,,Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul – Născut L-a dat, ca oricine crede în El Să nu piară,ci să aibă viaţă veşnică’’
Prin anul 57 de la Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Sfântul Apostol Pavel scria Bisericii din Corint cea dintâi Epistolă Sobornicească în care, la capitolul 13, are o minunată pledoarie pentru dragostea creştină, ca dat Dumnezeiesc. În finalul capitolului, ca o concluzie, a aşternut aceste cuvinte: ,,Şi acum rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea’’ (I Corinteni 13, 13). În termenii Învăţături Bisericii noastre, cele trei daruri sădite în fiinţele omeneşti se numesc virtuţi teologice, tocmai pentru a releva faptul că Dumnezeu, Pricinuitorul a tot binele, este Cel care ne-a împodobit cu aceste înălţătoare simţăminte. Dar de ce dragostea este mai mare? Iată de ce: Credinţa este darul lui Dumnezeu (Efeseni 2, 8), de la începutul existenţei omului; ea este ,,încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute’’; (Evrei 11, 1). Cei care se vor învrednici de Împărăţia lui Dumnezeu, vor fi primit răsplata pentru credinţa lor, vor vedea ,,faţă către faţă’’, prin urmare, credinţa lor va fi împlinită şi va înceta să existe în forma de acum. Nu înţelegem din aceasta că oamenii nu vor mai fi credincioşi lui Dumnezeu, ci doar că credinţa nu va mai fi dovedirea unor lucruri nevăzute.
În Împărăţia cerurilor, nădejdea nu va mai exista, deoarece ea se va fi împlinit. Nădăjduieşti să primeşti ceva până în momentul când acel ceva ţi se dă; de-acolo, nădejdea încetează, cum şi nădejdea noastră de a ne mântui va înceta, odată ce vom intra în viaţa cea veşnică. Doamne, ajută-ne să fie aşa!
Dragostea noastră pentru Dumnezeu şi pentru semeni nu va înceta niciodată; ea va defini modul nostru de vieţuire în veşnicie, de aceea a scris Sfântul Apostol Pavel: ,,Dragostea nu cade niciodată’’ (I Corinteni 13, 8). Dragostea este veşnică, asemenea lui Dumnezeu. Spunem despre Dumnezeu că nu are început şi sfârşit. Ei bine, energiile Dumnezeieşti, adică lucrările Sale, le numim necreate, fiind şi ele veşnice. Dacă Sfântul Apostol Ioan a scris că ,,Dumnezeu este iubire’’ (I Ioan 4, 8, 6), urmează să înţelegem că şi dragostea este veşnică, asemenea Lui. Aceasta a vrut să spună Sfântul Apostol Pavel când a scris: ,,Mai mare dintre acestea este dragostea’’.
Învăţătura de Credinţă a Bisericii noastre ne spune că Dumnezeu a creat lumea şi pe om din dragoste. Răspunsul omului la dragostea Dumnezeiască se cuvine a fi tot dragostea: ,,Noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit cel dintâi’’ (I Ioan 4, 19); ,,în aceasta este dragostea, nu fiincă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiincă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre’’. Dumnezeu numeşte pe om şi lumea ca fiind via Sa, prin scrisul Proorocului Isaiia (5, 1-6), şi tot aici găsim ,,cântecul de dragoste pentru via lui’’: ,,Ce se putea face pentru via Mea şi n-am făcut Eu? Pentru ce atunci când nădăjduiam să-Mi rodească struguri, Mi-a rodit aguridă?” (Isaiia 5, 4). Cu adevărat, creaţia lui Dumnezeu a fost desăvârşită, El a făcut tot ce-a a fost necesar pentru ca omul să-şi împlinească menirea, adică să-L iubească pe Dumnezeu şi de-aici să izvorască tot binele vieţii sale. A venit însă acea vreme a neascultării şi răzvrătirii unei părţi din îngerii cerului, în frunte cu lucifer, răul a intrat în existenţa omenească ca un accident, căci omul şi-a plecat urechea spre îndemnurile rele ale diavolului, locul iubirii l-a luat ura şi neascultarea, roadele n-au mai fost strugurii cei buni, ci agurida cea nedorită.
Cineva l-a înterbat odată pe un preot: Părinte, de ce oamenii aceştia ne-au făcut atâta rău, când noi le-am făcut numai bine? Răspunsul a fost tot o întrebare: De ce urăşte diavolul binele şi săvârşeşte numai răul?
Ne întoarcem la Cuvântul Sfânt al Scripturii, pentru că el arată strădania Apostolului Pavel de a ne face să înţelegem că menirea noastră pe pământ este dragostea, cu binecuvântatele-i roade: ,,De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte, şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte’’ (I Corinteni 13, 1-3). Ceea ce ne spune Dumnezeu prin aceste cuvinte este că lipsa dragostei deturnează sensul existenţei umane. În locul dragostei nu poate exista altceva decât ura sau indiferenţa, amândouă la fel de păgubitoare. Omul este om atâta vreme cât îşi apropriază iubirea Dumnezeiască, adică stă în rosturile sale existenţiale. Acest adevăr a fost exprimat, în chip minunat, de Psalmistul David: ,,Şi omul, în cinste fiind, n-a priceput; alătutatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor’’ (Psalmul 48, 12, 21). Cuvintele acestea pot părea aspre, dar sunt cât se poate de adevărate, de aceea spuneau cei din vechime ,,homo homini lupus’’, adică omul devine fiară pentru semeni, atunci când părăseşte Dumnezeiasca dragoste.
Datorăm, cum am spus, dragoste Creatorului nostru Dumnezeu. Este absurd, este împotriva firii ca noi să-I răspundem lui Dumnezeu cu ură sau indiferenţă. ,,Cel ce nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire’’ (I Ioan 4, 8). Splendidă definire ioaneică a lui Dumnezeu, prin simplitatea şi adevărul ei! Dar dragostea pentru Dumnezeu este inseparabilă de dragostea pentru făpturile Sale, semenii noştri. Jumătăţile de măsură şi ambiguităţile sunt cu desăvârşire excluse: ,,Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel care nu iubeşte pe fratele său pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său’’ (Ioan 4, 20-21).
Aceste adevăruri Dumnezeieşti se cuvin a fi afirmate, cu stăruinţă şi tărie, într-o lume care, pe zi ce trece, se înstrăinează de Dumnezeu şi de dragostea Sa. Uitaţi-vă la feţele desfigurate de ură ale politicienilor. Priviţi la apologeţii urii şi ai violenţei, cu acces nelimitat pe posturile de televiziune. Observaţi în jurul dumneavoastră oameni de care trebuie să te fereşti ca de animalele cele mai primejdioase, căci nu ştii niciodată când izbucnesc în violenţă. Constataţi cu amărăciune cu câtă vehemenţă este contestat şi batjocorit Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Înţelegeţi străfundurile iadului din care se revarsă oceane de ură asupra Bisericii Sale, singura oază de bine şi adevăr din societate, singura voce care strigă în deşertul umanităţii, şi veţi avea imaginea unei lumi nebune, care se îndreaptă cu inconştienţă spre pieire. Înţelegem acum cât se poate de bine mustrarea Mântuitorului: ,,O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi?’’ Înţelegem că Dumnezeul nostru Cel îndelung răbdător aşteaptă întoarcerea şi pocăinţa noastră.
Glasul Bisericii ne aduce aminte şi în această Duminică dinaintea Înălţării Sfintei Cruci de dragostea nemăsurată a lui Dumnezeu şi caută să trezească în noi simţământul iubirii pentru Creatorul nostru şi pentru toate făpturile Sale. Glasul Sfintei Biserici se aude în mijlocul acestei sălbăticii, mărturisind, iară şi iară, ,,Că Bun şi iubitor de oameni eşti, Dumnezeule, şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.
Presbiter Ioviţa Vasile