„Nădăjduiesc ca Dumnezeu să aibă milă și să nu ajungem să trăim ceea ce se propovăduiește și – un cuvânt mai nou – se „implementează”, și anume să ajungem să venim cu un certificat la Biserică. Dacă vom ajunge la nivelul acesta înseamnă că de fapt nu mai suntem oameni!”, spune ierarhul BOR. El a amintit în predica sa de jertfa tinerilor din decembrie, de sângele scurs chiar pe treptele Catedralei în care se slujea, pentru un singur lucru sfânt: LIBERTATEA! Dar „dacă o să ajungem să venim la Biserică în baza unui certificat înseamnă că Libertatea noastră nu mai există, a apus”, a afirmat PS Paisie.
Cei care sunt azi la Putere „au mințit 32 de ani și o să mintă în continuare”, a spus ierahul, adăugând că este incalificabil ca un grup minoritar, de atei și personaje de alte confesiuni decât cea creștină, își permite să hotărască pentru ortodocșii majoritari ai țării cum să-și țină slujbele. Biserica este autonomă, a ținut să sublinieze vrednicul ierarh.
„Care este logica acestor restricții? Nu este nimic logic în ceea ce se întâmplă!”, a arătat Presfințitul, oferind exemplu celor care călătoresc ca sardinle, și nouă-zece ore într-un zbor transoceanic, dar în schimb la Sfânta Liturghie, doua-trei ore, li se impune credincioșilor să stea la doi metri unii de alții și să se vaccineze. „Câtă vreme obligi pe cineva, binele cu forța nu există!”, a spus ierarhul, amintind de naziști și comuniști care, la fel, spuneau că vor numai binele poporului.
„Am ajuns să trăim într-o frică cumplită, nu ne mai vedem unii cu alții, stăm la distanță, ne gândim ‘e vaccinat, nu e vaccinat’?” Dar cu toții vom muri, fie că suntem nevaccinați fie că suntem vaccinați, a afirmat episcopul ortodox. Preasfinția Sa mai afirmă că actuala dictatură Covid pare să fie mai rea cu omul chiar decât dictatura comunistă: „Nu știu când a fost o dictatură mai „interesantă”: înainte de 1989 aveam o cartelă și cumpărăm pe un bon două pâini; acuma se propovăduiește că nu ai voie să mai intri într-un în magazin dacă nu ai un pașaport „verde”. Când a fost mai rău, atunci sau acum?”
Soluția sfârșitului plandemiei antiumane o dă ierarhul tot prin Cuvântul Evengheliei: „Să înmulțim dragostea între noi, indiferent câtă distanțare se propovăduiește!”. Cum suntem în pragul zilelor aniversare ale Timișoarei libere de comunist nu putem decât să reamintim ceea ce am strigat atunci din toți rărunchii, în fața armelor cu glon pe țeavă din fața noastră: „Azi în Timișoara, mâine-n toată țara!”. Își închipuie cineva că cei care au luptat pentru Libertate în 1989 sfidând forțele înarmate ale Partidului Comunist vor da înapoi în fața unor glugi de coceni, trădători de cea mai joasă speță ai Bisericii și ai Țării?
(Preluare de pe ActiveNews)
Noi, ca să putem fi alături de Hristos, trebuie să purtăm aceeaşi identitate
Smerenia este arta care te trimite la tine, să stai cu tine, smerit în tine. Procesul care a rânduit întreaga stare de lucruri, soarta întregii creaţii a lui Dumnezeu şi care a fost făcut printr-un act de mare smerenie, înfricoşându-se îngerii şi toate puterile cereşti, este întruparea Mântuitorului. Sigur, Dumnezeu fiind, vă închipuiţi ce pogorământ, dincolo de orice putere de înţelegere, a făcut, pentru a lua chip de om.
Actul ăsta era necesar să se facă, pentru că, printr-un act de mândrie nesăbuit, Lucifer a pretins că este Dumnezeu, că ar fi vrut să fie Dumnezeu. Şi numai prin două cuvinte: „Eu sunt…” – atât a zis satana. Ar fi vrut să zică: „Eu sunt Cel Ce sunt”, adică Dumnezeu. Dar a căzut. Şi vă închipuiţi, s-a pedepsit în forma cea mai grozavă şi mai cumplită. Că spune într-un loc: „dacă ai vedea un drac în adevărata lui urâciune, n-ai putea rezista să nu mori”. Se mai spune despre o sfântă Ecaterina, că a văzut un drac, dar nu în adevărata lui urâciune. Şi a preferat să meargă toată viaţa pe jar, numai să nu mai vadă. Vă închipuiţi, atât e de grozav şi de urât. Lumea îşi închipuie că acolo, în suferinţe, în iad, va fi tot o conjunctură posibilă, dialogală, nu-şiu-ce. Nu! Una dintre marile suferinţe de acolo este şi vederea dracilor!
Deci a fost necesar ca Mântuitorul să se smerească. Pentru că smerenia este singura forţă care poate elibera orice suflet şi orice popor, în toată creaţia lui Dumnezeu. Bunăoară, noi, ca să putem fi alături de Hristos, trebuie să purtăm aceeaşi identitate. Dacă El S-a smerit, El, Care a făcut cerul şi pământul şi Care a făcut tot ce există, sigur că creaţia Lui va trebui să stea la dispoziţia Lui, smerită.
Arhim. Arsenie Papacioc, Cuvânt despre bucuria duhovnicească, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003, pp. 64-65
Dumnezeu are mai multă dorință a te salva, decât vrăjmașul de a te nimici
Când te scoli dimineața și te-ai rugat puțină vreme, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”, primul lucru de care trebuie să-ți dai seama este acesta, că tu ești într-un loc, numit stadion [stadion însemnează locul unde se dau luptele atletice], care nu-i altceva decât inima ta și tot omul dinăuntru.
Ai în vedere că în față stă inamicul, pofta ta cea rea, contra căreia te-ai hotărât a lupta. Fii gata de atac și netemător de moarte, dacă voiești a birui. Cugetă că în partea dreaptă a arenei vezi chiar pe Comandantul tău biruitor, Domnul nostru Iisus Hristos, cu Preasfântă Maica Sa și cu multe oști de îngeri, sfinți și îndeosebi cu Arhanghelul Mihail; iar la stânga, vezi răul infernal cu demonii lui, aromându-ți și îndulcindu-ți pasiunile și poftele rele.
Aruncă-te în luptă, supune pe demon cu semnul crucii, fiind că ai un glas de la îngerul tău păzitor care grăiește astfel: „Azi ai de luptat împotriva acestei pasiuni, a celorlalți inamici ai tăi, nu lăsa inima a-ți slăbi; nu fugi din luptă, fiindcă de față-i Domnul nostru și Comandantul Suprem, Iisus Hristos, însoțit de toți coloneii și căpitanii. Adică cu toată oastea Lui glorioasă, gata a lupta împotriva tuturor inamicilor tăi. Nu-i va lăsa să te oprime, ori să te ia prins. Domnul, s-a zis, va lupta pentru noi (Ieșirea 14, 14)”.
Deci, stai ferm, supraveghează-te, silește-te de suportă „necazul” ce-l simți uneori; strigă din adâncul inimii tale cât de des; „Nu mă lăsa în mâinile vrăjmașilor mei” (Psalmul 26, 18). Strigă către Domnul, către Preasfânta Fecioară și către toți sfinții, bărbați și femei, și totdeauna vei fi biruitor. Fiindcă este scris: „Scris-am vouă, părinților, fiindcă ați cunoscut ce este de la început. Scris-am vouă, tinerilor, căci sunteți tari, și cuvântul lui Dumnezeu rămâne întru voi și ați biruit pe cel viclean” (I Ioan 2, 14).
Și dacă ești slab, neobișnuit, stângaci, iar vrăjmașii tăi sunt puternici și mulți, cu atât mai mare va fi ajutorul Celui ce te-a făcut și te-a răscumpărat. Dumnezeu este neasemănat mai puternic în acest război; căci este scris: „Cine este acest împărat al Slavei? Domnul cel tare și puternic, Domnul cel viteaz în lupte” (Psalmul 23, 8). El are mai multă dorință a te salva, decât vrăjmașul de a te nimici.
De aceea, luptă și nu te mâhni de oboseală. Fiindcă din aceasta se naște biruința și marele tezaur adus de Împărăția Cerurilor, și sufletul este unit în veci cu Dumnezeu.
Deci, începe în numele lui Dumnezeu a lupta. Ia arma cu această speranță. Cu încredere în Dumnezeu, cu rugăciuni, exerciții, și mai ales cu arma rugăciunii din inimă și cuget care este: „Doamne, Iisus Hristoase, miluiește-mă”; un nume așa de înfricoșat, ca o sabie cu două tăișuri, întorcându-se în inima ta și aruncând jos, biciuind, demonii și pasiunile.
Sfântul Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, pp. 49-50
Binecuvântat este omul care, cu răbdare şi nădejde în Dumnezeu, îndură toată suferinţa din viaţa aceasta
Binecuvântat este omul care, cu răbdare şi nădejde în Dumnezeu, îndură toată suferinţa din viaţa aceasta. Fiecare zi a lui prețuiește în ceruri cât o lună și cât un an al unui necredincios, care se veseleşte fără să aibă suferinţă, ori suferă fără să aibă răbdare şi nădejde în Dumnezeu.
Binecuvântat este omul care nu cleveteşte când se află în suferinţă, ci cercetează pricinile suferinţei cu răbdare şi nădejde în Dumnezeu. Unde va găsi pricinile suferinţei sale cel care se află în suferinţă? Le va găsi în sine, sau în părinţi sau în cei din preajma lui – aici va afla pricinile suferinţei cel care este în suferinţă.
Împăratul David a suferit pentru păcatele sale; Ieroboam a suferit pentru păcatele tatălui său, împăratul Solomon; proorocii au suferit pentru păcatele celor din preajma lor. Dacă cel ce se află în suferinţă ar căuta mai departe şi mai adânc pricinile suferinţei sale, unde le-ar găsi? El le va găsi în necredinţa cea dintâi a omului faţă de Dumnezeu sau în duhul răului celui întunecat şi rău, într-un întuneric otrăvit, fără zi, sau în iubirea lui Dumnezeu şi rânduiala lui Dumnezeu, cea tămăduitoare – aici va găsi pricinile suferinţei sale cel care se află în suferinţă.
Adam şi Eva au suferit pentru lipsa lor de credinţă faţă de Dumnezeu; dreptul Iov a suferit din pricina duhului celui rău întunecat şi pizmaş; şi bărbatul născut orb, ai cărui ochi au fost deschişi de Domnul Cel milostiv, a suferit spre slava lui Dumnezeu şi răsplata sa veşnică. Pentru omul cu dreaptă judecată, este întotdeauna firesc să caute pricinile suferinţei sale mai întâi în sine, iar pentru cel nebun să osândească mereu pe alţii.
Omul cu dreaptă judecată îşi aminteşte toate păcatele sale din copilărie până în prezent; el şi le aminteşte cu frică de Dumnezeu şi se aşteaptă să sufere pentru păcatele sale; şi astfel, când cade asupra lui suferinţa, care vine fie prin prietenii sau prin duşmanii săi, de la oameni sau de la duhurile rele, fie mai curând fie mai târziu, el cunoaşte de îndată pricinile suferinţei sale, fiindcă el îşi cunoaşte şi îşi aminteşte păcatele pe care le-a făcut.
Cu toate acestea, omul cel nebun uită, şi îşi uită toate nedreptăţile sale; aşadar, atunci când cade asupra lui suferinţa, el se zvărcoleşte în chinuire mare şi se întreabă cu uimire de ce îl doare capul, de ce trebuie să-şi piardă toţi banii sau de ce trebuie să-i moară copiii. Şi, în nebunia şi mânia sa, el va arăta cu degetul spre fiecare fiinţă de pe pământ şi din cer, ca fiind responsabilă pentru suferinţa sa, înainte de a arăta cu degetul spre sine – singurul responsabil pentru suferinţa sa în chip adevărat.
Sfântul Nicolae Velimirovici, „Predici”, Ed. Ileana, București, 2006, pag. 248