Reflecţii privind Canonul 3 al Sfântului Atanasie cel Mare

În articolul de ieri, ,,Părtăşia la erezie’’, am făcut apel la îndemnul Sfântului Apostol Pavel adresat Episcopului Timotei al Efesului ,,nu te face părtaş la păcatele altora’’ (I Timotei 5, 22) , pentru a defini starea celui care se alătură (se face părtaş) celor care propovăduiesc erezia. Îndemnul acesta are valoare de avertisment şi scop de prevenire.

Sfântul Atanasie cel Mare în Canonul 3 arată căile de urmat pentru a ieşi din starea cumplită de erezie şi a reprimi pe cei căzuţi în Biserică. El se referă la o situaţie concretă, cea din vremea prigoanei pe care ereticii arieni o exercitau cu violenţă şi cruzime asupra celor care păstrau Dreapta Credinţă, fie tainic, fie pe faţă, caz în care se expuneau primejdiei morţii. Canonul acesta este în fapt rezultatul unui Sinod ce a avut loc în Alexandria în anul 362, prezidat de Sfântul Atanasie cel Mare.

1.Cea dintâi situaţie descrisă este a celor care ,,cu forţa au fost târâţi, dar nu s-au stricat în credinţa cea rea’’. Aceştia, cu toate că au fost constrânşi, şi-au păstrat Dreapta Credinţă în taină şi au găsit cu iscusinţă modalităţile de a evita represaliilor ariene. ,,Iar celor ce nu şi-au însuşit nelegiuirea (erezia), ci s-au târât de silă şi prin forţă, s-a hotărât nu numai să li se dea iertare, ci să aibă loc şi în cler, mai ales că au adus apărare vrednică de crezământ, şi s-a părut că aceasta s-a făcut cu oarecare iscusinţă; deci au dovedit că nu s-au convertit la nelegiuire. Dar, ca să nu pună oarecare nelegiuit să strice Bisericile, au preferat să aleagă calea violenţei şi să poarte greutatea, decât să se piardă popoarele’’. Faţă de aceştia s-a arătat, aşadar, multă înţelegere şi au fost primiţi în Biserică, iertându-li-se eventualele compromisuri făcute sub ameninţare. De remarcat că preoţii şi episcopii cuprinşi în această categorie vor fi făcut oarecari concesii cu multă abilitate, ştiind că dacă vor fi înlăturaţi, le vor lua locul eretici arieni, situaţie în care poporul dreptcredincios ar fi fost grav vătămat în Credinţa lui. Criteriul esenţial luat în seamă de sinodali a fost acela a păstrării Dreptei Credinţe, fie şi în taină. 

  1. ,,Cei care au căzut şi au apărat nelegiuirea’’, adică erezia ariană. Calea de urmat: ,,Pocăindu-se să li se dea iertare, dar să nu li se dea loc în cler’’. Problema care se ridică priveşte persoanele pe care le-au avut în vedere sinodalii când au oprit a li se da loc în cler. S-au referit la episcopi, preoţi şi diaconi care se vor fi pocăit, sau la mireni care, de la acea dată, ar fi voit să intre în cler prin Sfânta Taină a Hirotoniei? Socotesc că pocăinţa înlătură păcatul ereziei şi iertarea restabileşte starea iniţială a celui căzut, adică starea de cleric. Interdicţia îi vizează, foarte posibil, pe mireni, care prin apărarea ereziei au arătat împuţinare sufletească şi nestatornicie în Credinţă, ceea ce-i face nepotriviţi pentru starea de clerici. Este un punct de vedere personal.

3.,,Iar celor care au fost amăgiţi şi au suferit violenţe să li se dea iertare’’. Elementul introdus aici de sinodali defineşte starea celor care s-au lăsat amăgiţi prin promisiunile adevărate ori mincinoase ale ereticilor, cum adesea s-a întâmplat şi se întâmplă şi astăzi în Biserică. Amăgirea conjugată cu violenţa i-a determinat pe sinodali să recomande celor îndreptăţiţi să-i ierte şi să-i primască în Biserică.

  1. Modalitatea practică de reprimire în Biserică este aceasta: ,,Deci cei ce se pocăiesc cu adevărat, să anatemizeze în special credinţa cea deşartă a lui Eudoxiu şi Euzoiu: deoarece ei hulind pe Fiul lui Dumnezeu a fi creatură, s-au înscris drept apărători ai ereziei ariene; şi să mărturisească Credinţa mărturisită de Părinţii de la Niceea, şi să nu prefere niciun alt sinod faţă de acesta’’. Aşadar, anatema pronunţată asupra ereziei şi a ereticilor nepocăiţi, urmată de mărturisirea adevărului cuprins în Simbolul de Credinţă este procedura de urmat în situaţiile descrise de Canonul 3 şi în toate situaţiile similare acestora.
  1. Părinţii sinodali au arătat înţelegere pentru neputinţele şi slăbiciunile omeneşti., căci scrie Sfântul Atanasie cel Mare: ,,Acestea le fac cunoscute şi evlaviei tale, nădăjduind că şi cucernicia ta va primi cele hotărâte, şi nu va osândi slăbiciunea celor ce s-au învoit astfel’’. Dintre slăbiciunile omeneşti amintim: frica, neştiinţa, ignoranţa, prostia manifestă, încăpăţânarea de a stărui în erezie, lipsa discernământului sau alterarea lui, lipsa capacităţilor intelectuale. Unele sunt condamnabile, altele nu.
  1. În articolul de ieri am abordat situaţia ipotetică, dar posibilă, a celor care izvodesc erezii şi a celor care se alătură acestora (părtăşia la erezie), care refuză calea pocăinţei şi petrec în erezie până la moarte, afirmând că pedeapsa acestora este pierderea mântuirii şi petrecerea în chinurile veşnice. Deoarece mi s-a atras justificat atenţia, am revenit cu articolul prezent, complementar, prin care susţin că prin pocăinţă orice eretic poate fi restabilit în starea harică iniţială, putându-şi dobândi mântuirea. Legile civile prevăd că, în anumite cazuri, împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală, adică pedeapsa. Împăcarea omului cu Dumnezeu şi cu Biserica Sa, înlătură pedeapsa veşnică, chiar şi pentru eretici.

 

Presbiter Ioviţa Vasile

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *