Dumnezeu Cel Bun şi Atotînţelept poartă de grijă tuturor făpturilor Sale şi hotărăşte ce este bine şi de folos oricărui om. Pe cei puternici i-a întărit şi mai mult pentru a putea trece prin chinurile muceniciei. Celor mai slabi le-a rânduit chinuri mai uşoare şi i-a primit ca pe cei dintâi.
În vremea împăratului păgân Aurelian, trăiau în Paflagonia doi oameni binecredincioşi, Teodot şi Rufina. O vreme şi-au tăinuit Credinţa, apoi s-au arătat pe faţă că sunt robi ai Mântuitorului Iisus Hristos, ceea ce i-a întărâtat pe păgânii vremii, care le-au cerut să se lepede de Credinţă şi să jertfească idolilor diavoleşti. Sfinţii Teodot şi soţia sa Rufina au rămas statornici în Credinţă şi la început, fiind de neam mare, n-au fost chinuiţi, dar au fost aruncaţi în închisoare. Sfânta Rufina era însărcinată şi a ales să pătimească, decât să se lepede de Hristos.
,,Teodot ştiindu-şi neputinţa trupului său şi gândindu-se la sălbăticia prigonitorului, a alergat spre Domnul cu osârdnică rugăciune, dorind mai bine să moară decât să greşească ceva împotriva Dreptei Credinţe când nu va putea suferi muncile cele grele: Doamne, Dumnezeul puterilor, Tatăl iubitului Tău Fiu, pe Tine Te binecuvântez şi Te preamăresc, că m-ai învrednicit pe mine să fiu aruncat în temniţa acesta pentru numele Tău. Deci mă rog Ţie, Doamne, primeşte sufletul meu în legăturile acestea, Cel Ce ştii neputinţa mea, ca nu cândva să se laude vrăjmaşul asupra mea’’.
Dumnezeu i-a dat dezlegare din trup şi i-a sălăşluit sufletul în locaşurile cele cereşti. Sfânta Rufina a născut un prunc de parte bărbătească şi, având lângă sine acest copil şi pe bărbatul său mort, s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu să-i primească sufletul, iar pe prunc să-l păzească şi să-l crească după a Sa voie. Aşa s-a săvârşit Sfânta, urmând bărbatului său.
Dumnezeu a poruncit unei femei binecredincioase, Amia, să ia pruncul, numit Mamant, pentru a-l creşte. Crezând de mic în Hristos, pruncul şi-a sfinţit viaţa şi a pătimit ca Mucenic. Pe aceşti trei Sfinţi Biserica îi pomeneşte în aceaşi zi. Pentru ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluieşte-ne pe noi (După Vieţile Sfinţilor pe septembrie, Ed. Mănăstirii Sihăstria, 2005, p. 44-53).
Presbiter Ioviţa Vasile
“Ultima razvratire adevarata” – Învatatura radicala a Parintelui Serafim Rose
“Noi, cei ce ne zicem crestini, nu trebuie sa asteptam nimic altceva decat sa fim rastigniti. Caci a fi crestin inseamna a te rastigni, in aceste vremuri si in oricare alte vremuri, de cand Hristos a venit intaia data. Viata Sa este model – si avertisment – pentru noi toti. Trebuie sa fim rastigniti individual, mistic, caci rastignirea deplina este singura cale catre inviere. Daca vom invia cu Hristos, trebuie mai intai sa ne smerim impreuna cu El – chiar pana la umilinta cea din urma, cea de a fi inghititi si scuipati afara de lumea cea neintelegatoare.“
“Si trebuie sa fim rastigniti la vedere, in ochii lumii, caci Imparatia lui Hristos nu este din aceasta lume, si lumea nu o poate primi, nici macar un singur reprezentant al ei, nici pentru o singura clipa. Lumea il poate accepta doar pe Antihrist, acum sau in orice alta vreme.”
“Nu-i de mirare, atunci, ca este dificil sa fii crestin – nu este dificil, este imposibil. Nimeni nu poate accepta cu buna-stiinta un mod de viata care, cu cat este trait mai autentic, cu atat mai mult duce spre auto-distrugere. Si din aceasta cauza ne razvratim mereu, incercam sa ne usuram viata, incercam sa fim crestini pe jumatate, incercam sa dobandim ce-i mai bun din ambele lumi. Trebuie pana la urma sa alegem – fericirea noastra zace intr-una din cele doua lumi, nu in ambele.“
“Dumnezeu ne da tarie sa urmam calea rastignirii; nu exista alta cale de a fi crestin.“
Cuviosul Seraphim Rose despre CUM SA TRAIM ORTODOX IN VREMURILE DIN URMA: “Apocalipsa se întampla chiar acum. VA MAI SUPRAVIETUI CREDINTA NOASTRA?”
“Nu este nimic mai trist decît sa vezi pe cineva care a fost crescut în spirit ortodox, care are unele notiuni de catehism, care a citit cîteva Vieti ale Sfintilor, care si-a facut o idee generala despre ce înseamna ortodoxia, care întelege unele dintre slujbe, si totusi nu este constient de ce se petrece în jurul lui. Iar pe copiii sai îi pune sa aleaga între doua moduri de viata: unul este modul în care traiesc majoritatea oamenilor, iar celalalt este modul în care traiesc ortodocsii duminica si atunci cînd citesc vreun text ortodox. Daca un copil este crescut în felul acesta, cel mai probabil este ca nu va alege modul de viata ortodox; acesta va reprezenta o particica infima din viata acelui copil, pentru ca viata contemporana este mult prea ademenitoare, pentru ca prea multi merg pe calea ei, pentru ca reprezinta o parte prea mare a realitatii de astazi – cu exceptia cazului în care copilul a fost învatat cu adevarat cum s-o abordeze, cum sa se pazeasca de efectele ei nocive si cum sa profite de lucrurile bune pe care lumea le are de oferit.
De aceea, atitudinea noastra, începînd de astazi, trebuie sa fie una cu picioarele pe pamînt si normala. Adica, trebuie sa fie o atitudine adaptata conditiilor reale de viata, si nu un produs al fanteziei, al fugii de realitate si al refuzului de a veni în întîmpinarea lucrurilor adeseori neplacute ale lumii din jurul nostru.
O ortodoxie prea exaltata si prea cu capul în nori îsi are locul într-o sera, pentru ca nu ne este de nici un folos în viata de zi cu zi si cu atît mai putin nu poate face nimic pentru mîntuirea celor din jurul nostru.
Lumea noastra este cruda si raneste sufletele cu asperitatile ei; sa-i raspundem în primul rînd cu o iubire si o întelegere crestine realiste, lasînd exemplele de isihasm si formele avansate de rugaciune pe seama celor capabili sa le înteleaga.
De asemenea, nu trebuie sa ne concentram asupra propriei noastre persoane, ci sa întindem o mîna celor care se afla în cautarea lui Dumnezeu si a unei vieti dedicate Lui.
În ziua de astazi, orice comunitate ortodoxa mai mare are tendinta de a se transforma într-o societate care se auto-gratuleaza si se delecteaza cu propriile-i virtuti si realizari ortodoxe: frumusetea bisericilor si a odoarelor noastre, splendoarea slujbelor noastre, pîna si puritatea doctrinei noastre.
Dar adevarata viata crestina, înca de pe timpul Apostolilor, a fost nedespartita de comunicarea cu ceilalti. O ortodoxie care este vie prin însusi acest fapt iradiaza catre ceilalti – deci nu este nevoie sa se înfiinteze un „departament de misionariat” pentru a face acest lucru; focul adevaratului crestinism se transmite si fara el. Daca ortodoxia noastra este ceva ce pastram pentru noi însine si ne mai si laudam cu ea, atunci sîntem mortii care-si îngroapa mortii – exact în acest stadiu se afla multe dintre parohiile noastre ortodoxe de astazi, chiar si acelea care numara multi tineri, daca acestia nu-si aprofundeaza credinta. Nu este suficient sa spui ca tinerii merg la biserica. Trebuie sa ne întrebam ce obtin ei acolo, în biserica, cu ce pleaca de la biserica si, daca nu fac din ortodoxie o parte integranta a vietii lor, atunci chiar ca nu este suficient sa spui ca merg la biserica. (…)
Dar care crestin-ortodox adevarat din ziua de astazi nu este putin „nebun”? Nu ne potrivim dupa calapoadele lumii; iar daca ne potrivim, în lumea de astazi, atunci nu sîntem crestini seriosi.
Adevaratul crestin de astazi nu se poate simti la el acasa în lume; nu se poata sa nu se simta el însusi si sa nu fie privit de ceilalti drept putin „nebun”. De aceea, sa nu ne temem ca am putea fi considerati putin „nebuni” de restul lumii si sa practicam în continuare iubirea si iertarea crestine, pe care lumea nu le va întelege niciodata, dar dupa care, în adîncul sufletului ei, tînjeste, ba chiar plînge.
Scopul meu nu este sa va înspaimînt, ci sa va atrag atentia la ce se petrece în jurul nostru. Cu adevarat ca este chiar mai tîrziu decît credeam cu totii: Apocalipsa se întîmpla chiar acum.
Si cît este de trist sa vezi crestini, mai ales tineri ortodocsi, peste capetele carora pluteste amenintator aceasta tragedie incalculabila si care cred ca pot duce mai departe ceea ce ei numesc „o viata normala” în aceste vremuri cumplite, facîndu-se parte integranta din capriciile acestei generatii stupide, care se auto-divinizeaza, absolut inconstienta de faptul ca paradisul nebunilor în care traim este pe cale sa se prabuseasca, absolut nepregatita pentru vremurile de disperare spre care ne îndreptam.
Nici macar nu mai este vorba de cine este un „bun” crestin-ortodox, sau unul „prost”; întrebarea care se pune acum este aceasta: va mai supravietui macar credinta noastra?
Pentru multi, nu va mai supravietui; Antihristul care va veni va fi mult prea atragator, mult prea în spiritul
preocuparilor lumesti dupa care tînjim, pentru ca majoritatea oamenilor sa-si dea macar seama ca si-au pierdut crestinismul înclinîndu-se în fata lui.”
Perspectiva ortodoxa asupra lumii