Cu vrerea și ajutorul PreaBunului Dumnezeu, credincioși din mai multe județe ale țării s-au reunit în nord-vestul țării, într-un sfânt locaș, asupra căruia pseudo-epicopul care ocupă abuziv scaunul episcopal, nu are putere. Sfânta biserică e un așezământ nou, ridicat prin jertfelnicia credincioșilor alungați din bisericile lor. De remarcat că aceiași credincioși au mai zidit un locaș de cult, care însă a fost răpit banditește de șleahta ecumenistă care s-a înstapânit peste sediul Sfintei Episcopii.
Avându-L ca Mare Arhiereu pe Domnul Iisus Hristos, clericii din câteva provincii, cinci preoți și un diacon, au săvârșit Slujba cu Priveghere. O seamă dintre credincioși s-au spovedit și s-au pregătit pentru Sfintele Slujbe din 30 noiembrie.
A doua zi, s-a citit Acatistul Sfântului Apostol Andrei. La ceasul cuvenit, a început Dumnezeiasca Liturghie, iar credincioșii de toate vârstele s-au împărtășit cu Preacuratele Taine.
Cuvântul de învățătură a fost rostit de Părintele Ioan Ungureanu din Parohia liberă de ecumenism Schit-Orășeni, județul Botoșani. Sfinția Sa a stăruit cu deosebire asupra acestor vremuri de prigoană și a celor care vor veni, deoarece Biserica lui Hristos își va împlini misiunea sa mântuitoare până la a Doua Venire a Domnului nostru Iisus Hristos, în condiții grele, datorită vrăjmașilor din interior și a celor de afară.
S-a săvârșit apoi Taina Sfântului Maslu, așteptată cu drag de toți credincioșii.
După ce s-au încheiat Sfintele Slujbe, păstorii și credincioșii au ieșit în curtea bisericii, unde a fost pregătită agapa frățească, prin grija Părintelui și dărnicia păstoriților săi. A fost un plăcut prilej de revedere și de convorbiri duhovnicești. La sfârșit, credincioșii au mulțumit PreaBunului Dumnezeu pentru pronia Sa, Părintelui și gazdelor pentru osteneală, și s-au îndreptat spre casele lor.
Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale și niciun cuvânt nu este de-ajuns spre lauda minunilor Tale.
Presbiter Iovița Vasile
„Limba română este patria mea”
„A vorbi despre limba în care gândeşti, a gândi – gândire nu se poate face decât numai într-o limbă – în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o duminică. Frumuseţea lucrurilor concrete nu poate fi decât exprimată în limba română. …Ce patrie minunată este această limbă! Ce nuanţă aparte, îmi dau seama că ea o are! Această observaţie, această relevaţie am avut-o abia atunci când am învăţat o altă limbă”.
„Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate şi frumoase. Dar atât de proprie, atât de familiară, atât de intimă îmi este limba în care m-am născut, încât nu o pot considera altfel decât iarbă. Noi, de fapt, avem două părţi coincidente, odată este patrie de pământ şi de piatră şi încă odată este numele patriei de pământ şi de piatră. Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine viaţa se trăieşte”.
– Nichita Stănescu
„Cinstea vieţii mele şi idealul vieţii mele sunt acelea de a fi aşternutul pe care la nesomn să se poată odihni oricând sufletul ţării.
Visul vieţii mele este să fiu cina la care stă vorbirea ţării mele când îi este sete de un vin şi de un viu.”
– Nichita Stănescu în «Respirări»
„Să nu crezi tot ce auzi, să nu faci tot ce poți, să nu spui tot ce știi, să nu dai tot ce ai”
CUVIOSUL PĂRINTE PAISIE DE LA SIHLA
„M-a întrebat un bătrân odată: „Părinte Paisie, dar ce-i aceea mândrie, părinte, cum vine?” (El umbla iarna cu capul gol şi desculţ, prin zăpadă.) „Frate Gheorghe, mândria este atunci când ai să socoteşti că tu eşti ceva mai mult decât altul, că eşti mai bun, mai frumos ca altul…” „Săracu’ de mine, părinte Paisie, eu să am ceva bun? Dar ce am eu bun?”. A stat opt ani cu mine… Părintele Ghenadie Avătămăniței. Nu vedea nici el, săracul, ca şi mine…
Iaca, asta e mândria: când te socoteşti că ştii mai mult decât altul, că poţi ceva mai bine decât altul. Asta e mândria. Şi e foarte periculoasă, că nu-i place lui Dumnezeu mândria asta. Că dacă socoteşti că ştii mai mult, că poţi mai mult, că faci mai mult, să nu păţeşti ca acela care socotea că face, că drege, că posteşte, iar cel de lângă uşă plângea şi îşi bătea pieptul că nu are nimic bun. Şi a câştigat mai mult decât acela care socotea că are ceva de la el însuşi – Vameşul şi Fariseul…
Că Mântuitorul a zis: „Când veţi împlini vreo poruncă, să spuneţi aşa: “Rob netrebnic sunt eu, şi n-am făcut decât ceea ce eram dator a face”.
De câte ori te mânii, mânia nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu. Când te mânii, acolo e duhul răzvrătirii, duhul mândriei, duhul slavei deşarte, să ştii. El te îndeamnă să nu te smereşti – „Ce, eu sunt chiar atâta de lepădat?!”
Că vezi, eu pot să zic aşa, singur: „Măi oameni buni, da’ păcătos mai sunt, da’ prost mai sunt, da’ rău mai sunt, măi”… Dar ia să mă facă altul prost şi urât, să vezi cum mă umflu şi mă mânii asupra lui – „Ce te interesează? Ce te ocupi de mine? Ce cutare…?”. Ei, apoi asta-i smerenie? Atunci când altul te ocărăşte şi te smereşte fără voia ta, atunci să vezi dacă poţi zice: „Aşa mi-a trebuit, aşa trebuie, Dumnezeu i-a poruncit să facă aşa, pentru că şi eu am ocărât pe altul”. Asta-i smerenia cea adevărată, nu când zic eu că-s prost. Când te ocărăşte celălalt, atunci să faci dovada că eşti smerit, atunci să spui iute: „Dumnezeu îi porunceşte să mă ocărască”. Când îţi ia cineva lucrul cu sila: „Dumnezeu îi porunceşte să mi-l ia, pentru că şi eu am luat de la altul…”. Când te mută cineva cu de-a sila, de ici-colo: „Dumnezeu îmi schimbă locul, ca să-mi schimb eu năravul şi obiceiul…”. Asta ar fi smerenia cea adevărată. Dacă-ţi cere cineva haina, dă-i şi cămaşa. Dacă te loveşte peste partea dreaptă, întoarce-i şi partea cealaltă. Apoi vezi: poţi face treaba asta? Că noi trebuie să urmăm după porunca lui Hristos. Dar noi… Dacă îţi dă cineva una peste față, tu îi dai patru înapoi – îi întorci împătrit. Aşadar, noi nu urmăm porunca lui Hristos.
Când eram şi eu mai tânăr, mă punea stareţul la încercare. Odată m-a scos afară din biserică. Eu cântam la strană şi cântam şi eu în felul meu, „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”, şi mi se părea că tare cânt frumos, şi mă mândream în inima mea. Şi o dată intră stareţul şi, când mă aude, îmi dă un ghiont şi – afară! „Ieşi afară, măgarule, ce ragi aşa?”. Mie mi se părea că eu cânt tare frumos şi, când colo, uite aşa am păţit. Şi mă gândesc şi acum: săraca mândrie, cum se agață ea de toate tiviturile.
M-am pomenit odată aici cu un om tânăr. Era el aşa, cam delicat, venea de la Bucureşti – şi m-a întrebat: „Dumneata eşti părintele Paisie?” Şi i-am răspuns aşa: „D’apoi ar mai fi şi alţii, n-oi fi numai eu”. Dar el a zis: „Am auzit de dumneata şi am venit să te văd”. Şi atunci i-am zis eu cuvântul acesta:
Să nu crezi tot ce auzi
Să nu faci tot ce poţi
Să nu spui tot ce ştii
Să nu dai tot ce ai.
Vai de acel om căruia îi va prisosi mai mult lauda decât viața şi faptele.
Din dragoste izvorăşte smerenia. Că dacă iubeşti pe cineva, nu-l ocărăşti, că se scârbeşte; nu-l superi, că tânjeşte. Că dacă apuci să superi pe cineva, săracu’, nici nu poate mânca, nici nu se poate ruga, nici nu poate dormi. Aşadar, faci în toate chipurile să nu superi pe nimeni. Dar nu se poate să nu superi chiar pe nimeni; poate fără să-ţi dai seama spui un cuvânt mai tulburător. Dar cum te-ai întâlnit cu cel pe care l-ai supărat, îndată fă-i plecăciune: „Iartă-mă, dragul meu, că te-am supărat”. Şi când ai zis „iartă-mă”, a ieşit deodată toată supărarea, s-a spart totul, n-a mai rămas nimic. Şi când se uită diavolul într-acolo, vede că a rămas păcălit… nu mai rămâne nimica scris.
Nici prin cap să nu-ţi treacă să placi oamenilor… Să fii mai necinstit de oameni, asta da. Şi ce dacă spune lumea că ai păcate? Ce, nu ai? Trebuie să răbdăm ocările, tată, pentru că aşa ne-a lăudat Mântuitorul Hristos: „Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine”. Trebuie să răbdăm toate, cu smerenie, tată; să răbdăm cu smerenie pentru dragostea lui Hristos. Doar vom câştiga şi noi – nu tot raiul, ci numai un colţişor, cât de mic.
Ţi se pare grea smerenia, tată… Dar încearcă întâi şi vezi dacă poţi ridica piatra, şi după aceea spune „nu pot”. Smerenia inimii izvorăşte din dragostea cea pentru Dumnezeu, tătucă”.
Părintele Paisie Olaru
Fragment din «Parintele Paisie De la Sihla», Editura Bizantina, Bucureşti, 1999
«Cântec de după gratii», de Nichifor Crainic
(2 decembrie, 1889– 21 august 1972,face parte din galeria celor mai cunoscuţi universitari ai perioadei interbelice, teolog şi om politic, poet şi publicist, sociolog şi ideolog, mărturisitor din temniţele comuniste)
Am fost făcut să n-am
Pe acest pământ nimic,
Ca pasărea pe ram
Cobor și mă ridic.
Pe ziduri de cetăți
M-am îndârjit să lupt,
Pândar de bunătăți
Din care nu mă-nfrupt.
Și, frunte de voinici,
M-am războit cu zmei
Să ocrotesc pitici
Batjocorit de ei.
Iar dragostea de neam
M-a-nflăcărat să-i cântec
Moșia unde n-am
Doi pași pentru mormânt
Și pentru-aceasta fac
Osânda cea mai grea.
Nici zdreanța-n care zac
Nu e măcar a mea.
Dacă-am avut fârtați
De luptă și de dor,
Se bucură-ncântați
Că mor în locul lor.
Și dacă-am fost poet
Și luptător pe rând,
Sunt astăzi un scelet
Ce spânzură de-un gând
Mă-nvârt, pe cât mai știu,
Ca piatra morii-n lac
Și macin un pustiu
Sub vântul Nenoroc.
La geam, grilajul des
Rânjește guri de fier
În semn că pot să ies
Cu sufletul spre cer.
C-am fost făcut să n-am
Pe-acest pământ nimic,
Ca pasărea pă ram
Cobor și mă ridic.
„A fi naţionalist în România, adică a-ţi închina viaţa ridicării neamului şi ţării tale, înseamnă a te aşeza pe un pisc în bătaia tuturor furtunilor urii şi trăznetelor răzbunării. Nimic nu e mai urât, mai prigonit şi mai lovit decât dragostea supremă de românism. O viaţă întreagă de luptă înseamnă o viaţă întreagă de sângerări. Nu s-a închis bine o rană şi alta se cască mai adânc în înfăptuirea ta morală. A cui este această ţară şi care este destinul său, că românii care se ridică până la conştiinţa superioară a unei misiuni româneşti sunt izolaţi ca nişte nelegiuiţi şi arătaţi cu degetul ca nişte năuci”.
Nichifor Crainic, op. cit., p. 293.