Predică la Duminica a 5-a după Pogorârea Sfântului Duh. Alungarea blestemaților demoni

De când au căzut din slava cerească, demonii şi căpetenia lor nu fac altceva decât să caute zădărnicirea mântuirii tuturor oamenilor. Prin urmare, orice om trăitor pe pământul acesta este asaltat de aceste puteri ale întunericului. Dacă le ignoră, ori nu are ştiinţa luptei cu demonii, omul le cade victimă ceea ce înseamnă o biruinţă a porţilor iadului. Dumnezeu însă nu ne lasă în neştiinţă şi, pentru că El voieşte ca toţi oameni să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4), ne dă putere şi ştiinţă şi ajutor în războiul cel nevăzut pe care suntem datori a-l purta până la sfârşitul vieţii noastre. Aşa bunăoară, Fiul Lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a îngăduit a fi ispitit în trei rânduri în pustie de diavolul pentru învăţarea noastră. De aceea a şi rânduit Preabunul Dumnezeu ca descrierea acestei ispitiri să fie aşezată în paginile Scripturilor Sfinte, ca să o putem citi oricând şi să înţelegem cum ne putem face şi noi, cu ajutorul Lui Dumnezeu, biruitori în multele ispite ce ne vin de la cel rău.

Pentru învăţarea noastră a scris Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei despre vindecarea unui tânăr în care intraseră duhul necurat şi care îl chinuiau cumplit, aruncându-l adesea în foc şi adesea în apă (Matei 17, 15). Mântuitorul a certat demonul iar copilul s-a vindecat îndată. Răspunzând nedumeririi Sfinţilor Apostoli i-a învăţat, şi ne învaţă şi pe noi, că ,,acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post’’ (Matei 17, 21). Pentru binele femeii cananeence şi a fiicei ei Domnul Iisus Hristos a scos şi alungat demonul, iar pentru învăţarea noastră a rânduit Sfinţilor Evanghelişti Matei şi Marcu să aşeze descrierea acestei minuni Dumnezeieşti în paginile Noului Testament, pentru ca şi noi să credem că Iisus este Hristosul, Fiul Lui Dumnezeu, şi, crezând, viaţă să avem în numele Lui (cf. Ioan 20, 31).

Pentru binele şi învăţarea lumii întregi a trecut Mântuitorul prin ţinutul Gadarenilor. Ca oriunde în lume, şi aici era de mare trebuinţă să fie prezent Fiul Lui Dumnezeu, pentru că demonii cei cumpliţi se înstăpâniseră în doi din locuitorii acelui ţinut. Aceştia, desigur, fuseseră oameni întergi la minte, până când demonii au intrat în ei şi i-au adus în acea stare teribilă de ne-oameni, cu manifestări violente ,,încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea’’ (Matei 8, 28). Imediat ce S-a apropiat de acei oameni, demonii s-au înfricoşat şi au început să strige: ,,Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul Lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?’’ (Matei 8, 29). Înţelegem din aceste cuvinte chinul cel mare pricinuit de prezenţa Mântuitorului în acel loc. Dar de ce înainte de vreme? Pentru că diavolul şi toţi demonii săi ştiu prea bine că vor fi aruncaţi în adâncimile iadului pentru veşnicie atunci când Domnul Iisus va veni pe pământ a doua oară pentru judecata ce mare. Chinul de-acum le aduce aminte de chinul cel veşnic ceea ce-i face să se cutremure! Dar aţi văzut că demonii Îl mărturisesc pe Domnul Iisus ca Fiu al Lui Dumnezeu, spre deosebire de mulţi alţi oameni care Îi tăgăduiesc existenţa, sau Îl socotesc a fi un om ca oricare altul. Nu trebuie să primim mărturia demonilor, chiar când spun adevărul. N-avem nevoie de marturia demonilor pentru a crede în Dumnezeirea Mântuitorului. Avem Descoperirea Dumnezeiască cea vrednică de toată crezarea, avem Sfânta Învăţătură a Bisericii noastre care ne dă tot adevărul necesar mântuirii noastre. Aşa ne-a lăsat scris şi Sfântul Ioan Gură de Aur: ,,Dar Hristos, arătând că pe omul virtuos tirania pântecelui nu-l poate sili să facă ceva din cele ce nu se cuvin, stă flămând şi nu ascultă de porunca diavolului, învăţându-ne ca în nimic să nu ascultăm pe diavol. Pentru că primul om, prin ascultarea de diavol, a păcătuit faţă de Dumnezeu şi a călcat legea, Hristos te învaţă cu prisosinţă să nu asculţi de diavol nicin când îţi porunceşte să faci o faptă care nu este călcare de poruncă. Dar pentru ced vorbesc de călcare de lege? Chiar de ţi-ar spune demonii să faci ceva folositor, nu le da ascultare! De pildă Hristos a închis gura acelor demoni care-L predicau Fiu al Lui Dumnezeu. Pavel iarăşi la fel a certat pe demonii care strigau, deşi spusele lor erau cuvinte de folos; ci, mustrându-i cumplit şi oprind viclenia lor, i-a alungat, cu toate că predicau învăţături mântuitoare, închizându-le gurile şi poruncindu-le să tacă’’ (Omilia XIII, II, în vol. Omilii la Matei, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994, p.156).

Demonii, de cele mai multe ori, vin în vieţile noastre în chip nevăzut, de aceea sunt numiţi în rugăciunile Bisericii, vrăjmaşi nevăzuţi. Dar dacă ei sunt nevăzuţi, nu acelaşi lucru îl spunem despre răul pa care ei îl pricinuiesc pretutindeni în lume. Oriunde vedem sau auzim că se întâmplă o nenorocire, un eveniment nedorit, o faptă păcătoasă, putem fi siguri că acolo este mâna cea rea a diavolului. Demonii îşi manifestă răutatea numai în lăuntrul hotarelor puse de Dumnezeu. Dincolo de acestea, sunt neputincioşi. De aceea au şi fost asemuiţi unor câini turbaţi care pot face răul numai atât cât le îngăduie lanţul cu care sunt legaţi. Dumnezeu Cel Atotputernic a pus hotar răutăţii lor tocmai spre a-i împiedica să săvârşească răul în intensitatea şi proporţiile pe care le-ar dori ei. Ne spune acest lucru şi relatarea Sfântului Evanghelist Matei atunci când reproduce cuvintele demonilor: ,,Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci’’ (Matei 8, 31). Aşadar, aveau nevoie de îngăduinţa Lui Dumnezeu pentru a întra în turma de porci! Ar mai fi cerut ei permisiunea de a intra în porci, dacă ar fi putut face acest lucru? Desigur, nu. Primind îngăduinţă, au intrat imediat în turma de porci, pricinuindu-i pierzarea prin aceea că s-a aruncat în mare. Iată, oriunde sunt prezenţi demonii îşi arată răutatea.

Dacă au pierdut turma de porci, cu atât mai mult sunt ei dornici a pierde Turma cea cuvântătore a Lui Hristos: Sfânta Sa Biserică. Dar nu este cu putinţă pentru că Păstorul acestei Turme este Însuşi Mântuitorul, Care o apără şi o îngrădăşte cu Sfintele Sale Învăţături cuprinse în dogmele cele fără mutare pe care ni le-a dat. De aceea scrâşneşte diavolul cu neputinţă şi ură împotriva Bisericii. De aceea şi slujitorii lui dintre oameni se înverşunează cu răutate satanică asupra Turmei, răcnindu-şi minciunile şi calomniile prin toate mijloacele aservite lor.

Pieirea turmei de porci s-a făcut cunoscută în cetate. Locuitorii acesteia au venit în grabă la locul întâmplării. Ce-ar fi trebuit să facă ei? Desigur, să se bucure de venirea Mântuitorului în hotarele lor. Să se bucure de vindecarea celor doi oameni, acum întregi şi sănătoşi la minte. Să se bucure de biruinţa Domnului asupra celui rău. Dar nu! Ei L-au rugat să treacă din hotarele lor (Matei 8, 34). Ei n-aveau trebuinţă ca Fiul Lui Dumnezeu să mai stea printre ei. Pentru ei ,,binele’’ era să trăiască în aceleaşi păcate de până atunci. Un vrednic păstor al Bisericii Lui Dumnezeu, Sfântul Iustin Popovici afirma nu cu multă vreme în urmă: ,,Fraţii mei, în vremurile noastre această discuţie în contradictoriu a luat sfârşit. Hristos a plecat din Europa, precum odinioară din ţinutul Gadarenilor, la poftirea acelora, Dar, îndată ce a plecat, a venit război, urgie spaimă, ruină, distrugere. S-a întors în Europa barbaria de dinainte de creştinism: a avarilor, a hunilor, a longobarzilor, a africanilor, numai că de o sută de ori mai înfricoşătoare. Hristos Şi-a luat Crucea şi binecuvântarea şi a plecat. A rămas în urmă întuneric şi putoare. Iar voi hotărâţi-vă acum cu cine vreţi să fiţi: cu întunecata şi puturoasa Europă, sau cu Hristos?’’ (Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, Mănăstirea Sfinţii Arhangheli – Petru Vodă, 2002, p. 133). Si quis habet aures audiendi, audiat.

Cercetând Scripturile Sfinte, vom constata, iubiţi credincioşi, că în toate confruntările dintre Hristos şi diavolul, Fiul Lui Dumnezeu a ieşit biruitor, fără umbră de îndoială. Dar Mântuitorul a dat putere Sfintei Sale Biserici de a birui, la rândul ei, pe acest neîmpăcat vrăjmaş al nostru: ,,Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi’’ (Matei 10, 8). De la începuturile ei Biserica n-a încetat să exercite puterea de a alunga demonii din oameni, locuri sau case. Ea singură are autoritatea, puterea şi datoria de a scoate demonii. În afara Bisericii nu există forme valide şi eficiente de luptă cu duhurile întunecate. Sfinţii Apostoli au folosit puterea dată lor, tămăduind atâţia şi atâţia oameni chinuiţi de duhuri rele. Vieţile Sfinţilor stau mărturie statornică privind puterea Sfinţilor Lui Dumnezeu de a birui pe demonii care-i vătămau pe oameni. Cărţile bisericeşti cuprind toate rânduielile şi rugăciunile trebuitoare sfinţiţilor slujitori, episcopi şi preoţi, pentru a lucra spre binele semenilor şi spre înfrângerea diavolului şi a slujitorilor săi. Încă de la Sfântul Botez, pruncul ori omul matur se leapădă de satana şi de toate lucrurile lui, şi de toţi slujitorii lui, şi de toată slujirea lui, şi de toată trufia lui. Acestei lepădări îi urmează unirea cu Hristos pe care noi o dorim să rămână veşnică.

Suntem confruntaţi, uneori, cu oameni demonizaţi faţă de carte ştiinţele medicale se arată neputincioase. Vindecarea nu este de competenţa medicului, ci cade în sarcina slujitorilor Bisericii care lucrează în numele şi cu puterea Lui Hristos. În aceste cazuri se cuvine să urmăm cu rigoare toate învăţăturile Sfintei Biserici pentru a aduce vindecare. Episcopul sau preotul va citi Molitfele Sfântului Vasile cel Mare şi pe cele ale Sfântului Ioan Gură de Aur prin care se arată nemărginita putere a lui Dumnezeu. Chiar dacă este vorba de strădanii care se întind pe ani de zile, nu trebuie să ne descurajăm, ci să stăruim în slujire cu răbdare, cu credinţa nestrămutată că Dumnezeu va izbăvi pe cel demonizat. După izbăvire, cel vindecat va fi mereu îndemnat spre o viaţă dreaptă, ştiind că cu cât mai mult se va strădui spre aceasta, cu atât îi va face fără putere pe demoni.

Sfântul Ioan Evanghelistul văzând în duh cele de la sfârşitul veacurilor, a scris în Cartea Apocalipsei: ,,Şi când se vor sfârşi miile de ani, satana va fi dezlegat din închisoarea lui. Şi va ieşi să amăgească neamurile, care sunt în cele patru unghiuri ale pământului’’ (Apocalipsa 20, 8-9). Şi ştiţi cu cine se va război cu deosebire? Cu tabăra Sfinţilor (Apocalipsa 20, 9), dar şi cu oricare dintre oameni care Îl va iubi pe Hristos şi va vrea să-I rămână statornic. Nu aş vrea să fac afirmaţii nefondate, şi dacă o fac, Dumnezeu să mă ierte, dar cred că începând cu anul 1989, dezlegarea satanei s-a produs. Priviţi numai la cele ce se întâmplă la noi şi în lume, cugetaţi cu luare aminte la avalanşele răului care s-au abătut asupra lumii şi veţi înţelege câtă dreptate a avut Sfântul Ioan când a scris cele înainte citate.

,,Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi’’- ne îndeamnă Dumnezeu prin Sfântul Apostol Iacov (4, 7). Va fugi pentru că se teme de puterea cea fără măsura a Lui Dumnezeu. Va fugi pentru că ,,se tem de post, de priveghere, de rugăciuni, de blândeţe, de linişte, de neiubire de arginţi, de neiubirea de slavă deşartă, de smerita cugetare, de iubirea de săraci, de milostenii, de nemâniere şi, în primul rând, de dreapta credinţă în Hristos a nevoitorilor’’. Aşa ne încredinţează Sfântul Antonie cel Mare prin scrisul Sfântului Atanasie cel Mare (XXX, p. 212).

Ştiind toate acestea, laolaltă cu Biserica Lui Hristos, să cântăm oricând suntem ispitiţi: ,,Înviază Dumnezeu, risipindu-se vrăjmaşii Lui şi fugind de la faţa Lui cei ce-L urăsc pe Dânsul. Precum se împrăştie fumul şi nu mei este; precum se topeşte ceara de la faţa focului, aşa să piară diavolii cei fermecători şi descântători de la faţa Lui Dumnezeu; iar robii Lui Dumnezeu, aceştia, să se bucure de Domnul şi să se veselească. Amin’’.

Presbiter Iovița Vasile