Acest articol l-am scris la cererea doamnei preotese Elena Sevastre din Iași. Curînd se împlinesc șapte ani de la trecerea la cele veșnice a Părintelui Viorel și familia s-a gîndit să tipărească o carte mică, cu amintirile celor care l-au cunoscut. Imediat m-am așternut pe lucru, și în scurt timp am trimis articolul promis. Doamna preoteasă n-a mai dat niciun semn, nu răspunde la telefon. Mă gîndesc că între timp vor fi aflat ce fel de poamă sunt, și au socotit că nu e bine să-și strice blazonul cu semnătura mea de îngrădit de erezie. În amintirea frățietății care ne-a legat în anii-n care am ucenicit în Sfanta Teologie, public articolul pe această cale, pe care-l adaug, cu drag, pomenirilor de la Sfanta Liturghie.
Era anul 1974, spre toamnă. Tocmai am primit de la Episcopii înștiințarea să ne prezentăm la examenul de admitere la Seminarul Teologic din Curtea de Argeș, înființat cu șase ani înainte, în 1968. Înaintea noastră au ieșit două promoții, absolvenți care au fost trimiși în Parohiile din Ardeal, unde se simțea o acută nevoie de preoți. Urmam noi la rînd, ca ultimă promoție, deoarece în 1977 Seminarul a fost desființat din rațiuni pe care nu le cunosc, dar le bănuiesc.
Aci se cuvine să fac o paranteză. Știam în vremea aceea că securitatea statului a aflat de tendința căpeteniilor zise religioase ale ungurilor, care-și îndemnau enoriașele lor sî nască cît mai mulți copiii, spre a se înmulți și a ajunge să domine numeric populația Ardealului, după care doreau să-și instaureze o administrație proprie. Ceaușescu ar fi primit informația și s-a gîndit cum să contracareze acțiunile ungurilor. La scurtă vreme, a împărțit Țara în județe. Județul Sălaj ar fi trebuit inițial să aibă reședința la Jibou, orășel cu o situare geografică bună. Ceaușescu ar fi ordonat ca orașul reședință de județ să fie la Zalău. Aici era o puternică comunitate ungurească dominantă și periculoasă. Prin aceasta, și prin industrializarea forțată, cu aducerea celor din mediul rural în fabricile zălăuane, balanța s-a înclinat în favoarea romanilor. Se spunea atunci că la demolarea unor clădiri din centrul orașului Zalău s-ar fi găsit depozite de arme ungurești, tăinuite pentru vremurile care le-ar fi fost favorabile. Sunt fapte și informații credibile, dar greu de verificat, după trecerea atîtor ani.
Circumstanțele de mai sus au fost abil folosite de Patriahul Iustinian Marina, din acea vreme. El ar fi propus înființarea Seminarului de la Curtea de Argeș, care a dat peste patru sute de absolvenți, care au fost apoi hirotoniți și trimiși în Parohiile modeste, unde se resimțea lipsa lor. Astfel a fost întărit romanismul din Ardeal. Aceasta ar fi, pe scurt, geneza Seminarului despre care vorbim.
A venit vremea admiterii. Am trecut pragul Mănăstirii Curtea de Argeș, în incinta căruia se găsea Seminarul. Eram încîntați de locul mirific, ales pentru preamărirea Marelui nostru Dumnezeu. Doamne, ce bine-ar fi dacă am intra în acest Seminar, ne gîndeam noi. Și Dumnezeu a hotărît să intrăm. Nu toți, e adevărat. L-am cunoscut atunci pe Părintele Viorel Sevastre. Amîndoi am fost repartizați în clasa B. Eram modest îmbrăcați, veniți de la țară, fiecare cu greutățile lui. Părintele Viorel venea de la Timișoara, unde a trudit pe șantierele comunismului biruitor, cum se spunea. Ne spunea adesea cum își stimula tovarășii de muncă, pentru un cîștig suplimentar. După o vreme, Părintele Viorel a băgat mîna mai adînc în punga economiilor. A apărut apoi îmbrăcat într-un costum frumos, cu un palton negru, elegant și o pălărie popească pe măsură. Uite omul care calcă a popă, ne spuneam. Și așa a călcat pînă la sfărșitul slujirii sale preoțești, pe pămîntul acesta.
A venit vremea să împărțim același dormitor. Unul rece, aflat deasupa unui beci, în extremitatea stîngă a clădirii. Acolo prăjeam cartofi pentru a ne îmbogăți tainul sărăcăcios. Ne strîngeam în jurul grămăjoarei și ne înfruptam după cuviință, glumind fiecare. Din cinci, cîți am fost în dormitor, am rămas doi. Eu și Vilciuc Cornel din Bihor. Ceilalți, Sbera Vasile și Prejneanu Doru din Timișoara, Părintele Viorel din Iași s-au mutat la Domnul. Rămînem din ce în ce mai puțini.
Anii au trecut și ne-am pomenit în 1977. Examene de absolvire. Prezent era vrednicul de pomenire, ÎPS Iustinian de la Cluj. A venit vremea să plecăm din Seminar. Țin minte o improvizație melodică a Părintelui Viorel: Du-mă, du-mă, trenule/ C-am scăpat de pacoste/ Și-am lăsat în urma mea/ Pe ni, pa vu, zo și ga/ Care mult mă chinuia/ Care mult mă chinuia… Ni, pa, vu, zo, ga sunt numele notelor muzicii psaltice. Victor Frangulea, preot cu mari probleme, făcuse din muzica psaltică un instrument prin care ne umilea, ne fîcea viața grea și își impunea voința bolnăvicioasă, pretinzîndu-ne lucruri peste puterile noastre. Să meargă la judecată fără acest păcat, fruct al răutății sale.
După absolvire, eram 144 de absolvenți, ne-am răspîndit în Țară, în vreo 25 de județe și am primit, majoritatea, Sfînta Taină a Preoției. Ne întîlneam periodic, la cinci ani. Părintele Viorel venea întotdeauna cu Doamnă Preoteasă Elena. Nu uita să aducă anumite obiecte, pe care le dădea pomană pentru sufletele Părinților trecuți la Domnul, care ne-au fost colegi. Aducea și Bohotina, din care ne înfruptam toți.
Pentru vredniciile sale, a fost chemat să slujească Iași, la biserica Sfinții Voievozi-Roșca, pînă la pensionare, și o vreme după aceea.
Dumnezeu a rînduit ca slujitorul Sau, Preotul Viorel să ajungă la hotarul vieții acesteia trecătoare. Era Praznicul Adormirii Maicii Domnului al anului 2017. Acum, ca și atumci, ne rugăm Părintelui luminilor: Stăpîne Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce singur ai nemurire, care locuiești în lumina cea neapropiată, Cel ce omori și iarăși faci viu, Care duci în iad și scoți, Cel ce cu înțelepciune ai făcut pe om din pămînt și ai legiuit să se întoarcă iarăși în pămînt, pentru greșeala lui. Primește sufletul robului Tău, Preotul Viorel, și-l odihnește pe dînsul în sînurile lui Avraam, ale lui Isaac și ale lui Iacov. Și-i dă lui cununa dreptății Tale, parte cu cei mîntuiți, în mărirea aleșilor Tăi, ca să ia multă plată în locașurile Sfinților Tăi pentru cele ce s-a ostenit în lumea aceasta, pentru numele Tău.
Presbiter Iovița Vasile
Amin!