Răspunsurile unui pustnic anonim la întrebările lui Dumnezeu

Un mare nevoitor pustnic a fost întrebat, la un moment dat, cum poate trăi cu asemenea bucurie în suflet, cu atâta nădejde, de vreme ce se știe un păcătos. Pentru că se vedea că era plin de bucurie. Și el a răspuns:

„Când voi ajunge în fața lui Dumnezeu, El mă va întreba:
– Ai putut să Mă iubești cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, cu tot gândul tău, cu toată tăria ta, cu toată viața ta?
Iar eu îi voi răspunde:
– Nu, Doamne!

Hristos mă va întreba iarăși:
– Ai învățat măcar ce putea să te mântuiască pe tine? Ai citit cuvântul Meu și ai ascultat povățuirile Sfinților?
Iar eu îi voi răspunde:
– Nicidecum, Doamne!

La care Mântuitorul mă va întreba:
– Te-ai străduit să trăiești măcar cât de cât, cu puțină demnitate, măcar potrivit chemării tale de om?
Iar eu îi voi răspunde:
– Nicidecum, Doamne!

Atunci, Domnul va privi cu milă la fața mea întristată, va pătrunde în inima mea înfrântă și-mi va zice:
– Ai fost bun într-un singur lucru: ai rămas sincer până la capăt. Intră întru odihna și întru bucuria mea!”

Text selectat şi îngrijit de Dr. Gabrila Naghi

5 comentarii la „Răspunsurile unui pustnic anonim la întrebările lui Dumnezeu

  1. Gabriela Naghi spune:

    Acest articol este din capitolul 1 al broșurii Neascultare binecuvântată sau ascultare pierzătoare?, scrisă de Părintele Teodoros Zisis, profesor emerit al Facultății Teologice a Universității Aristotel din Salonic, un luptător aprig împotriva ecumensimului, pe care îl consideră mai rău decât toate ereziile anterioare, luate în parte şi împreună.
    Această poziţie l-a dus la întreruperea pomenirii arhiepiscopului Antim, începând din Duminica Ortodoxiei, în 2017, pentru sprijinirea de către acesta a Sinodului din Creta din 2016. Drept răspuns, arhiepiscopul i-a interzis să desfăşoare serviciul religios şi să predice în bisericile din eparhia Tesalonicului, l-a deferit tribunalului bisericesc, l-a oprit de la împărtăşire şi i-a luat titlul onorific de protopresbiter.

    Capitolul 1

    Imediat după ecumenism a venit homosexualitatea

    Dacă evaluăm obiectiv situația în care Biserica se găsește astăzi, trebuie recunoscut faptul că s-a îndepărtat puternic de tradiție, participând la mișcarea ecumenică eretică . Rezultatul a fost apariția altor abateri. Adică, în mediul Bisericii, există o scădere rapidă a moralei, mulți clerici abandonează complet Evanghelia și modul patristic de viață, iar o parte considerabilă a ierarhiei s-a înconjurat în lux, depășind adesea chiar și oamenii seculari în această privință.

    Toate acestea, desigur, sunt rezultatul unei răciri a credinței. Pe de altă parte, actualele contacte strânse ale Bisericii cu catolicii, onorurile și recepțiile acordate Papei în Grecia și în alte țări ortodoxe, probabil că furnizează motive pentru adoptarea modului secular de viaţă al clerului catolic de către mulţi clerici ortodocşi si justifică plăcerea totală, lipsită de idealuri Evanghelice şi patristice, din „viaţa” unora dintre preoţii noştri moderni şi a ierarhilor.

    Recent, am scris că pontiful a venit în Grecia și a rămas. Se pare că totuşi a plecat. Dar, părăsind Grecia, ne-a lăsat un mare număr de „papi”, de diferite dimensiuni și demnităţi, care plantează pacea catolică peste tot.

    Înfricoșătoare este pătrunderea în zidul Bisericii a celui mai grav păcat al Sodomei – homosexualitatea. Astfel de scandaluri, legate de numele unor ierarhi, care au fost lăsate fără atenția cuvenită de-a lungul anilor, fără o vindecare spirituală, discreditează prezbiteriul corect și provoacă neîncredere în cuvântul Bisericii. Cine va crede acum în noi, păstorii, când vorbim despre modestie, neposesie, dispreț față de toate lucrurile lumești și pământești, ascetism, abstinență și virginitate?

    Totuşi, majoritatea clerului a încetat să vorbească despre aceste lucruri de mult timp, deoarece ei înșiși nu cred în toate acestea. Alții, cu ipocrizie, se pretind a fi virtuoși în cuvinte, dar faptele lor atestă altfel.
    Furia cumplită a lui Dumnezeu s-a revărsat peste sodomiți din cauza sodomiei lor, focul din ceruri a ars Sodoma şi Gomora, ștergând aceste orașe antice de pe fața pământului. Cuvinte aspre împotriva homosexualității sunt conținute în epistola Sfântului Apostol Pavel către romani, ca și în alte texte sacre. La aflarea cazului de preacurvie între rude apropiate din Corint, apostolul cere ca persoana care aţâţă simţurile să fie exmatriculată din comunitatea bisericii astfel încât exemplul său să nu devină un prost ferment. Cum putem îndrăzni să judecăm lumea, întreabă apostolul limbilor, când noi înșine lăsăm păcatul neatins în corpul Bisericii?

    Dar eu v-am scris acum să nu vă amestecaţi cu vreunul care, numindu-se frate, va fi desfrânat, sau lacom, sau închinător la idoli, sau ocărâtor, sau beţiv, sau răpitor. Cu unul ca acesta, nici măcar să nu şedeţi la masă. Căci ce am eu ca să judec pe cei din afară? Însă pe cei dinăuntru, oare, nu-i judecaţi voi? Iar pe cei din afară îi va judeca Dumnezeu. Scoateţi afară dintre voi pe cel rău. (1 CoR. 5, 11-13).

    Ar fi putut oare apostolul, ca și alți ucenici ai lui Hristos și sfinţi părinţi, să-și imagineze că va veni o vreme când Evanghelia va fi încălcată și legea lui Dumnezeu nu va avea putere? Când nu numai că adulterii nu vor fi eliminaţi din Biserică, dar si sodomiţii vor fi lăsaţi să se urce pe tron, să atingă vasele sfinte cu mâinile lor necurate şi scârboase?
    S-ar fi putut să se fi gândit sfinții lui Dumnezeu că vom participa la Consiliul Mondial al Bisericilor și nu doar că vom mânca împreună, ci vom face şi rugăciuni comune cu pseudo-creștini, cu reprezentanţi ai aşa-numitelor biserici care au căzut atât de mult, încât au început să binecuvinteze căsătoria între persoane de acelaşi sex?

    În zilele noastre, episcopii noştri nu au curajul să lupte cu îndrăzneală împotriva păcatului sodomiei (pe care predicatorii întunecatei renaşteri occidentale încearcă să-l impună ortodoxiei), din moment ce ei înșiși calcă în picioare Evanghelia, tolerează sodomiții, adulterii și pedofilii în comunitatea Bisericii și nu îi îndepărtează din corpul Bisericii.

    Prin urmare, Biserica care propovăduieşte împotriva homosexualității, ricoşează critic înapoi asupra celor care îndrăznesc să se pronunțe, cu ajutorul unui astfel de contraargument: De ce nu observați nerușinarea? De ce nu vedeți un viciu rușinos și nenatural în mijlocul vostru?

    Din nefericire, ierarhii bisericii de azi preferă să mențină relații bune cu puterile lumești şi să le urmeze planurile – sincretiste, globaliste, ecumenice, ecologice și sociale (ipocrite de fapt). Se pare că au uitat că nimic nu este mai valoros și mai prețios decât Dumnezeu și adevărata credință; că numai Hristos este lumina lumii şi că cea mai importantă păstorire şi misiune a lor este sa depună mărturie, să propovăduiască si să dezvăluie această Lumină, care strălucește neîncetat în singura Sfântă Universală şi Apostolică Biserică. Și tot ce se află în afara Bisericii este Păgâna Galilee, un popor care stătea în întuneric” (Matei 4; 15–16), care trebuia adus la lumină, și nu lăsat în întunericul depărtării de Dumnezeu, eroare, și erezie.

    Nici un om nu poate fi el însuși o sursă de lumină, nu poate emite propria lumină. Cu convingerea sfidătoare că emite lumina, o asemenea persoană nu va face decât să-şi îngroaşe întunericul. Chiar și în ceea ce-l privește pe cel mai mare dintre cei născuți de femei, Sf. Ioan Botezătorul, evanghelistul scrie că:

    Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el.
    Nu era el Lumina ci ca să mărturisească despre Lumină. (Ioan 1; 7-8).

    Cel care nu crede că mântuirea în Hristos este posibilă doar în Biserică, ci crede că ea poate fi găsită în adunările eretice, nu este doar ne-mântuit, ci, de asemenea, suferă constant în sine mânia pedeapsitoare a lui Dumnezeu:

    Cel ce crede în Fiul are viaţă veşnică, iar cel ce nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.. (Ioan 3, 36).

    Are Lumina lui Hristos, care luminează toate si strălucește necontenit în Biserică, ceva comun cu întunericul ecumenismului, care egalizează și echivalează toate religiile și confesiunile? Preferăm asceţii, egalii cu îngerii și cereștii înaintaşi sau liderii ecumenici lumeşti? Ne vom supune lor, prin care anticul ispititor, care i-a șoptit odată lui Hristos, ne şopteşte şi nouă despre binecuvântările, vanitatea și puterea din lume?

    Nu mai suntem lumina lumii, pentru că nu strălucim cu puritatea vieții noastre, nici sarea pământului, pentru că nu protejăm lumea de degradarea morală crescândă. Și, prin urmare, ca nepotriviţi spiritual, suntem disprețuiți și călcați în picioare de oameni:

    Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni. (Matei 5:13).

    Anterior, Biserica noastră, ortodoxia noastră ascetică, sfântă şi imaculată, datorită vieţii virtuoase a păstorilor ortodocşi, avea dreptul moral de a denunţa stilul de viaţă îmbelşugat al clerului romano-catolic, după cum a făcut, de exemplu, Sfântul Simeon din Salonic:

    Şi nici chiar adulterul nu este pedepsit de preoții lor, ci ei au pe faţă concubine și tineri pentru depravare, și în același timp acționează ca preoți … Și ei trăiesc o viață contrară Evangheliei, deoarece nici una dintre plăcerile și depravarea din ei nu este supusă unui cenzor și nu este considerată ca ceva nepermis pentru creștini.

    Astăzi, clerul nostru, care a devenit un focar de sodomiţi si perverşi, este deja atins de degradare morală. Ierarhia nu este deloc preocupată de modul în care tinerii pot fi protejați de seducerea de la calea reală, sau cum să împiedice legăturile lor cu personalități perverse, în special din preajma Bisericii.
    În schimb, ea îndreaptă justiţia Bisericii împotriva celor care a căror inimă bate pentru ortodoxie, pentru puritatea ei; îi acuză de nesupunere și chiar de provocarea unei rupturi a celor care sunt credincioși Tradiției.

    Dar poate o afirmaţie de acest fel, care atestă declinul mereu în creştere al moralei în rândul clericilor, să-i încurce şi să-i jignească pe credinciosi, poate ea să fie o ispită?

    Într-adevăr, remarcile noastre cu privire la problemele credinței și vieții bisericii îi îngrijorează pe mulţi, și poate chiar îi deprimă. Dar noi ridicăm aceste probleme din cele mai bune intenții și nu din cauza vreunei ostilități personale față de cineva.
    Onorând demnitatea episcopală și bunii ierarhi, nu am incitat niciodată pe nimeni să se rupă de Biserică. Şi nici nu ne propunem sa facem acest lucru în viitor.

    1. Roxana spune:

      Unde se gaseste aceasta brosura?

  2. Gabriela Naghi spune:

    Astăzi se împlinesc 101 ani de la asasinarea de către bolșevici la ordinul lui Lenin, a ultimului Țar Ortodox al Rusiei, Nicolae al II-lea Romanov, împreună cu Împărăteasa Alexandra și fiii lor Olga, Tatiana, Maria, Anastasia și Alexei pecum toți cei care au ales să-i însoțească în captivitate—anume Evgheni Botkin⁠, Anna Demidova⁠, Alexei Trupp și Ivan Haritonov⁠. Toți au fost împușcați, înjunghiați cu baionetele și omorâți cu lovituri la Ekaterinburg în noaptea de 16–17 iulie 1918.
    Țarul și familia sa au fost uciși de trupele bolșevice conduse de Iakov Iurovski⁠ din ordinele Sovietului Regional Ural și conform instrucțiunilor lui Lenin, Iakov Sverdlov⁠, Felix Dzerjinski. Trupurile lor au fost apoi dezbrăcate, mutilate, arse și îngropate pe un câmp numit Porosenkov Log⁠ în pădurea Kopteaki.
    Pe 4 august 2000, Împăratul Nicolae al II-lea Romanov și membrii familiei sale au fost declarati sfinţi, fiind canonizaţi de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse, cu data de prăznuire 4/17 iulie.

    Sfântul Ioan Maximovici: Cuvânt ţinut înainte de slujba parastasului pentru suveranul Nikolai al II-lea şi a celor ucişi împreună cu el
    Ştim, fără putinţă de tăgadă, că întotdeauna îşi începea şi îşi sfârşea ziua cu rugăciune, întotdeauna la toate marile praznice bisericeşti se împărtăşea şi, în plus, uneori se amesteca în mulţimea care se apropia de Marea Taină, aşa cum s-a întâmplat la descoperirea moaştelor Cuviosului Serafim. Era întruchiparea castităţii şi capul unei familii ortodoxe exemplare, şi-a educat copiii pentru a fi gata să slujească poporului rus şi i-a pregătit cu severitate pentru muncile şi nevoinţa care îi aşteptau. Era profund sensibil faţă de nevoile supuşilor săi, voind să le cunoască precis şi îndeaproape activitatea şi slujirea. Tuturor le este cunoscut cazul când a parcurs singur multe verste îmbrăcat în tot echipamentul militar, ca să înţeleagă mai îndeaproape condiţiile slujirii soldăţeşti. Drumul l-a făcut atunci de unul singur şi astfel sunt vădit ruşinaţi defăimătorii care susţineau că ţarul s-ar fi temut pentru viaţa sa. Dacă Petru I a spus: „Iar despre Petru, ştiut să vă fie că viaţa nu-i e scumpă, ci Rusia de-ar trăi” – putem spune că suveranul Nikolai Aleksandrovici a împlinit cu adevărat acest cuvânt. Se zice că era încrezător. Dar marele părinte al Bisericii, Sfântul Grigorie cel Mare spunea că, cu cât inima e mai curată, cu atât e mai încrezătoare.

    Cum i-a răsplătit Rusia suveranului ei cel curat cu inima şi care a iubit-o mai mult decât propria viaţă? Cu clevetiri.
    El a fost de o înaltă ţinută morală – au început să se vorbească despre el lucruri imorale.
    El iubea Rusia – a început să se vorbească despre trădare. Chiar dintre apropiaţii suveranului erau mulţi care repetau această calomnie, transmiţând unul altuia zvonuri şi vorbe defăimătoare. Sub influenţa relei intenţii a unora, a desfrâului altora, zvonurile se întindeau şi iubirea poporului faţă de ţar a început să slăbească. Apoi a început să se vorbească despre pericolul care pândea Rusia şi să fie dezbătute metodele de depăşire a unui pericolul inexistent; se răspândea ideea că, pasămite, în numele salvgardării Rusiei, trebuia îndepărtat suveranul. Răutatea calculată îşi împlini lucrarea: ea despărţi Rusia de ţarul ei. Astfel, la Pskov, în clipa cea înfricoşătoare, el a rămas singur. Fără nici un fel de apropiaţi. Mai existau şi supuşii, dar nu au fost lăsaţi să vină la el. Groaznica părăsire a ţarului…
    Dar nu el este cel care părăseşte Rusia, ci Rusia îl părăseşte pe el, pe cel care o iubea mai mult decât propria viaţă. Văzând aceasta şi nădăjduind că autoînjosirea sa va linişti şi va împăca patimile dezlănţuite ale poporului, suveranul renunţă la tron. Dar patima niciodată nu se linişteşte când a atins ceea ce şi-a dorit, ci se aprinde şi mai tare. Şi a sosit ceasul jubilării acelora care doriseră prăbuşirea suveranului. Ceilalţi tăceau. A urmat arestarea suveranului şi evenimentele ulterioare au devenit inevitabile. Dacă lăsăm un om într-o cuşcă cu fiare, mai devreme sau mai târziu acestea îl vor sfâşia. Suveranul era ucis şi Rusia tăcea. Nu s-a auzit nici o indignare, nici un protest în timp ce avea loc această îngrozitoare ticăloşie; această tăcere este marele păcat al poporului rus, săvârşit în ziua Sfântului Andrei Criteanul, autorul marelui Canon de pocăinţă care se citeşte în Marele Post…
    Sub bolta beciului din Ekaterinburg a fost ucis Cârmuitorul Rusiei, prin meschinărie omenească, a fost lipsit de cununa imperială; dar, prin dreptatea dumnezeiască, nu şi de sfânta mirungere. Toate regicidurile din istoria Rusiei au fost comise de o mică clică de oameni, iar nu de popor. Când a fost ucis Pavel I, poporul nici nu ştia, iar după ce a aflat, mulţi ani la rând şi-a adus prinosul de compătimire şi rugăciuni la mormântul lui.
    Uciderea lui Aleksandru al II lea a stârnit în Rusia o furtună de indignări, care a însănătoşit starea morală a poporului, fapt care a avut urmări asupra domniei lui Aleksandru al III-lea. Poporul nu a fost pătat de sângele ţarului-eliberator. Pe când acum tot poporul este vinovat în vărsarea sângelui ţarului său. Unii l-au ucis, alţii au încuviinţat uciderea, săvârşind astfel un păcat la fel de mare, iar alţii nu i-au împiedicat cu nimic pe ucigaşi.
    Cu toţii suntem vinovaţi şi, cu adevărat, trebuie să spunem: „Sângele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” (Matei 27, 25). Trădare, încălcare a jurământului de credinţă făcut ţarului Mihail Feodorovici şi urmaşilor săi, pasivitate şi împietrire, nesimţire – iată din ce a împletit poporul rus cununa cu care şi-a încununat ţarul.

    Astăzi este zi de întristare şi de pocăinţă. De ce – vom întreba – Domnul l-a izbăvit pe ţar în ziua Mucenicului Andrei, dar nu l-a izbăvit în ziua celuilalt Andrei, învăţătorul pocăinţei? Cu adâncă întristare vom răspunde: Da, Domnul l-ar fi putut izbăvi şi în această zi, dar poporul rus nu a meritat-o.

    Acum suveranul şi-a primit cununa mucenicească, dar aceasta nu ne este o scuză, nu este spre micşorarea vinovăţiei noastre, după cum nu sunt îndreptăţiţi, ci încă mai tare sunt învinuiţi prin învierea lui Hristos, Iuda, Pilat şi Caiafa şi cei care i-au cerut lui Pilat uciderea lui Hristos.

    Este un mare păcat să ridici mâna asupra Unsului lui Dumnezeu. Când regele David a primit înştiinţarea despre uciderea lui Saul, el a poruncit să fie omorât vestitorul, cu toate că nu luase parte la uciderea lui, ci doar s-a grăbit să aducă această veste şi să-şi atribuie sieşi uciderea regelui. Nici cea mai mică părtăşie cu acest păcat nu rămâne nepedepsită. Cu durere rostim: „Sângele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!”.

    Dar să ţinem minte că această nelegiuire a întregului popor a fost săvârşită în ziua Sfântului Andrei Criteanul, care ne cheamă la adâncă pocăinţă. Să ţinem minte că nu există nici un păcat care să nu poată fi spălat prin pocăinţă. Dar pocăinţa noastră trebuie să fie deplină, fără nici o dezvinovăţire, fără rezerve, osândindu-ne pe noi şi toată nelegiuirea noastră, de la începutul ei.

    După salvarea familiei imperiale la Borki, a fost desenată o icoană reprezentându-i pe sfinţii ai căror nume erau purtate de membrii familiei imperiale. Poate că va veni vremea când nu numai ocrotitorii lor cereşti, ci înşişi mucenicii imperiali vor fi reprezentaţi în icoane, în amintirea evenimentului pomenit. Dar acum ne vom ruga pentru împăcarea sufletelor lor şi să-i cerem Domnului adâncă pocăinţă cu lacrimi şi iertare pentru noi şi pentru întregul popor rus.

    Sf. Ioan Maximovici
    Predici şi Îndrumări Duhovniceşti
    Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

  3. Gabriela Naghi spune:

    Un minunat film despre Sfântul Țar Martir Nicolae al II lea-

    https://www.youtube.com/watch?v=LOsEwZAjOa8&feature=emb_logo

  4. Gabriela Naghi spune:

    SFINŢENIA POATE VENI UNEORI ŞI PRIN GLOANŢE

    Gloanţele ucid. Aduc multă durere, ne amintesc de atrocităţi, de războaie, de lacrimi, de nesfârşite crime şi imensă suferinţă. În preajma zilei de 17 iulie acest lucru este mai uşor de înţeles pentru Biserica Ortodoxă Rusă, căci în această zi, cu mai bine de nouă decenii în urmă au pătimit Sfântul Nicolae al II-lea Romanov, ultimul ţar al Rusiei, împreună cu Sfânta Alexandra, soţia lui şi cei cinci copii ai lor. Oricare ar fi locul ocupat în istorie de Nicolae al II-lea, asasinarea lui şi a familiei sale rămâne o înfricoşătoare lecţie a istoriei, confirmând totodată că sfinţenia poate veni uneori şi prin gloanţe.

    Familia Romanovilor datează ca dinastie domnitoare în Rusia din anul 1613. Nicolae al II-lea, fiul cel mare al Ţarului Aleksandru al III-lea, s-a născut la Ţarskoe Selo, actualmente oraşul Puşkin, pe 6/18 mai 1868, de sărbătoarea Sfântului şi Dreptului Iov, anticipându-se parcă răbdarea îndelungă, credinţa nestrămutată a acestui ţar care a sfârşit dramatic, fiind răpus de gloanţe.

    Nicolae era un om foarte credincios. Deşi considerat o fire boemă, prea paşnică pentru un viitor ţar, istoria prin meandrele ei l-a aşezat pe tronul plin de glorie al înaintaşilor. La 13 martie 1881, în urma asasinării bunicului său, Alexandru al II-lea, Nicolae a devenit Țarevici (moștenitor al tronului), iar tatăl său, Țarul Alexandru al III-lea suveranul „sfintei Rusii”. Moartea prematură a acestuia a lipsit pe moştenitorul tronului de o pregătire temeinică în vederea conducerii vastului imperiu.

    „Acum sunt morţi cu toţii!”

    În treacăt să amintim că Alexandru al III-lea a murit pe braţele iscusitului său duhovnic, Ioan de Kronstadt la Livadia. Abia împlinise 47 de ani. În anul 1894, Alix Victoria Melena Louise Beatrice, fiica marelui Duce de Messen şi Darmstadt, Ludovic al IV-lea, devine soţia ţarului Nicolae al II-lea. În urma botezului ortodox, Alix s-a numit Alexandra. Familia nou formată a avut cinci copii, crescuţi cu multă evlavie faţă de valorile Ortodoxiei.

    Domnia lui Nicolae al II-lea s-a desfășurat pe fundalul intensificării mişcărilor revoluţionare, naţionaliste şi fanatice, cărora li s-au opus acţiunile represive ale Statului rus. Înfrângerea din războiul ruso-japonez (1904-1905) şi revoluţia din 1905-1907 au şubrezit mult Rusia ţaristă. Alături de puterile Antantei, Rusia, cea mai întinsă ţară din lume, intră în Primul Război Mondial. Înfrângerile şi pierderile de pe front, dezastrul economic şi moral al ţării au dus la scăderea drastică a autorităţii Ţarului şi a popularităţii dinastiei, atât în rândul maselor, cât şi în acela al marii aristocraţii ruse. Revoluţia burghezo-democratică din februarie 1917 îl sileşte pe Nicolae al II-lea să abdice pe 2/15 martie 1917. Cu actul său de renunţare la tron se încheie o istorie glorioasă a unei dinastii de peste trei secole care au marcat istoria, cultura, dar mai ales credinţa poporului rus.

    Pe 8/21 martie, ţarul Nicolae este arestat împreună cu familia, impunându-i-se domiciliu forţat la Ţarskoe Selo, reşedinţa de vară a ţarilor. De aici, membrii familiei imperiale sunt deportaţi la Tobolsk, o localitate foarte izolată din nesfârşita Siberie unde sunt forţaţi să locuiască într-o clădire insalubră. După revoluţia din octombrie 1917, au fost duşi la Ekaterinburg, aceasta fiind ultima lor reşedinţă, înainte de a fi împuşcaţi, lucru întâmplat în ineluctabila noapte de 16-17 iulie 1918.

    Bolşevicii, conduşi de Lenin, au alcătuit un plan mişelesc de asasinare a ţarului şi a întregii sale familii. Faptele s-au desfăşurat atât de repede, încât ai impresia că au fost decupate dintr-un film absurd. Plutonul de execuţie era condus de Iacov Iurovski. La semnalul stabilit, intră echipa călăilor. Faţă în faţă cu împăratul stă Iurovski, care citeşte mişeleasca sentinţă. Rostind ultimul cuvânt, înşfacă arma din buzunar şi trage drept în faţa neajutoratului ţar. Se aud ţipetele femeilor. Ţarina Alexandra şi prinţesa Olga îşi fac semnul crucii, după care şi ele cad secerate de necruţătoarele gloanţe. Se continuă măcelul, se mai trag câteva focuri, chiar şi atunci când toţi sunt căzuţi la podea. Alexei, cel care trebuia să asigure continuitatea dinastiei, zăcea ciuruit de gloanţe. Ca să fie sigur că nu mai trăieşte, Iurovski se apropie şi trage încă trei cartușe care-i sfredelesc pieptu-i regal. La finalul abominabilului masacru s-a auzit rostindu-se: „Acum sunt morţi cu toţii!”.

    O noapte dramatică şi neuitată, căci fiorul morţii a lovit înspăimântător. Au fost ucişi: ţarul Nicolae al II-lea, ţarina Alexandra Feodorovna şi copiii, cele patru prinţese: Olga (22 ani), Tatiana (20 ani), Maria (18 ani), Anastasia (16 ani) şi ţareviciul Alexei (14 ani), iar împreună cu dânşii au mai fost nimiciţi patru dintre însoțitorii familiei regale.

    După 80 de ani

    După ce i-au omorât, ucigaşii au încărcat victimele în maşină şi le-au scos din oraş. Ajungând în mijlocul pădurii în care se afla o mină în formă de fântână, numită „groapa Ganina”, au incinerat trupurile, iar ceea ce focul nu a putut mistui a fost stropit cu acid sulfuric şi apoi îngropat. Au pus pământ în groapă, după care au aşternut câteva vreascuri şi, cu o maşină militară, au tasat pământul pentru a nu se mai cunoaşte locul care a primit în măruntaiele sale atâtea trupuri nevinovate, prin venele cărora curgea sânge împărătesc.

    Este interesant de amintit faptul că, tocmai în acel an, Biserica Ortodoxă Rusă a instituit Sărbătoarea Sfinţilor Ruşi, gramată pe care ţarul o salutase cu multă recunoştinţă şi pietate. Nu avea de unde să ştie că el însuşi, alături de cei dragi ai familiei sale, vor fi cinstiţi odată cu mulţimea sfinţilor lui Dumnezeu plămădiţi pe pământ rusesc.

    Trupurile familiei împărăteşti au zăcut în uitare şi ignoranţă până în iulie 1991, când s-a aprobat exhumarea lor pentru începerea procesului de identificare a relicvelor, care a durat până în 1994. La 17 iulie 1998, la exact 80 de ani de la masacru, rămăşiţele pământeşti ale Romanovilor au fost înmormântate în cadrul unei impresionante ceremonii religioase la Catedrala Petro-Pavlovsk din Sankt Petersburg, cripta casei regale ruseşti, la care participaseră: arhierei, preoți, călugări și o mare de credincioși. Cu prilejul ceremoniei a fost purtată în chip solemn o icoană pictată a familiei Romanivilor, familie care a suferit moarte martirică. Potrivit unui ziar central, Русский Вестник, Mesagerul rus, în timpul procesiunii, pe chipurile martirilor înfățișați pe icoană au apărut pete sângerii. Sub privirile miilor de pelerini, culorile deveneau mai pronunţate, iar icoana împrăștia miros de bună mireasmă.

    La data de 4 august 2000, ţarul Nicolae al II-lea împreună cu familia sa au fost canonizaţi de Biserica Ortodoxă Rusă, fiind trecuţi în calendar drept cuvioşi supuşi pătimirii.

    Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi, a spus psalmistul, căci sfinții, prin viața și credința lor l-au arătat lumii pe Dumnezeu, iar în cazul de față Sfânta Ortodoxie a fost mărturisită sub amenințarea gloanțelor.

    Cât adevăr cuprinde psalmistul în a sa cugetare! Deși strivită, legată în lanțuri, spionată, ciunțită, trădată și părăsită, Biserica Ortodoxă din Rusia a supraviețuit – căci capul ei nevăzut, Hristos Dumnezeu – nu a contenit să vegheze asupra ei.

    Sursa: http://doxologia.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *