În vremurile străvechi exista undeva în Asia o cetate deosebit de mare, îţi trebuiau trei zile ca s-o străbaţi, ai cărei locuitori s-au împovărat de grele păcate. Dumnezeu n-a voit însă pierderea acestor păcătoşi, de aceea a ales pe Proorocul Iona şi i-a dat această poruncă: ,,Scolă-te şi du-te în cetatea cea mare a Ninivei şi propovăduieşte acolo, căci fărădelegile lor au ajuns până în faţa Mea!’’ Fie că s-a simţit nevrednic, fie că misiunea acesta l-a copleşit, fapt este că Iona, în naivitatea lui, a încercat să fugă de la faţa Domnului. A plecat spre Iope, iar de-acolo s-a urcat pe o corabie cu gândul de a trece marea în Tarsis unde, credea el, va fi departe de Dumnezeu şi va scăpa de misiunea încredinţată. Pe mare, cum ştim, Dumnezeu a stârnit o furtună puternică, înfricoşând de moarte pe cei de pe corabie, în vreme ce Proorocul Domnului dormea. Trezit fiind, el şi-a mărturisit vina şi a cerut să fie aruncat în mare. ,,Dumnezeu a dat poruncă unui peşte mare să înghită pe Iona. Şi astat Iona în pântecele peştelui trei zile şi trei nopţi”. Acolo s-a rugat lui Dumnezeu din adâncul fiinţei sale. După trecerea acestei vremi, Dumnezeu a poruncit peştelui şi l-a aruncat pe Prooroc pe ţărm iar apoi i-a repetat porunca. De data aceasta Iona s-a îndreptat spre Ninive şi a început să strige pe uliţele ei: ,,Patruzeci de zile mai sunt şi cetatea va fi distrusă!” Ceea ce a urmat este descris în Cartea lui Iona:,,Atunci ninivitenii au crezut în Dumnezeu, au ţinut post şi s-au îmbrăcat cu sac, de la cei mai mari şi până la cei mai mici. Şi a ajuns vestea până la regele Ninivei. Acesta s-a sculat de pe tronul său, şi-a lepădat veşmântul lui cel scump, s-a acoperit cu sac şi s-a culcat în cenuşă’’. Porunca ce a urmat a fost pentru toţi locuitorii cetăţii: să se întoarcă fiecare de la calea lui cea rea şi să strige către Dumnezeu pentru a le cruţa vieţile. ,,Atunci Dumnezeu a văzut faptele lor cele de pocăinţă, că s-au întors de la căile lor cele rele.Şi i-a părut rău Domnului de prezicerile de rău pe care le făcuse şi nu le-a împlinit’’.
V-am relatat acest episode biblic pentru că este foarte elocvent spre a ne face să înţelegem adevărata pocăinţă pe care o aşteaptă Dumnezeu de la noi, în aceste vremuri când diavolul a născocit, prin slujitorii lui, o pocăinţă falsă ce se propovăduieşte astăzi de toate sectele, de oameni rătăciţi care se autointitulează ,,pocăiţi’’. Aceştia, sub masca înşelătoare a ,,pocăinţei’’ lor, ademenesc sufletele nestatornice şi le pregătesc cu asiduitate pentru ,,învierea osândei’’ (Ioan 5, 29).
După cum ne relatează Sfânta Evanghelie a acestei Duminici, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, după Sfântul Său Botez, a început propovăduirea cu aceste cuvinte: ,,Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor’’ (Mat. 4, 17). Cu exact aceleaşi cuvinte i-a pregătit pe oameni Sfântul Ioan Botezătorul pentru a-L primi pe Fiul lui Dumnezeu (Matei 3, 2). Când i-a chemat la dreapta pocăinţă, fiecare a răspuns în felul său. Cei sinceri şi dornici de mântuire ,,se botezau de el în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele’’(Matei 3,6). Cei făţarnici, fariseii şi saducheii, dimpotrivă, veneau să primească Botezul Sfântului Ioan, fără gând de pocăinţă adevărată, crezând, şi atunci ca şi-n zilele noastre, că botezându-se numai, vor dobândi împărăţia cerurilor. Pe aceştia i-a mustrat Sfântul Ioan cu cuvinte grele: ,,Pui de vipere, cine v-a arătat că veţi scăpa de mânia ce va să fie? Faceţi, deci, roade vrednice de pocăinţă. Şi să nu credeţi că puteţi zice, în voi înşivă: Părinte avem pe Avraam, căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fiii lui Avraam’’ (Mat. 7, 9). Este mai mult decât evident că adevărata pocăinţă se face prin roade vrednice de pocăinţă,ceea ce nu înţelegeau şi nu înţeleg nici în vremea noastră fariseii şi saducheii. Cu multă uşurinţă se crede că o etichetă falsă, ,,pocăinţa’’, este suficientă pentru a intra în impărăţia cea veşnică. Dacă te-ai botezat şi ai părăsit Biserica, eşti pocăit, iar dacă eşti pocăit, te vei mântui. Aşa este gândirea strâmbă a celor rătăciţi. Un sfânt al Bisericii noastre scria cu totul astfel: ,,Vederea păcatului nostru şi pocăinţa pe care o naşte, acestea sunt lucrări care nu au sfârşit pe pământ; vederea păcatului nostru stârneşte pocăinţa; prin pocăinţă se dobândeşte curăţirea; ochiul minţii, curăţindu-se treptat, începe să vadă în întreaga fire omenească neajunsuri şi vătămări pe care nu le băga nicicum de seamă înainte’’ (Sfântul Ignatie Brianceaninov, Despre înşelare, p. 124).
Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan ne arată premiza pocăinţei, felul cum trebuie să ne pocăim de păcate şi roada ape care o aduce în vieţile noastre: ,,Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea. Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos şi cuvântul Lui nu este întru noi’’ (I Ioan 1, 8-10). Iată dar că şi aici se accentuează necesitatea mărturisirii păcatelorpentru o pocăinţă sinceră şi adevărată. Aceasta se poate face numai în Sfânta Taină a Spovedaniei, la duhovnicul nostru. Când ne spovedim şi am primit dezlegare şi canonul pentru păcate, suntem în taina lui Hristos, spunea Părintele Cleopa.
La începuturile sale, Biserica era crunt prigonită de Saul din Tars (Fapte 8, 1-3; 9, 1-2). Pe drumul Damascului s-a petrecut minunea Dumnezeiască prin care Saul devine Sfântul Apostol Pavel, mare luptător pentru binele Bisericii. Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este: când era pocăit acesta, atunci când persecuta Biserica, sau când o slujea din toate puterile sale? Cine era pocăit, Saul din Tars sau Sfântul Apostol Pavel?Răspunsul se impune de la sine, prin urmare pocăinţa sinceră şi adevărată o putem face numai în Taina Sfintei Biserici, în Spovedanie adică. Să ne pocăim toată viaţa noastră, în fiecare zi ,,fără să părăsim Biserica noastră, precum le este obiceiul unora, ci îndemnători făcându-ne, cu atât mai mult, cu cât vedeţi că se apropie ziua aceea’’ (Evrei 10, 25). Părăsind Sfânta Biserică, şi luptând împotriva ei, cu fapta şi cuvântul, nu vom fi decât nişte Sauli persecutori ai lui Hristos, nişte falşi pocăiţi puşi în slujba satanei. Doamne, ferşte-ne să nu ajungem în acea stare! Amin.
Presbiter Ioviţa Vasile 9 ianuarie 2021
Să fie blagoslovit cuvântul ziditor al Sfinției Voastre, Cinstite Părinte Vasile!
Să ne petrecem timpul cu înțelepciune! (Episcopul Pavel de Alep, Siria) – MESAJ DE ANUL NOU
Un mesaj de Anul Nou al Înaltpreasfințitului Pavel (Yazigi) din Alep, episcopul martir care a fost răpit în Siria în 2013 și de atunci nimeni nu a auzit nimic despre el:
„Să facem din anul viitor un timp al experienței cu Dumnezeu, al comuniunii cu Dumnezeu.”
Traducere în limba engleză de Waad Rabahie
În numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt!
Există două dimensiuni pentru ființele umane prin care își trăiesc viața.
Prima dimensiune este locul în care te-ai născut, unde îți trăiești viața cu tot ceea ce este în jurul tău, cu apropiații tăi…
Și pentru cei din jurul tău, Biserica ne sfătuiește să postim, adică cu neprihănire, să ne ocupăm de toți și de toate, de cei din jurul nostru, cu simplitate și curățenie sufletească, nu cu egoism și lehamite.
A doua dimensiune este timpul. Biserica ne sfătuiește să ocupăm timpul nostru rugându-ne: postind și rugându-ne.
Timpul este de două tipuri: timpul universal natural, care este noaptea și ziua , cu trecerea orelor … și nu are nicio semnificație spirituală, este același pentru toată lumea.
Dar există un timp personal, o istorie personală. Pentru a explica mai bine, sa reflectam la ce inseamna cronologia, nu doar istorie. Să scriem – în fiecare moment – ceea ce dorim să rămână în istoria noastră, cronologic.
Astfel, Biserica ne-a sfătuit să ne rugăm tot timpul.
Rugăciunea nu se face doar atunci când asistăm la Liturghia Divină, sau acasă timp de 15 minute sau când ne rugăm înainte de masă sau înainte de culcare … Aceasta este o explicație restrânsă a rugăciunii.
Rugăciunea – așa cum spune Sfântul Ioan Scărarul – este convorbirea în intimitate cu Dumnezeu. Această comuniune cu Dumnezeu este sfânta istorie sau sfânta cronică a vieții noastre..
Istoria și timpul sunt lipsite de sens prin ele însele. Sensul se găsește în valoarea de trăiri, în bogăția de experiențe trăite cu Dumnezeu, pe durata vieții omului și în asta constă istoria vieții sale.
Apostolul Pavel ne avertizează, când spune:*„ zilele rele sunt (Efeseni 5:16). Nu sunt cumplite, pentru că ar fi „rele prin ele însele”, ci pentru că ne pot înșela, așa încât ne sfârșim viata împreună cu lucruri și oameni, dar nu în comuniune cu Dumnezeu. Ne înșeală făcând să treacă istoria vieții noastre fără nicio cronică a întâlnirilor și convorbirilor cu Dumnezeu.
Dacă ne examinăm viețile, vom înțelege ceea ce ar fi trebuit să facem, vom vedea câte momente am irosit zadarnic, în lucruri nefolositoare, împreună cu oamenii, fără a putea scrie nimic asemănător despre comuniunea noastră cu Dumnezeu.
Dragii mei … Să facem din anul care vine un timp al experiențelor petrecute cu Dumnezeu, al momentelor de comuniune cu Dumnezeu.
Aceste momente și această comuniune cu Dumnezeu se numește „rugăciune”.
În timp ce citim Sfânta Scriptură,
în timp ce ne rugăm prin Rugăciunea inimii,
în timp ce ajutăm săracii,
în timp ce ne învățăm copiii,
atâta timp cât îl punem pe Dumnezeu în fața noastră, acestea sunt experiențe ale lui Dumnezeu, deci sunt o rugăciune.
Cu postul sfințim împrejurimile, cu rugăciunea (în sensul său general) sfințim istoria și timpul.
Timpul nu trebuie pierdut!
Timpul este un element de sfințire și fiecare moment al vieții noastre este pentru Hristos Domnul.
*„Deci luaţi seama cu grijă, cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi,
Răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt. (Efeseni 5,15,16-n.m.)
LET’S SPEND OUR TIME WISELY! (Kidnapped Bp. Paul of Aleppo, Syria) – NEW YEAR MESSAGE