Sfânta limbă românească

Cu puţină vreme înainte de Înălţarea la cer, Domnul nostru Iisus Hristos a încredinţat Sfinţilor Apostoli misiunea sfântă de a propopvadui Evanghelia împărăţiei la toată făptura. ,,Celor care vor crede – a spus Mântuitorul – le vor urma aceste semne: în numele Meu vor izgoni demoni, în limbi noi vor grăi’’ (Marcu 16, 17).

În limbi noi, necunoscute lor până atunci, au grăit Apostolii Mântuitorului la Cincizecime, când Duhul Sfânt S-a pogorât peste ei.

În limbi noi au grăit popoarele care s-au alcătuit în lume şi au primit Evanghelia Fiului lui Dumnezeu.

În limbă nouă a grăit poporul român cel dreptcredincios după ce Dumnezeu l-a învrednicit să creadă în Mântuitorul lumii. În vremea petrecerii pe pământ a Domnului Iisus Hristos, exista limba latină, vorbită în Imperiul roman, după cum exista limba dacilor, strămoşii noştri. Din aceste două limbi Dumnezeu a alcătuit o limbă nouă, limba română sfântă. Era şi este sfântă pentru că prin ea se preamăreşte Dumnezeu pe pământul românesc. Socotesc că aceasta este menirea oricărei limbi din câte a semănat Dumnezeu pe pământ: întâi să înlesnescă oamenilor cunoaşterea Revelaţiei Dumnezeieşti şi apoi să statornicească între oameni bună vieţuire, ca fii ai Aceluiaşi Dumnezeu. Când o limbă îşi împlineşte aceste rosturi, devine sfântă.

Poetul românilor, Mihai Eminescu, scria cu îndreptăţire în ziarul Timpul din 10 octombrie 1881, ,,Biserica au creat limba literară, au sfinţit-o, au ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat’’. Mare adevăr a afirmat poetul nostru naţional! Vocea lui n-a fost singulară. Preotul Alexie Mateevici a scris o poezie superbă ce ar trebui dăltuită în marmură şi aşezată pe la răspântii, spre ştiinţa tuturor impostorilor: ,,Limba noastră îi aleasă/ Să ridice slavă-n ceruri/ Să ne spue-n hram şi-acasă/ Veşnicele adevăruri./ Limba noastră-i limbă sfântă/ Limba vechilor cazanii,/ Care-o plâng şi care-o cântă/ Pe la vatra lor ţăranii’’.

            Cu tristeţe constatăm că saltimbancii şi irozii vremurilor noastre batjocoresc cu o plăcere sadică sfânta limbă românească, aşa cum batjocoresc tot ce are sfânt neamul acesta. Scriu şi vorbesc cu o răutate diabolică împotriva Bisericii Ortodoxe, cea care ar trebui să le fie mamă, cea care le-a dat limba. Asemenea specimeni sunt, la urma urmei, nişte jalnici ucigaşi de mamă.

Preot Ioviţa Vasile

Canon de rugăciune pentru izbăvirea de pagubă

• Acatistul Sfântului Mucenic Mina (de 7 ori)
• Psaltirea (o dată)
• Acatistul Buneivestiri