Ca fiecare român, m-am gândit adesea ce s-ar mai putea face pentru ţara asta, adusă într-o situaţie atât de dificilă. Am ajuns la concluzia că trebuie început cu începutul, din vârf, apoi să se coboare încet şi cu mare atenţie pe treptele piramidei puterii, schimbând la fiecare palier câte ceva. Dineul cu proşti, la care a participat Câţu, m-a inspirat şi dacă ar sta în puterile mele, aceasta aş face: l-aş numi preşedinte al ţării pe prostul satului meu, pe care îl ştiu bine şi care ne-ar aduce un lung şir de avantaje.
1.În mod sigur, nu va încălca niciodată Constituţia, pentru că nici nu ştie de existenţa ei. Politicienii români ştiu de ea, dar nu o cunosc, şi-atunci nu sunt cu nimic mai presus faţă de simpaticul nostru personaj.
2.Va respecta legile ţării, strâmbe sau drepte, deoarece până acum n-a fost nicodată sancţionat măcar pentru o contravenţie.
3.Are un cv sărac, dar curat; la fel şi cazierul îi este nepătat. N-a răpit case prin fals şi uz de fals, n-a traficat copii, n-a retrocedat ilegal clădiri şi alte proprietăţi.
4.Nu i-ar eticheta pe români drept proşti şi inconştienţi, insinuând că el ar sclipi de inteligenţă.
5.N-ar spune niciodată că românii şi moldovenii sunt două popoare diferite, o jignire grea, pentru cei ce o pricep.
6.Omul nostru nu e deprins cu minciuna. Veţi fi surprinşi cât de sincer şi inocent este, lucru rarisim, în vremurile noastre
7.Nu s-ar cheltui inutil sume uriaşe cu Campania electorală.
8.Se mulţumeşte cu puţin. Îi este suficientă băutura zilnică, ieftină şi la îndemână, pachetul de ţigări şi mâncarea sărăcăcioasă; o odaie modestă îi poate servi ca locuinţă, chiar în incinta Palatului Cotroceni.
9.În aceste condiţii, Vila Lac II s-ar elibera şi i s-ar putea da o altă întrebuinţare, aducătoare de venit la buget.
11.Nu va avea pretenţii la un guvern al său, nici la un parlament obedient. Aceste două instituţii vor putea lucra fără imixtiuni prezidenţiale.
12.Nu va avea adversari politici care trebuie înlăturţi prin procese politice şi nimeni nu va fi întemniţat nevinovat.
13.Personalul Administraţiei poate fi redus la maximum zece persoane, deci bugetul va fi despovărat de cheltuielile actuale, absolut inutile.
14.Nu va fi nevoie de spp-işti care să mişune la Cotroceni mai abitir decât cei din bunkerul lui Hitler.
15.Nu va pişca niciodată secretarele de posterior, aşa cum făcea regretatul Elţin.
16.Personajul nostru se va putea deplasa oriunde cu o singură maşină, fără spp-işti, poliţişti, sri-şti, pompieri, spital de campanie, cu închiderea circulaţiei. Nimeni nu va atenta la viaţa sa, dimpotrivă, va fi privit de toţi cu simpatie.
17.Va fi foarte darnic atunci când e vorba de graţieri; nimeni nu va fi lăsat să sufere în închisoare.
18.Salariul şi vechimea în muncă nu-l interesează, pentru că şi până acum a trăit fără ele.
19.Ar pune în aplicare hotărârile Curţii Constituţionale de îndată. Vă asigur că ar promulga legile cu celeritate, fie semnând strâmb cu stiloul, fie punând degetul. Nu i-ar trebui o lună de zile pentru a citi şi înţelege ce scrie pe două pagini.
20.Nu ar tergiversa nicio lege, crezându-se mai deştept decât parlamentul care a elaborat-o.
Dacă nu v-am convins, sunt gata să revin cu argumente suplimentare.
Presbiter Ioviţa Vasile
Stiti de ce au suces satanistii acestia?Pt ca ei nu au minte lunga.Alfabetul lor e format din 5 litere si le repeta si le rumega intr una.Au o idee si cu aia te toaca pana … Sa spunem si noi IDEEA pe care o stim .Doar avem mari izbanditori inaintea noastra-Sfintii Parinti.Cu staruinta intr o singura „idee”in mod sigur dracul pleaca pt ca lui ii place tulburarea,viata de petreceri care se potriveste cu ideea repetata intr una de Arafat si gasca.Insa cand intalneste idei mai tari ca ale lui si nu mai are vreo catare sau carlig sau potriveala,plesneste,fuge,se surpa,dispare .
Sau nu stiati ca asa cad imparatiile raului ,cu IDEI din astea?
Și libertatea unde e?
A ieșit Covid Vodă acum câteva zile și a decretat că ne relaxăm, gata, avem voie fără mască pe trotuare. Tot cu voie de la stăpânire putem să mergem și noaptea, pe străzi. Ba mai putem și să căscăm ochii prin magazine, după vechiul program, sau să întârziem pe la cârciumi. Lumea s-a bulucit și a zis că e relaxare. A zis așa pentru că asta i s-a băgat în cap. Televiziunile, nărăvite sau nu la pomana guvernamentală, au publicat cu litere de-o șchioapă că a venit libertatea peste noi. Care libertate?
Reveniți-vă, oameni buni. Nu există nici relaxare și nici libertate. Este o altă minciună născocită de un sistem pervertit în manipulare, prin care încearcă să mute centrul de greutate al neputinței de a conduce. Este o stratagemă prin care vrea să vă abată atenția de la toate eșecurile pe care le-a avut, cel puțin în materie de combatere a pandemiei.
Truc ieftin, cu priză la creduli
Klaus Iohannis nu suportă să ia bobârnace. El trebuie să fie cel care are întotdeauna soluții, cel care are dreptate și cel care se avântă primul în luptă. Numai că de data aceasta se bate cu el însuși, cu propriile bâlbe și minciuni. Situația epidemiologică nu diferă cu mult față de cea cu care ne confruntam la instituirea stării de alertă. Atunci, printre altele, cerea obligativitatea purtării măștii de protecție. Acum, cu degajare, spune că nu mai este nevoie. Peste câteva zile ne va anunța inclusiv că relaxarea a fost generată de măsurile foarte bune luate de guvern, care ne-a ocrotit de ceea ce este mai rău.
În schimb, dacă vă uitați la numărul imens de infectați sau de morți adunați în mai bine de un an vă veți întreba unde a lucrat bine guvernul. Iar guvernul a acționat bine pentru că așa i-a dat el sarcinile, nu? Cine gândește mai bine decât el?
Tot așa am ajuns
Întreaga poveste arată ca în bancul cu Ițic disperat de traiul în casă alături de soacră. S-a dus la rabin, căruia i-a povestit că nu mai poate suporta, iar acesta l-a povățuit să aducă pe rând și capra, și oaia, și vaca și purcelul. După un timp, când ajunsese cu nervii la pământ, s-a dus din nou la rabin, care i-a zis să le dea afară, pe rând. La final, când a rămas doar cu soacra, rabinul l-a întrebat dacă îi este mai bine. Incomparabil, i-a răspuns Ițic. Tot așa și aici. S-a început cu masca, apoi a continuat cu restricții de circulație, cu școli, teatre, cinematografe, magazine și piețe închise, cu program de ieșit la cumpărături, cu sărbători religioase restricționate și câte altele.
Când situația a devenit de nesuportat, s-a renunțat pe rând la aberațiile astea, dar am rămas cu starea cu alertă. Nu-i așa că vă simțiți mai bine? Nu mai purtați masca pe stradă, doar pe stradă, dar când ajungeți lângă școli, parcuri sau în stațiile de transport în comun o puneți la loc. Vi se pare că sunteți mai relaxați? Cum vă simțiți mai liberi când guvernul anunță că oricând poate reveni la restricțiile de dinainte dacă i se pare că lucrurile nu merg bine?
Masca, la schimb cu vaccinul
Mai liber înseamnă a circula noaptea fără declarație pe proprie răspundere? Ce studii au arătat că noaptea virusul lovea mai cu tărie? Sau în apa mării, de trebuia să purtăm masca de protecție. Nu are rost să înșir toate aberațiile menite să ascundă incapacitatea autorităților, cu Iohannis în frunte, de a gestiona pandemia. Este evident că pretinsa relaxare are scopul de a urgenta vaccinarea care ne condiționează libertatea. Admițând că nu se va ajunge la cifrele dorite de Cîțu – și nu se va ajunge – ce se va întâmpla? O luăm de la capăt cu masca, de exemplu? Premierul, inspirat de modelul Iohannis, este convins că vaccinarea ne scapă de îmbolnăviri. Cum, din moment ce virusul este luat și împrăștiat de cei vaccinați cu aceeași ușurință precum o fac cei nevaccinați? Despre ce libertate poate fi vorba în condițiile în care măsurile luate în industria ospitalității duc mai degrabă către faliment decât spre revenirea la normalitate? Sunteți liberi când vi se condiționează căsătoria de un certificat de vaccinare? De la obligativitatea purtării măștii de protecție, care oricum nu ne ferea de nimic, acum sunteți puși sub opreliști de un vaccin. Și libertatea unde e?
Autor: Valentin Boeru
Numai ca nu stiti un lucru:soacra pana la urma l a acceptat pe Itic in casa cu ea,dar aceasta tot drac i a ramas.
Ce „prostu’ satului” am avut noi pana nu demult?Pe Ceausescu,nu?Priviti cum a evoluat si veti prinde ceva .Ce sistem vrea oameni cu scoala?Niciunul.Cati savanti arhitecti nu veneau la Ceausescu cu proiecte si acesta pe toti ii respingea pt ca asa este viata aceasta:simpla si fara multa carte.Pt ca sa stiti:un sistem daca se vrea durabil,trebuie sa mearga numai pe paradoxuri .Asta este lumea aceasta miscatoare.
În scrierile părinților pustiei aflăm următoarea învățătură:
”PENTRU AVVA IOSIF TEBEUL
A zis avva Iosif tebeul: trei cete sunt cinstite înaintea Domnului: când omul este bolnav şi i se adaugă ispite şi cu mulţumire le primeşte. Iar a doua este când cineva îşi face toate lucrurile sale curate înaintea lui Dumnezeu şi nu au nimic omenesc. Iar a treia, când cineva şade sub supunerea unui părinte duhovnicesc şi se lepădă de toate voile sale. Aceasta are o cunună mai mult, dar eu am ales boala.”.
Patericul Sfinților Bătrâni
Dacă nu cerem ajutor de la Dumnezeu, în zadar ne chinuim
SFÂNTUL CUVIOS PAISIE AGHIORITUL
Dumnezeu vrea să ajute pe oamenii ce suferă. Dar pentru ca să-i ajute, trebuie ca cineva să-L roage. Căci de va ajuta pe cineva fără ca să-L roage altcineva, atunci diavolul va protesta şi va spune: „De ce îl ajuţi şi îi sileşti voia lui cea liberă? Fiindcă este păcătos, îmi aparţine”. Aici se vede şi marea nobleţe duhovnicească a lui Dumnezeu, care nici diavolului nu-i dă pricină să protesteze.
De aceea, pentru ca să intervină, vrea să-L rugăm. Dumnezeu vrea să intervină imediat, dacă este pentru binele nostru, şi să ajute făpturile Sale potrivit cu nevoile lor. Pentru fiecare om lucrează în chip deosebit, precum îi foloseşte fiecăruia mai bine. Aşadar, pentru ca Dumnezeu şi Sfinţii să ajute, trebuie ca omul însuşi să vrea şi să ceară aceasta, altfel nu intervin. Hristos l-a întrebat pe paralitic: Vrei să te faci sănătos? Dacă omul nu vrea, Dumnezeu respectă libera sa alegere. Dacă cineva nu vrea să meargă în Rai, Dumnezeu nu-l ia. Afară numai dacă a fost nedreptăţit şi stăpânit de neştiinţă, fiind astfel îndreptăţit să primească Ajutorul dumnezeiesc. Altfel, Dumnezeu nu vrea să intervină. Cineva cere ajutor, iar Dumnezeu şi Sfinţii i-l dau. Nici nu apuci să clipeşti din ochi şi te-au ajutat deja. Uneori nici nu apuci să clipeşti, atât de repede Se află Dumnezeu lângă tine.
Cereţi şi vi se va da, spune Scriptura. Dacă nu cerem ajutor de la Dumnezeu, în zadar ne chinuim.
În vremea în care cerem ajutorul dumnezeiesc, Hristos ne leagă cu o sforicică prin harul Său şi ne ține. Suflă vântul de ici şi de colo, dar nu ne primejduim fiindcă suntem legaţi.
Însă atunci când omul nu înţelege că Hristos este Cel Care îl ține, se desface de legătura sforicelei şi îl bat vânturile dintr-o parte şi din alta şi se chinuieşte.
Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. II Trezire duhovnicească, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 314-315
Dacă ne întoarcem la Dumnezeu şi-L întâlnim faţă către faţă, trebuie să fim pregătiţi să plătim preţul
Se întâmplă atât de des ca, atunci când spunem „eu te iubesc”, să o spunem cu un mare „eu” şi cu un „tu” mititel. Folosim iubirea ca pe o conjuncţie, în loc să ne raportăm la ea ca la un verb care implică acţiunea. Nu este de ajuns să stăm cu privirea aţintită spre orizont, sperând că astfel îl vom vedea pe Domnul; mai curând ar trebui să ne uităm cu atenţie la aproapele nostru, care este cineva a cărui existenţă a fost voită de Dumnezeu, cineva pentru care Dumnezeu a murit. Orice persoană pe care o întâlnim are dreptul de a exista pentru că are o valoare în sine, iar noi nu suntem obişnuiţi cu lucrul acesta. Acceptarea deosebirii dintre mine şi celălalt este un pericol pentru noi, ceva ce ne ameninţă. A recunoaşte dreptul celuilalt de a fi el însuşi poate însemna recunoaşterea dreptului său de a mă ucide.
Dar dacă stabilim o limită dreptului celuilalt de a exista, lucrul acesta devine nedrept. Iubirea este dificilă. Hristos a fost răstignit pentru că ne învăţa un fel de iubire care îi îngrozeşte pe oameni, o iubire care cere abandonare totală – este aducătoare de moarte.
Dacă ne întoarcem la Dumnezeu şi-L întâlnim faţă către faţă, trebuie să fim pregătiţi să plătim preţul. Dacă nu suntem gata să plătim acest preţ, trebuie să mergem prin viaţă ca nişte cerşetori, sperând că altcineva va plăti în locul nostru. Dar dacă ne întoarcem la Dumnezeu vom descoperi că viaţa este adâncă, vastă şi extrem de vrednică de trăit.
Mitropolitul Antonie de Suroj, Şcoala rugăciunii
Nu căutaţi să aflaţi iubirea. Căutaţi să aflaţi zidurile care se înalţă înlăuntrul vostru şi nu vă îngăduie s-o vedeţi
Ultimul obstacol duhovnicesc menţionat de Sfântul Efrem Sirul este grăirea în deşert. Şi este adăugată la sfârşitul patimilor de evitat nu pentru că este mai puţin însemnată decât celelalte, ci tocmai pentru că grăirea în deșert constituie pecetluirea celor anterioare, fiind cea mai răspândită boală duhovnicească a oamenilor, chiar şi a oamenilor Bisericii.
Grăire în deşert este atunci când vorbim mult. Spunem cuvinte multe şi nefolositoare. Flecărim peste măsură şi rostim cuvinte care nu sunt scoase din inimă. Grăirea în deşert înseamnă, iarăşi, că spunem cuvinte deşarte, zadarnice, prosteşti, neînţelepte, fără sens şi iresponsabile, fără conştiinţă şi respect faţă de om şi de viaţa lui.
Alături de grăirea în deşert stă lauda de sine şi îndelunga-vorbire, care-l caracterizează pe omul superficial. Cuvântul creştinului, după cum spune Apostolul, trebuie să fie cuprinzător, clar, viu şi esenţial, lipsit de orice lucru nefolositor, bârfitor şi exagerat [vezi Iacov 3, 1-16].
Cuvântul, cu siguranţă, este una din cele mai sfinte harisme ale omului, cel care arată obârşia lui dumnezeiască şi zidirea lui după chipul lui Dumnezeu. Aşadar, în harisma cuvântului se distinge pecetea chipului lui Dumnezeu în om, de vreme ce însuşi Fiul lui Dumnezeu este şi Se face Cuvântul lui Dumnezeu. În Teologia ortodoxă vorbim despre Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu. Însă harisma cuvântului, care-l poate sfinţi pe om, totodată îl poate omorî, când acesta îl foloseşte ca instrument de autodistrugere. Cuvântul izbăveşte şi ucide, cuvântul inspiră şi otrăveşte.
Cuvântul este mijlocul pentru aflarea adevărului, dar devine şi unealtă pentru răspândirea minciunii. Cuvântul poate să fie pozitiv, însă poate fi şi negativ. Iar când se depărtează de originea lui dumnezeiască, atunci devine grăire în deşert, calomnie, judecarea aproapelui, hulă, blasfemie şi chiar erezie.
Se ştie că un cuvânt este suficient încât toate să piară. Un cuvânt, de asemenea, ajunge pentru ca toate să se mântuiască. De aceea trebuie să fim atenţi ce spunem celorlalţi, pentru a nu-i răni. Orice om este vrednic doar de iubirea noastră. Iar când cineva se apropie de noi şi ne mărturiseşte problemele lui, e ca şi când ne-ar zice: „spune-mi o vorbă bună, dă-mi dreptate, arată-mi puţină dragoste”. Această putere a iubirii şi zidirii trebuie s-o aibă cuvântul nostru, altminteri va fi grăire în deşert. Foarte just s-a spus: „cuvântul, atunci când nu se separă de originea şi de scopul lui dumnezeiesc, este cuvânt de mângâiere, de chemare, de implorare, de doxologie şi mulţumire, însă atunci când se separă de Dumnezeu poate ajunge grăire în deşert şi îndelungă-vorbire” [Părintele Mihail Kardamakis].
Părinţii Bisericii noastre şi mai ales asceţii, nu numai că nu iubeau grăirea în deşert, dar dimpotrivă, preferau tăcerea şi foloseau cuvântul doar atunci când ceea ce urmau să spună era mai preţios decât tăcerea. De aceea, ceea ce exprimă Tradiţia ortodoxă nu este învăţătura cuvintelor, ci învăţătura faptelor, adică mărturia vieţii, de care societatea de astăzi are atât de mare nevoie.
Cineva care reuşeşte să-şi impună tăcerea arată o formă de mare înfrânare. Tăcerea este mod şi atitudine de viaţă. Hristos înaintea judecătorilor Săi a tăcut, deşi, dacă ar fi vrut, ar fi putut spune multe. A tăcut, de asemenea, vreme de patruzeci de zile în pustie şi, de aceea, cuvântul şi învăţătura Lui au rămas, ca roade ale tăcerii, nemuritoare şi purtătoare de viaţă. Asta nu arată doar atotînţelepciunea şi atotputernicia Sa, ci este şi un exemplu bun de urmat pentru noi toţi cei care suferim de vorbărie. Înţelept nu este cel care vorbeşte, ci cel care ştie când să vorbească şi ce să spună atunci când vorbeşte. Este un lucru foarte însemnat şi important ca oamenii să ştie bine ce să vorbească, cui să vorbească, de ce să vorbească, cât să vorbească şi când trebuie să tacă, să se retragă, să se ascundă.
Citim în Paterice că în vechime oamenii mergeau la Părinţii înţelepţi şi sfinţi ai pustiei şi le ziceau: „Avva, spune-mi un cuvânt spre mântuire!“, adică cereau cuvinte care să contribuie la mântuirea lor. Astăzi cei mai mulţi, atunci când comunicăm între noi, primul lucru pe care căutăm să-l aflăm este vreo noutate: „Ce noutăţi ai?”, „Spune-mi vreo noutate”, sunt expresiile cele mai obişnuite. Căutăm să aflăm noutăţile care de obicei au legătură cu viaţa celorlalţi. Astfel, suntem târâţi în patima grăirii în deşert şi a îndelungii-vorbiri, care ne dezorientează. Deseori începem discuţiile noastre cu cuvinte frumoase şi laudative la adresa celuilalt, dar curând ajungem la calomnii, minciuni şi jurăminte. Căci aproape nimeni nu grăieşte în deşert despre virtuţile celorlalţi. De obicei vorbim despre greşelile lor.
De aceea trebuie să fim atenţi la cuvântul nostru, să nu avem încredere uşor în sinele nostru şi să nu ne relaxăm, considerând că multe cuvinte nu pot provoca vătămări duhovniceşti.
Sfântul Isaac Sirul sfătuieşte foarte drept: „Să nu ai încredere în părerea ta, ca nu cumva să intervină vrăjmaşul şi să te prindă în cursă prin viclenia lui. Limba ta să grăiască doar lucruri bune, şi astfel nu te va întâlni nici o necinstire. Dobândeşte buze dulci, şi-i vei avea pe toţi prieteni. Niciodată să nu te lauzi cu limba ta pentru faptele tale, ca să nu fii ruşinat. Căci în lucrul cu care se laudă omul, în acela Dumnezeu îngăduie să cadă, pentru a se ruşina şi a învăţa smerenia“.
Desigur, faptul că cineva tace sau are buze dulci, după cum spune avva Isaac, nu înseamnă că nu grăieşte în deşert. Omul care crede că tace, pe când inima lui îi osândeşte pe ceilalţi, nu trăieşte tăcerea. Acela mereu vorbeşte. Iar altul, care vorbeşte mereu, dar în inima lui are sentimente de iubire pentru semenul său, este cel mai tăcut dintre toţi, lucru ce arată că tăcerea de una singură nu înseamnă nimic. Merită ca cineva să tacă atunci când are o discuţie permanentă cu Dumnezeu. Atunci când Sfântul Efrem ne roagă şi ne îndeamnă sa scăpăm de duhul grăirii în deşert, nu înseamnă că ne cere să trăim tăcerea obligatorie, care conduce la depresie. Tăcerea pasivă este o boală duhovnicească gravă.
Este semnul şi expresia akediei, oboselii, întristării, constrângerii, deznădejdii, lipsei de interes pentru viaţă, a disperării şi pesimismului amar.
Tăcerea isihaştilor şi predica Sfântului Ioan Gură de Aur au aceeaşi valoare, fiindcă ambele vorbesc şi totodată tac. Transmit acelaşi mesaj al bucuriei şi certitudinii credinţei. Tăcerea care-l izolează pe om, sufleteşte şi trupeşte, nu este cea cerută de Biserică. Aceasta este tăcere bolnăvicioasă, care-l chinuieşte pe om şi-l tulbură. De aceea mulţi oameni uneori tac, fără ca acest lucru să fie rezultatul maturizării duhovniceşti, ci dimpotrivă, al confuziei şi slăbiciunii duhovniceşti. Iar când omul se află în această stare, nu poate să fie cinstit. Nu poate lua parte la vreo discuţie. Nu este clar, deschis, sincer. Şi să nu uităm că cineva care nu vorbeşte despre sine arată o formă fină de ipocrizie! Foarte corect s-a spus că „un om aparent tăcut înşală. Păstrează tăcerea dintr-o dispoziţie rea faţă de aproapele său. Ori este lipsit de curaj, ori are un gol interior adânc. Cel tăcut întru smerenie nu este nesociabil, nu fuge de lume şi de semeni. Nici nu se închide în colivia lui, în chip narcisist, monologând cu sinele său şi subapreciindu-l pe fratele lui” [Monahul Moise Aghioritul].
Grăirea în deşert nu-i îngăduie omului să se dezlipească de cele pământeşti, pentru a se întoarce spre cele cereşti. Nu sunt întâmplătoare cuvintele Apostolului, care-l consideră desăvârşit pe omul care nu a greşit prin cuvânt: Dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit. De aceea, tocmai pentru că Postul Mare este o etapă importantă pentru maturizare şi desăvârşire duhovnicească, nu trebuie să uităm că este necesar să ne străduim şi să luptăm şi cu această patimă a grăirii în deşert. De altfel, cuvintele sunt uneltele veacului acestuia, pe când tăcerea este limbajul veacului viitor nesfârşit.
Studiind toate cele menţionate până aici la analizarea primei părţi a rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, în legătură cu ferirea de patimile „trândăviei, grijii de multe, iubirii de stăpânire şi grăirii în deşert“, subliniem în concluzie filosofia şi atitudinea mai generală a Bisericii noastre, care este ascetică şi ţinteşte spre schimbarea radicală a omului prin pocăinţă şi iubire.
Modul în care Biserica percepe pocăinţa şi întoarcerea omului nu este abordarea juridică a greşelilor noastre printr-o simpla interdicţie sau prin citirea rugăciunii de iertare sau chiar prin încetarea pentru moment a săvârşirii unor păcate ale noastre.
Lupta pocăinţei este continuă şi neîntreruptă. Aceasta constă într-un marş neîncetat către Dumnezeu, fapt ce înseamnă că important nu este să negăm păcatul, ci să săvârşim binele. Valoare nu are dobândirea virtuţilor, pe care din belşug le-au dobândit şi fariseii, ci darul roadelor Sfântului Duh, care sunt bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, credinţa, blândeţea şi înfrânarea. Biserica noastră în perioada Postului Mare doreşte să ne scoată din impas, propunându-ne pe de o parte izbăvirea de patimile „trândăviei, grijii de multe, iubirii de stăpânire şi grăirii în deşert“, iar de cealaltă parte intrarea noastră în raiul virtuţilor, a căror culme este iubirea.
Privind această strădanie din această latură, în concluzie putem spune: „Nu căutaţi să aflaţi iubirea. Căutaţi să aflaţi zidurile care se înalţă înlăuntrul vostru şi nu vă îngăduie s-o vedeţi“.
Să ne rugăm, prin mijlocirile Sfântului Efrem Sirul, ca zidurile patimilor să fie dărâmate, pentru a apărea frumuseţea iubirii, care este coroana virtuţilor.
Macarie- Episcop de Hristoupolis, Doamne și Stăpânul vieții mele… Texte de trezvie duhovnicească, Editura Egumeniţa, 2017
Fără Dumnezeu doctorul nu poate să vindece rana
SFÂNTUL NICOLAE VELIMIROVICI
Cum să ne rugăm lui Dumnezeu dacă ne rugăm mereu de oameni, care fără ajutorul lui Dumnezeu nu pot să ne ajute cu nimic? Fără Dumnezeu, doctorul nu poate să vindece rana, nici viteazul să dea ocrotire, nici dascălul să înveţe pe alţii, nici preotul să vestească adevărul. Dacă ne rugăm cu osârdie de mijlocitori, cum să nu ne rugăm Celui nemijlocit, Care ascultă fără receptor, şi vede fără ochelari, şi trimite darurile Sale fără poştaşi, şi află totul fără martori?
„Să ne rugăm numai la vedere sau şi în taină?”, întrebi tu. Şi aşa, şi aşa. Trebuie ştiut doar că în rugăciunea la vedere trebuie să ne păzim de făţărnicia înaintea oamenilor, iar în cea de taină de îndreptăţirea de sine înaintea lui Dumnezeu. Iată o pildă a rugăciunii de taină.
„Doamne, nu ştiu ce să cer de la Tine. Tu singur ştii de ce am trebuinţă. Tu mă iubeşti mai mult decât mă pot iubi eu însumi. Tată, dă slugii Tale ceea ce eu nici să cer nu ştiu. Nu cutez să cer nici pătimire, nici înlesnire, ci doar stau înaintea Ta cu inima deschisă faţă de Tine.
Tu vezi nevoile pe care eu nu le ştiu; caută şi fă după mila Ta.
Loveşte şi tămăduieşte, doboară-mă şi mă înalţă.
Mă cutremur şi tac înaintea sfintei Tale voi şi înaintea judecăţilor Tale, pe care eu nu le pot pricepe.
Mă aduc pe mine însumi Ţie ca jertfă. Nu este în mine dorinţă afară de dorinţa să împlinesc voia Ta.
Învaţă-mă să mă rog. Tu Însuţi roagă-Te pentru mine! Amin”
(o rugăciune de taină a mitropolitului Filaret al Moscovei, aflată între hârtiile acestuia după moartea lui).
Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Rugăciuni pe malul lacului, Editura Anestis, 2006, pp. 218-219