pământului stă în totală opoziţie cu cele despre care am vorbit până acum. Ea ne arată cu limpezime că în vreme de boală, şi de orice trebuinţă a vieţii, gândurile nostre trebuie să se îndrepte spre Izvorul vieţii şi al nemuririi, spre Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Aşa a făcut sutaşul roman, socotit a fi păgân în raport cu fiii lui Israel. Acesta îşi aduce pricina în faţa Domnului Iisus: ,,Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit’’ (Matei 8, 6). Acest ofiţer din armata romană avea în subordinea sa o sută de ostaşi, prin urmare, avea destule slugi care să-i ia locul celui bolnav. Dar el nu cugetă în acest fel. El doreşte cu tot dinadinsul ca sluga aceea să se facă sănătoasă, pentru că înainte de a fi slugă era semenul, era aproapele său. Fără îndoială, sutaşul împărtăşea durerea slugii, şi suferea sufleteşte alături de el. Acesta era ,,păgânul’’ despre care vorbim, însă vom vedea cât de relative şi înşelătoare sunt, uneori, judecăţile noastre privitoare la oameni.
,,Venind, îl voi vindeca’’ (Matei 8, 7), a fost răspunsul Mântuitorului. Ceea ce urmează este mult pilduitor pentru noi toţi care zicem că suntem creştini: ,,Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face’’(Matei 8, 8-9). O minunată stare de smerenie, logică şi bun simţ! Cu adevărat omul acesta se simţea copleşit de măreţia slavei Dumnezeieşti a Domnului nostru Iisus Hristos şi de cinstea cea mare de a-L primi în casa lui. Cine n-ar dori ca Fiul lui Dumnezeu să-i treacă pragul şi să poposească în casa lui? Nu este acesta un lucru prea-frumos, la care nici nu îndrăznim să cugetăm? Şi totuşi, ne spune Sfânta Scriptură, Domnul Hristos este la uşa fiecăruia: ,,Iată, Eu stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine’’ (Apocalipsa 3,20). Mântuitorul este Cel Care ne caută întâi, după nemincinoasele Sale cuvinte: ,,Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut’’ (Luca 19, 10).
Am spus mai înainte că acest sutaş era păgân prin apartenenţa sa la un popor păgân, cel roman. Aşa-l considerau iudeii, cum de altfel îi socotesc pe toţi ne-iudeii, implicit pe creştini, drept goimi, vrednici de tot dispreţul, fiinţe care nu gândesc! Sutaşul se ridică mult peste condiţia de iudeu. El ajunge, prin credinţă şi smerenie, la starea de om bineplăcut înaintea Lui Dumnezeu, ceea ce-L face pe Mântuitorul să exclame admirativ: ,,Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credinţă’’ (Matei 8, 10). Fiul Lui Dumnezeu a venit spre a adduce mântuirea tuturor oamenilor, dar nu toţi L-au primit şi nu L-au primit în primul rând iudeii cei în mijlocul cărora S-a întrupat. ,,Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai Lui Dumnezeu’’ – ne încredinţează Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan (1, 12). Vedeţi modul de exprimare, corect şi elocvent, al Scripturii: nu spune că i-a făcut fii ai Lui Dumnezeu, ci că le-a dat putere să se facă fii ai Lui Dumnezeu, adică le-a deschis drumul spre această mare demnitate la care pot ajunge numai cu ajutorul Lui Dumnezeu, unit cu strădaniile proprii. Nu sunt fii, după har, cei din poporul ales Israel, ci aceia care Îl primesc şi cred în numele Lui, cei din neamurile zise păgâne. A spus-o chiar Mântuitorul: ,,Zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei (evreii necredincioşi) vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor’’ (Matei 8, 11-12).
Sfârşitul întrevederii dintre Mântuitorul şi sutaşul roman înseamnă arătarea puterii Dumnezeieşti a Mântuitorului, dar şi răsplata pentru buna credinţă, buna cuviinţă, Dumnezeiasca smerenie şi înţelepciunea de a căuta tămăduire pentru aproapele la Doctorul sufletelor şi al trupurilor: ,,Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te, fie ţie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela’’ (Matei 8, 13). Acuma să ne gândim ce prăpastie stă între nebunia regelui Ohozia şi înţelepciunea sutaşului din armata romană. Cel dintâi, rege peste poporul Lui Dumnezeu, care ar fi trebuit să alerge la Dumnezeu pentru tămăduirea sa, şi-a căutat vindecarea la diavolul şi în locul ei a găsit moartea; sutaşul şi-a îndreptat toată nădejdea spre Dumnezeul adevărului şi a tot binelui şi a dobândit sănătate pentru sluga sa. Vedeţi cu câtă simplitate şi limpezime ni se înfăţişează Dumnezeieştile învăţături? Până şi un copil înţelege cât de păgubitor este să mergi, pentru orice trebuinţă, la vrăjmaşul cel mare al Lui Dumnezeu şi nu la Cel de la Care ne vine ,,toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit’’. Oamenii maturi însă nu înţeleg şi nu ştiu. Nu ştiu pentru că, iată, în loc să fie aci în Sfânta Biserică, stau acasă şi se ocupă cu lucruri de nimic. Şi atunci când sunt în boală ori altă neputinţă, se duc la slujitorii diavolului, la cei cu bioenergia, la vrăjitori, la şarlatani ce se zic vindecători.
De Dumnezeu avem nevoie în fiece clipă a vieţii noastre, şi atunci când suntem sănătoşi şi toate ne merg bine. Când însă ajungem la vreme de beteşug, ne este deschis drumul spre preotul nostru care, oricât ni s-ar părea de nevrednic, este slujitorul Lui Dumnezeu, cel care aduce jertfe pentru păcate şi pentru poporul Lui Dumnezeu, şi pentru sine, după cum ne încredinţează Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Biserica dintre evrei (5, 1-4). ,,El (preotul) poate fi îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, de vreme ce şi el este cuprins de slăbiciune’’, dar slăbiciunile lui le împlineşte Dumnezeu, deoarece în numele Său săvârşeşte preotul orice lucrare sfântă, orice rugăciune, toate Sfintele Taine. Chiar şi atunci când rosteşte cuvânt de învăţătură, o face în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, spre deosebire de ceilalţi care vorbesc în nume propriu învăţături răstălmăcite şi pierzătoare de suflete. Preotul lucrează la sufletul omului şi, cu toată nevrednicia lui, ştie ce-i este de trebuinţă fiecărui om în parte, ştie să dea un sfat bun şi ştie îndruma pe oricare om spre o dreaptă vieţuire. Unde se observă o scădere oarecare, Dumnezeu vine, cum am spus, şi împlineşte acea scădere. Toate acestea le ştie foarte bine şi vrăjmaşul diavol, de aceea, prin slujitorii lui dintre oameni caută să stârnească ură şi neîncredere faţă de preot, ca astfel săi poată ademeni mai uşor pe cei nestatornici şi neîntăriţi în dreapta credinţă.
Asemenea sutaşului roman, să ne rugăm şi noi, rostind minunata Rugăciune a Sfântului Ioan Gură de Aur: ,,Doamne, Dumnezeul meu, ştiu că nu sunt vrednic, nici în stare, ca să intri sub acoperămnântul casei sufletului meu, pentru că este cu totul pustiu şi surpat şi nu afli în mine loc potrivit ca să-Ţi pleci capul. Ci precum din înălţime Te-ai plecat pentru noi, pleacă-Te şi acum spre smerenia mea. Şi precum ai binevoit a Te culca în peşteră şi în ieslea necuvântătoarelor, aşa binevoieşte a intra şi în ieslea necuvântătorului meu suflet, şi în întinatul meu trup. Şi precum n-ai socotit lucru nevrednic a intra şi a cina împreună cu păcătoşii în casa lui Simon cel lepros,aşa binevoieşte a intra în casa smeritului, leprosului şi păcătosului meu suflet. Şi precum n-ai îndepărtat pe desfrânata cea păcătoasă, cea asemenea mie, care a venit şi s-a atins de Tine, aşa Te milostiveşte şi de mine păcătosul, care vin şi mă ating de Tine. Şi precum nu Te-ai scârbit de întinata şi necurata ei gură, ce Te-a sărutat, aşa nu Te scârbi nici de întinata şi mai necurata mea gură, nici de buzele mele cele întinate şi pângărite, şi de limba mea cea cu totul necurată. Amin’’.
Presbiter Iovița Vasile