Prin anul 57 de la Naşterea Mântuitorului Hristos, Sfântul Apostol Pavel a scris Bisericii din Corint şi de fapt, Bisericii de pe toată faţa pământului întâia Epistolă, pe care o avem şi noi cuprinsă în Sfânta Scriptură. Între multele folositoare şi ziditoare de suflet învăţături o aflăm şi pe aceasta care, în cuvinte puţine, ne vorbeşte de împărăţia lui Dumnezeu: ,,Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-a suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El’’ (I Corinteni 2, 9). Vedem, din aceste cuvinte, cât de mărginiţi suntem noi oamenii atunci când suntem puşi în faţa realităţilor Dumnezeieşti şi cât de puţin înţelegem şi cuprindem cu slabele noastre puteri adevărurile ce ne sunt date a le şti prin Credinţă. Orice stare, ori situaţie o înţelegi mai bine atunci când o trăieşti. Aşa şi noi, nu vom înţelege Împărăţia lui Dumnezeu decât în vremea când, nădăjduim că vom trăi în ea. Să dea Atotputernicul să fie aşa. Până atunci să ne străduim cât putem să fim găsiţi vrednici de ea. Şi pentru aceasta se pune o singură şi necesară condiţie: să iubim pe Dumnezeu. În iubire sunt cuprinse şi credinţa şi faptele bune şi dragostea pentru aproapele şi harul lui Dumnezeu.
Din păcate, nu întotdeauna ne străduim cât se cuvine să străbatem calea spre Împărăţia Cerurilor fără abateri şi poticneli. Socotim prea adesea că acolo se ajunge lesnicios şi facem atât de puţin pentru a o dobândi. Cu alte cuvinte, dorim să dobândim o răsplată incomensurabilă, plătind un preţ cât mai mic cu putinţă. Socoteli negustoreşti, căci adevărul este altul. Este cel pe care ni-l arată Sfântul Evanghelist Luca în Cartea Faptele Apostolilor: ,,prin multe suferinţe trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu’’ (14, 22).
În Evanghelia acestei Sfinte Duminici îi vedem pe cei doi Sfinţi Apostoli fraţi, Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, cerând de la Mântuitorul să fie învredniciţi de şederea de-a dreapta şi de-a stânga în împărăţia Sa. Cei mai mulţi comentatori, ca şi ceilalţi Sfinţi Apostoli, au o luare de poziţie critică faţă de cererea celor doi. Chiar s-au mâniat pe ei. Să dea Dumnezeu ca greşeala noastră cea mai mare să fie cea făcută de cei doi Apostoli şi să dorim şi noi cu aceaşi sinceritate, dusă până la nevinovată naivitate, a intra în Împărăţia cea veşnică. Cine nu-şi doreşte să fie părtaş al Împărăţiei? Cine n-ar vrea să stea aproape de Mântuitorul în veşnicie? Numai că, aşa cum spune Cartea Sfântă, nu putem ocoli suferinţele în călătoria noastră, ori mai bine zis, nu ne ocolesc ele pe noi. Este ceea ce n-au înţeles dintru început cei doi Sfinţi Apostoli: în împărăţia veşnică nu se intră printr-o simplă cerere adresată Mântuitorului. De aceea li s-a răspuns: nu ştiţi ce cereţi. N-au înţeles atunci, dar au înţeles când au trecut prin toate vitregiile ce le implica misiunea Dumnezeiască la care-au fost chemaţi: ,,În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea’’ (Ioan 16, 33).
Care au fost necazurile şi suferinţele prin care au trecut Apostolii Domnului? Ni le enumeră Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Poporul lui Dumnezeu din Corint: ,,În osteneli mai mult, în închisori mai mult, în bătăi peste măsură, la moarte adeseori. De la iudei, de cinci ori am luat patruzeci de lovituri de bici fără una. De trei ori am fost bătut cu vergi; o dată am fost bătut cu pietre; de trei ori s-a sfâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am petrecut în largul mării. În călătorii adeseori, în primejdii de râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii de la neamul meu, în primejdii de la păgâni; în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi; în osteneală şi în trudă, în privegheri adeseori, în foame şi în sete, în posturi de multe ori, în frig şi în lipsă de haine’’ (II Corinteni 11, 23-27). Sfinţii Apostoli au înţeles când a trebuit să-şi pună viaţa pentru Evanghelie şi s-au dus bucuroşi la moarte, cu nădejdea îndreptată spre răsplata Împărăţiei Cerurilor.
După ce a vindecat pe cei zece leproşi, Mântuitorul a fost întrebat de fariseii vremii: ,,Când va veni Împărăţia lui Dumnezeu?’’ Acestora le-a răspuns: ,,Împărăţia lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Şi nu vor zice: Iat-o aici sau acolo. Căci, iată, Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru’’ (Luca 17, 20-21). Viaţa de-acum ne este dată spre a o dobândi pe cea veşnică. Încă din vremea vieţii pământeşti avem posibilitatea de a trăi realităţile vieţii viitoare, din Împărăţia Cerurilor, iubindu-L pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din toată puterea şi din tot cugetul, iar pe aproapele nostru ca pe noi înşine (Luca 10, 27). Sfântul Apostol Pavel, scriind credincioşilor din Roma, i-a îndemnat să fie cu luare aminte că ,,Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt’’ (Romani 14, 17).
Tăgăduitorii învierii morţilor, saducheii cei împuţinaţi la minte, vrând să-L ispitească pe Mântuitorul, au primit răspuns Dumnezeiesc privitor la Împărăţia veşnică: ,,Fii veacului acestuia se însoară şi se mărită, iar cei ce se vor învrednici să dobândească veacul acela şi învierea cea din morţi, nici nu se însoară, nici nu se mărită. Căci nici să moară nu mai pot, căci sunt la fel cu îngerii şi sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii’’ (Luca 20, 34-36).
Cartea bisericească numită Vieţile Sfinţilor pe noiembrie, în ziua a cincisprezecea, relatează un fapt petrecut în secolul al XIX-lea: ,,Un monah, anume Arsenie, cu metania la Mănăstirea Neamţ, care fusese ucenicul stareţului Silvestru, având mare dorinţă să meargă la Sfântul Munte, a luat blagoslovenie şi s-a dus acolo în anul 1817. Apoi, netrecând multă vreme de la ducerea lui, a murit stareţul lui. Şi el, aflându-se acolo în Sfântul Munte, s-a îmbolnăvit odată foarte cumplit, încât din multă slăbiciune a leşinat. Şi li se părea la toţi cei ce stăteau de faţă că a murit şi îi pregăteau cele de înmormântare. Dar el, întru acea vreme a fost răpit de un tânăr foarte luminat şi a fost dus în locurile cele din înălţime, unde petrec plăcuţii lui Dumnezeu. Şi acolo ajungând, a văzut un bătrân foarte încuviinţat, şezând pe un scaun împărătesc şi raze ca de soare slobozind de la sine, şi la faţă plin de mare dar. Pe care, când l-a văzut monahul, a socotit, din bucuria ce l-a cuprins, că acela este Dumnezeu.. Şi a zis către tânărul care îl purta: ,,Oare acel bătrân este Dumnezeu?’’ Iar el i-a răspuns, zicând: ,,Nu este Dumnezeu acela, ci plăcutul lui Dumnezeu, Stareţul Paisie de la Mănăstirea Neamţului, de unde eşti şi tu’’. Şi vorbind aşa, numai iată că a văzut şi pe stareţul său, adică Silvestru, aproape de Părintele Paisie, şi îndată căzând, i s-a închinat până la pământ. Iar Stareţul Silvestru i-a zis lui: ,,Frate, ce cauţi mai înainte de vreme aici?’’ Şi el a răspuns: ,,Părinte, mă rog, nu mă lăsa să mă duc de aicea! Pentru că nu au văzut ochii mei niciodată acest fel de frumuseţe’’. Iar stareţul i-a zis: ,,Frate, ţie ţi se cuvine încă multă nevoinţă să arăţi şi multe ispite pentru fapta bună să pătimeşti, până vei veni aici. Tu aici eşti adus numai ca să vezi şi să te întorci înapoi şi la mulţi să le spui că prin multe necazuri poate cineva a se învrednici locului acestuia’’. Şi aşa vorbind, a fost răpit fără de veste de tânărul acela ce îl dusese şi s-a trezit iarăşi în trupul său, întru mare mirare celor ce stăteau acolo de faţă’’.
Ştiind aceste lucruri, bine ne este nouă să intrăm în lupta cea bună şi grea, cu nădejdea biruinţei şi a încununării. Amin.
Presbiter Ioviţa Vasile