Zis-au în inima lor, împreună cu neamul lor: „Veniţi să ardem toate locurile de prăznuire ale lui Dumnezeu de pe pământ” (Psalmul 73, 8). Acesta este modul de gândire al sataniştilor din vremea noastră: să ardem, să distrugem, să nimicim. În minţile lor înguste şi întunecate de ură încape doar acest primitivism agresiv, specific târâturilor, care mai ridică uneori capul doar să vadă dacă şi-au mulţumit stăpânii.
Zilele acestea, marea problemă a României este bisericuţa din Constanţa, construită, zice-se, fără autorizaţie cu mai mulţi ani în urmă. Radu Mazăre, uşureze-i Dumnezeu pedeapsa, nu s-a împiedicat de ea. A venit acest individ, Vergil Chiţac, nume predestinat veşniciei tenebrelor, şi a lucrat ca la carte: a obţinut o sentinţă judecătorească de demolare, şi-acum nu mai poate dormi noaptea, gândindu-se care ar fi momentul potrivit ca să trimită buldozerul. Grohăitorii de ambe sexe din presă au sărit ca arşi, arătându-se indignaţi de îndrăzneala unor credincioşi de a-şi înălţa un locaş extrem de modest, după posibilităţile momentului, de închinăciune. Trebuie musai dărâmat. Azi aşa, iar mâine vor merge la Mănăstirea Curtea de Argeş şi vor cere autorizaţia de construcţie a bisericii. Bineînţeles, călugării nu vor avea ce să arate, şi-atunci un nou proces, o nouă agitaţie a sataniştilor, care vor invoca legea şi vor cere dărâmarea acelei splendori a Neamului Românesc.
Am scris adesea despre ÎPS Teodosie, şi niciodată de bine. Acum am această mulţumire imensă să-l văd apărând bisericuţa constănţeană de furia sataniştilor. Niciunul din ceilalţi ierarhi n-ar avea curajul să-i înfrunte pe aceşti trădători de Neam. ÎPS Sa nu e bine văzut în sinodul de la Bucureşti, tocmai pentru că este o voce care nu se potriveşte cu supuşenia jenantă a majorităţii purtătorilor de mitră. Înalt – Preasfinţitul Teodosie mai are de făcut un pas mic, care l-ar aşeza în rândul arhiereilor lui Hristos: să declare public că îşi retrage semnătura de pe documentele sinodului tâlhăresc din Creta, care a adus multă tulburare în Biserica noastră. Atât. De celelalte se vor îngriji credincioşii, adică Biserica.
Să nu uităm că Biserica are puterea primită de la Hristos de a dezlega orice legătură a nedreptăţii. A primit însă şi puterea de a lega, şi aceşti bipezi, dărâmători de locaşuri sfinte ar trebui legaţi să nu-şi găsească liniştea, să nu aibă parte de Slujba înmormântării, de dezlegările rânduite, dacă nu se vor pocăi. Au uitat de Ceauşescu? Le recomnd sa nu uite.
Presbiter Ioviţa Vasile
Si IPS Teodosie a semnat ce s-a semnat la Creta cum ca ierarhii ecumenisti isi vor lua in serios angajamentul ca vor merge mana-in -mana cu guvernele orice ar fi si el nici pana azi nu s-a dezis de ceea ce a semnat.Ceea ce face nu are credibilitate pana cand mai intai nu-si va retrage public,in predica,semnatura de pe toate documentele sinodului din Creta,nu jumatate.Domnul Chitac ca primar ce este la Constanta?Este reprezentantul guvernului in teritoriu.Va veni insusi primarul la arhiepiscop si ii va spune verde in fata”Inaltpreasintite,v-ati abatut de la protocol si veti fi sanctionat pe cale disciplinara de catre superiorii Dvs care si ei au semnat ca sa avem acelasi protocol care cere sa fie implinit de ambele parti,nu numai de una si cealalta sa se eschiveze de frica ca se pune rau cu credinciosii lui!”Si,iata din cauza asta se tot tace si cat de curand IPS Teodosie va fi „adus la ordine”daca intre timp nu se hotaraste sa renunte la semnatura de pe toate documentele din Creta pentru ca hotararile cretane sunt legate unele de altele si nu mai merge cu teatrul de-a patriotul sau „anti”…Ori le dai branca,ori te ia necuratu’ cu ei cu tot.
Dacă ai o stare duhovnicească bună, poţi simţi ce fel de duh este în jurul tău
Sfântul Cuvios Efrem Filotheitul din Arizona
Stareţul Iosif(Sfantul Iosif Isihastul) îi spunea Părintelui Efrem: „Dacă mergi într-o casă şi ai o stare duhovnicească bună, poţi simţi ce fel de duh se află în acea casă. Adică dacă există duh de rugăciune, duh de înfrânare, duh de nevoinţă sau duhul răpirii, al minciunii, al lăcomiei, al vrăjitoriei…”.
Părintele Efrem înţelegea aceste cuvinte în mod raţional, nu şi în faptă, fiindcă i se păreau nu numai de necrezut, dar şi ciudate.
Dar mai târziu el însuşi avea să mărturisească: „Într-o zi am mers la Stareţul Iosif să liturghisesc. De îndată ce am intrat în chilie, i-am spus:
– Gheronda, ce se întâmplă aici?
– Ce este?
– Aici domneşte un duh de tăcere, ca şi cum cineva mi-ar impune să tac. Căci îndată în sufletul meu s-a născut un simţământ, de parcă cineva m-ar fi înştiinţat că aici există tăcere.
– Să-ţi spun, îmi răspunse Stareţul. Acum, în Postul Mare, sâmbăta vom liturghisi, ne vom împărtăşi, vom mânca şi vom vorbi cu părintele Arsenie până Duminică seara. Duminică seara ne punem metanie unul altuia şi ne cerem iertare şi apoi toată săptămâna următoare nu mai vorbim deloc. Dacă vrem să facem ceva, ne vom înţelege doar prin semne.
Atunci am înţeles din experienţă că cele spuse de Stareţul Iosif erau adevărate”.
Arhimandritul Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, pp. 179-180, Editura Evanghelismos, București, 2010
Puterea rugăciunii către Maica Domnului
Îți plac istorioarele duhovnicești? O să-ți citesc îndată ceva asemănător. Am aici, la mine, o carte pe care o socot drept tovarășul meu de drum. Se numește „Agapia” sau „Mântuirea păcătoșilor”. În ea se află descrise multe întâmplări minunate.
O scoase din buzunar și începu să citească o prea frumoasă istorioară, despre un oarecare om evlavios, Agatonie. Acesta fusese învățat încă din copilărie de pioșii săi părinți să rostească în fiecare zi, în fața icoanei Maicii Domnului, rugăciunea: „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te….” și celelalte. O spunea zilnic.
Mai târziu, ajungând bărbat împlinit, începu să ducă o viață de sine stătătoare și, năpădindu-l grijile și interesele vieții, rostea din ce în ce mai rar rugăciunea învățată de la părinți, iar în cele din urmă o părăsi de tot. Într-o seară a primit în casa lui un pelerin, care i-a spus că e pustnic în Tebaida și că a avut o vedenie în care i se poruncea să meargă la Agatonie ca să-l mustre pentru că a părăsit rugăciunea Maicii Domnului. Agatonie îi spuse atunci că pricina pentru care a lăsat rugăciunea este că, deși mulți ani a rostit această rugăciune, n-a aflat nici un folos.
Atunci pustnicul îi zise: „Amintește-ți, orbule și nerecunoscătorule, de câte ori ți-a ajutat această rugăciune scăpându-te de nevoi! Amintește-ți cum, pe când erai încă băiețandru, ai scăpat de la înec într-un chip minunat! Adu-ți aminte cum o boală molipsitoare i-a dus la groapă pe mulți dintre vecinii tăi, iar tu ai rămas nevătămat! Îți amintești cum, călătorind odată cu un prieten, ați căzut amândoi din căruță? El și-a frânt piciorul, iar tu nu ai suferit nimic. Nu știi oare că un tânăr, pe care-l cunoști și care era sănătos, zace acum slăbit de boală, iar tu ești sănătos și nu simți nici o durere?
Amintindu-i de multe alte fapte minunate, în cele din urmă i-a spus lui Agatonie: „Toate aceste nenorociri au fost alungate de la tine prin Acoperământul Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, pentru scurta ta rugăciune zilnică. Continuă dar să te rogi mai departe și nu lasă această rugăciune ce se face spre slava Împărătesei Cerului, atâta timp cât încă nu ești părăsit de Ea.”
Pelerinul rus, Editura Sofia, p. 126-127
„Chivernisitorul Bisericii este Duhul Sfânt”
Hristos a venit în lume, a propovăduit, a făcut tămăduiri, a pătimit, S-a răstignit, a înviat şi S-a înălţat, ca să trimită în lume pe Duhul Sfânt. Principalul şi singurul scop al vieţii noastre, fraţilor, este să agonisim Duhul Sfânt. Viaţa duhovnicească este o viaţă în Duhul Sfânt. Viata duhovnicească nu înseamnă să citeşti cărţi, să agoniseşti cunoştinţe, să domini în discuţii, să asculţi muzică şi să fii un bun cunoscător al scrierilor bisericeşti. Nu înseamnă nici chiar o bună dispoziţie a minţii sau a inimii. Viaţa duhovnicească este tânjire după Duhul Sfânt, agonisire, trăire a Lui, cunoaşterea Adevărului.
Devotamentul, dăruirea, deplina predare Harului Duhului Sfânt alcătuiesc viaţa duhovnicească a omului credincios. Însă pentru a se face locaş Duhului Sfânt, a-L simţi puternic înlăuntrul lui este de neapărată trebuinţă ca omul să apuce pe calea de fericită nevoinţă a curăţirii. Dacă inima noastră nu se va curaţi cu adevărat, este cu neputinţă să sălăşluiască în noi Duhul Sfânt. Toate cele materiale, pământeşti, trecătoare, stricăcioase, cele de prisos vor trebui lepădate de bună voie pentru această agonisită dumnezeiască. Sfântul Duh ne va conduce la tot Adevărul, ne va lumina, ne va umple de binecuvântare, ne va insufla, ne va grăi şi ne va călăuzi.
Credinciosul care are o lucrare de nevoinţă, de rugăciune şi de curăţire trăieşte experienţa, simţirea Duhului Sfânt în mod personal şi Acesta i se face călăuză spre mântuire şi izbăvire. Devenim astfel casnici ai lui Hristos. Duhul Sfânt sălăşluit în noi Se face Mântuitorul, Izbăvitorul sufletului nostru, Hristos Cel Răstignit şi Înviat. În Duhul Sfânt ne îndumnezeim. Fiecare mădular al Bisericii se uneşte cu Duhul Sfânt şi astfel se îndumnezeiește.
Stareţul Tihon Aghioritul spunea: „Chivernisitorul Bisericii este Duhul Sfânt”. Având Duhul Sfânt înlăuntrul ei, Biserica are plinătatea dumnezeirii şi este fără de pată şi desăvârşită. Sfântul Duh este a treia persoană a Sfintei Treimi Celei de o fiinţă şi nedespărţite. Fără pogorârea Duhului Sfânt nu se săvârşeşte nicio Taină în Biserică. Aşa cum spune Simbolul Credinţei noastre, Duhul Sfânt purcede din Tatăl – îşi are principiul în Tatăl – şi nu şi din Fiul, aşa cum greşit cugetă catolicii, fiindcă atunci am avea două principii în dumnezeire. Este trimis prin Fiul şi nu lucrează decât împreună cu Fiul, a doua Persoană a Sfintei Treimi.
Aşa cum spune înţeleptul Stareţ Emilianos Simonopetritul: „Duhul Sfânt S-a pogorât pe pământ, S-a dezlănţuit, cum am spune, pe pământ, pentru că Sfânta Treime a voit aceasta, Dumnezeu a voit așa. Tatăl a binevoit, Fiul L-a trimis şi Duhul Însuşi cuprins de bucurie a primit să fie trimis ca să împlinească scopul zidirii firii omeneşti. El însuşi a voit aceasta, asa cum a fost deopotrivă voia Sfintei Treimi. Prin urmare, Sfântul Duh a venit în lume de bunăvoie, ca şi Hristos, Care făcând ascultare Tatălui S-a dat pe Sine morţii pe Cruce, astfel arătând că aceasta era şi voia Lui. Este vorba, adică, de voia Sfintei Treimi şi de voia fiecărei Persoane a Sfintei Treimi în parte. Vedem în aceasta unitatea Sfintei Treimi şi deopotrivă fiinţarea în trei Ipostasuri. Trei voinţe şi, în acelaşi timp, o singură voinţă”.
Aşadar, în Biserică, în chip tainic ne unim cu Sfânta Treime în Duhul Sfânt, prin ascultare de bunăvoie. În felul acesta, propria-mi voie se identifică cu voia dumnezeiască. Astfel, omul se face sălaş al Duhului Sfânt, purtător de Hristos, biserică a lui Dumnezeu, devine om adevărat. Lepădând voia cea plină de egoism, omul se smereşte, se jertfeşte, îşi ciopleşte Ego-ul, iese din individualism şi din iubirea de sine înspre dragostea lui Dumnezeu. Iubind liber, din toată inima şi din tot sufletul ceea ce este plăcut lui Dumnezeu, I se face casnic, Îl iubeşte cu uşurinţă, nesilit, devine un fiu cuminte şi ascultător al Bisericii.
În viaţa duhovnicească temelia este nesilnicia. Dacă putem spune aşa, Dumnezeu are o „neputinţă”. Nu poate să subjuge făptura Sa, să o anuleze, să o stăpânească, să o tiranizeze. El însuşi i-a dat libertatea de voinţă, chiar şi în a-L tăgădui. Aşadar nu o poate sili să-L iubească. Omul este chemat să experieze el însuşi străpungerea, ardoarea, iubirea faţă de Cel Care mai întâi l-a iubit. Este învederat faptul că nu ştim să ne bucurăm de libertatea pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu, începem ceva şi curând abandonăm. Ne temem a-I dărui Domnului întreaga viaţă pentru a face cu ea ce voieşte iubirea Lui. Adeseori aceste porniri ale noastre sunt însoţite de multe socoteli şi gânduri. Ne lăsăm târâţi de amânările pe ca ni le insuflă diavolul. Este vremea să conştientizăm că nu sunt deloc de folos tărăgănelile. Dacă îl iubim cu adevărat pe Dumnezeu suntem chemaţi îndată la pocăinţă.
Monahul Moise Aghioritul, Omorarea patimilor, Editura Egumenita, 2015
Luminarea dăruită de Duhul Sfânt ne conduce la tot adevărul, la înţelepciunea cea nepreţuită şi la adevărata cunoaştere.
Fără Duhul Sfânt, viaţa mea, existenţa mea nu este în adevăr. Trăiesc în minciună, mă bucur ca unul fără de minte, mă dau om duhovnicesc. Fără Duhul Sfânt în viaţa mea sunt gol de lumină, de bucurie, un om nemernic, grosolan, lipsit de minte, nedesăvârşit. Toate rugăciunile noastre, fiecare „Doamne miluieşte!” pe care-l rostim, toate metaniile, posturile şi privegherile spre aceasta ţintesc, aşteptăm acea zi luminată a venirii Duhului Sfânt în viaţa noastră, care va fi început de fericire, de binecuvântare şi de negrăită pace.
Strădania de căpetenie din rugăciunea noastră ar trebui să fie căutarea Duhului Sfânt. Sfântul Simeon Noul Teolog spune în chip minunat că sufletul lui este chinuit când lipseşte Sfântul Duh. Iar prezenţa Lui dăruieşte odihnă sufletului, sporire, mângâiere şi întărire. Aşa cum Adam cel întâi zidit a luat viaţă prin dumnezeiasca suflare, tot astfel şi sufletul viază prin această cercetare cerească. Sufletul trăieşte atunci pregustarea slavei şi a veseliei nepământeşti. Trăieşte de pe acum ca în Rai. Simte prezenţa vie a lui Dumnezeu.
Din contră, absența Duhului Sfânt în viața noastră am putea spune că este o pregustare a iadului. După Sfântul Maxim Mărturisitorul, iadul este absența lui Dumnezeu, nevederea lui Dumnezeu. Iadul înseamnă să nu iubeşti si să nu te smereşti. Adevărata dragoste creştinească este mereu jertfelnică şi smerită. Numai cel cu adevărat smerit poate iubi deplin, dezinteresat, desăvârşit. Trăind în Duhul Sfânt credinciosul se face asemenea lui Dumnezeu şi, prin urmare, nu poate să nu aibă dragoste şi smerenie, asemenea Domnului. Absenţa Sfântului Duh ne face trufaşi, mândri, egoişti, individualişti, zavistnici, urători, răzbunători, invidioşi şi plini de răutate. Atunci ne atinge viclenia vrăjmaşului cu meşteşugitele lui curse.
Omul adumbrit de Duhul Sfânt trăieşte lăuntric copleşitoarea bucurie a Împărăţiei Cerurilor, are în sine puternic sentimentul veacului ce va să fie, trăieşte cu conştiinţa vremelniciei vierii de acum şi este cu totul o prezenţă care mărturiseşte în faţa celorlalţi trăirea lui, se face pe sine mărturisitor al Împărăţiei lui Dumnezeu. Mărturisitor nu este doar acela care mărturiseşte la arătare, ci şi acela care se luptă, se sileşte, poartă necontenit război cu puterile vicleanului cu multă stăruinţă şi cu grijă.
Omul aflat sub înrâurirea demonilor, care este asaltat si târât încolo si încoace de ei, fără ca de multe ori el însuşi să înţeleagă aceasta, ispiteşte, răvăşeşte si târăşte si pe ceilalţi în răutate şi viclenie. Desigur, uneori poate fi în chip special politicos, binevoitor, credincios şi puternic. În cele din urmă însă, împrăştie tulburare. Demonul cel preaviclean cu grozava-i experienţă pe care o are de mii de ani în a război neamul omenesc, găseşte victime gata să-l asculte, prin care vatămă şi pe alţii în felurite chipuri, adeseori destul de provocatori şi ademenitori. E nevoie de mare atenţie, de discernământ şi rugăciune. Vine, de exemplu un om socotit respectabil si îţi spune într-un mod cuminte: „Frate, de ce să mergi mereu la biserică, nu e nevoie. Dumnezeu este pretutindeni. Unde spune în Sfânta Scriptură să mergem în astfel de biserici? Fă-ţi rugăciunea acasă la tine. Dumnezeu te aude oriunde te-ai afla. Nu e nevoie să mergi regulat la biserică“. Să nu ai nicio îndoială că omul acesta este unealta vicleanului, care îşi doreşte să cădem fulgerător de la lumină la întuneric.[..]
După Sfântul Iustin Popovici, prin dragostea de păcat omul este condus la sinucidere duhovnicească, pentru că păcatul omoară omul. În această stare e imposibil ca omul să simtă prezenţa Duhului Sfânt în viaţa lui. Printr-o credinţă neclintită în Hristos Datătorul de viaţă şi printr-o pocăinţă sinceră, poate afla iarăşi lucrarea vie a Darului Duhului Sfânt, umplându-se de Har şi bucurie.
Luminarea dăruită de Duhul Sfânt ne conduce la tot adevărul, la înţelepciunea cea nepreţuită şi la adevărata cunoaştere. Lupta ascetică înlesneşte curăţirea omului de patimi. Cel nepătimaş este plin de pace, de bucurie, de blândeţe desăvârşită şi doar acesta poate să-L întâlnească pe Dumnezeu. Acesta are adevărata ştiinţă a dragostei pentru Dumnezeu şi pentru aproapele. Omul se uneşte cu Dumnezeu prin dragoste şi atunci i se descoperă tot adevărul. Duhul Sfânt este duhul dragostei, al priceperii, al cunoaşterii şi al înţelepciunii. Prin dragoste cunoaştem pe Dumnezeu.[..]
Duhul Sfânt seamănă cu o mamă plină de afecţiune. Aşa cum mama îşi iubeşte şi îşi ocroteşte copilul, tot astfel şi Duhul Sfânt ne acoperă, ne iartă, ne tămăduieşte, ne întăreşte, ne bucură. Îți suntem îndatoraţi, Doamne, că ne-ai dat nouă Duhul Sfânt pe pământ. O, Duhule Sfinte, rămâi cu noi pentru totdeauna, fiindcă ne este bine nouă să fim cu Tine”.
Monahul Moise Aghioritul, Omorarea patimilor, Editura Egumenita, 2015