Sfânta Cecilia a trăit la Roma şi a auzit de mică învăţăturile Evangheliei lui Hristos, de aceea s-a hotărât să rămână fecioară şi să se păzească de orice fel de însoţire. Părinţii ei au hotărât însă altfel, şi au logodit-o cu un tânăr de vază, care însă era necredincios. A venit vremea nunţii şi atunci fecioara Cecilia i-a destăinuit mirelui său taina credinţei sale: ,,Iată, precum mă vezi, eu am pe îngerul Domnului care îmi păzeşte fecioria şi pe care tu nu-l vezi. Şi de te vei atinge de mine, apoi îndată te va omorî, pentru că stă aici gata să mă apere pe mine, roaba sa’’.Cuvintele acestea l-au înfricoşat pe Valerian şi el a consimţit să meargă la episcopul Romei de atunci, Urban I (222-230), care, spun cărţile bisericeşti, se ascundea prin morminte şi prin peşteri, din pricina păgânilor sângeroşi, porniţi cu încrâncenare împotriva credincioşilor Bisericii. Păstorul l-a primit cu lacrimi de bucurie, ştiind că l-a trimis Sfânta Cecilia, şi a zis: ,,Pe tânărul acesta l-a primit ca pe un leu în camera sa, iar către mine l-a trimis ca pe un miel, că de n-ar fi crezut el învăţătura ei, n-ar fi venit la mine. Deci deschide, Doamne, inima lui până la sfârşit, ca să Te cunoască pe Tine, Adevăratul Dumnezeu, iar de satana şi de toate lucrurile lui să se lepede’’.A rânduit Bunul Dumnezeu ca Valerian să primească învăţătura cea mântuitoare şi apoi marele dar al Sfântului Botez.
În mijlocul acelei păgânătăţi, Sfânta Cecilia a adus la Credinţa în Mântuirorul nostru Iisus Hristos pe alţi doi, pe Tivurtie, fratele lui Valerian şi pe Maxim, fiind şi ei botezaţi de la episcopul Urban al Romei, căci atunci episcopii nu socoteau a fi sub demnitatea lor a-i boteza pe cei care veneau la Hristos.
Pentru viaţa ei curată şi pentru râvna pentru Hristos Mântuitorul, Sfânta Cecilia a fost arestată de mai-marii vremii şi supusă judecăţii. Au dus-o într-o baie aprinsă şi au chinuit-o trei zile şi trei nopţi, dar Preabunul Dumnezeu i-a stat în ajutor şi a răcorit baia. A venit apoi călăul şi de trei ori a lovit-o cu sabia peste grumaz, însă nu i-a tăiat capul. A mai trăit trei zile şi a întărit pe credincioşi, apoi s-a mutat la Domnul în locaşurile cereşti. Pentru sfintele sale rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi păcătoşii (După Vieţile Sfinţilor pe noiembrie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2006, p.433-441).
Presbiter Ioviţa Vasile
Să fie blagoslovit cuvantul Sfinției Voastre în vecii nesfârșiți!Amin
Dumnezeu suferă cu cei ce sunt în suferință
În momentul în care am fost în temniță și am văzut oameni care mureau cu rugăciunea pe buze, oameni care erau chinuiți și se rugau pentru cei care-i chinuiau, oameni care stăteau în închisori și copiii lor, și părinții lor sufereau și ei se rugau pentru toți, am înțeles că într-adevăr Hristos este Cel care suferă în noi.
Nu în tot cel ce suferă este Hristos, că dacă unul blesteamă, Hristos nu este în el. Dar trebuie să-l tratăm și pe dânsul, cum ne-a spus Paulescu*, ca și cum ar fi Hristos în el. Am întâlnit aceste lucruri care au pătruns puternic în inima mea, nu numai mintea, nu ca o speculație intelectuală că cine suferă poartă pe Dumnezeu în el…
Oricine suferă, trebuie să ne fie milă de el.
Adevărul acesta l-am înțeles în închisoare, cu inima, cu gândul, cu sufletul: că într-adevăr Dumnezeu suferă cu cei care sunt în suferință. Dacă suferința lui Iisus Hristos a fost pentru toată lumea, de ce suferința aceasta a oamenilor să fie inutilă și pierdută? Dumnezeu socotește. La Judecată El va pune pe cântar pe cel care a suferit și care n-a blestemat, pe cel care a suferit și s-a rugat… Deci și pe cei care au suferit din partea altora și s-au rugat pentru persecutorii lor, și pentru buni și pentru răi, pentru că Dumnezeu poate să întoarcă pe mulți de la necredință și răutate.
*************************
Sufletul tău să fie liber, să trăiești ca un străin în lumea aceasta – asta înseamnă sărăcia cu duhul
În general s-a împământenit între noi, creștinii – vorbesc de creștinii mai superficiali –, să luăm în derâdere sărăcia cu duhul și să spunem: acesta e sărac cu duhul, e prost, e înapoiat mintal, nu știe pe ce lume trăiește.
Însă sărăcia cu duhul este o virtute, o mare virtute! Sărăcia cu duhul înseamnă să fii sărac de toate lucrurile lumii acesteia, încât duhul tău să nu se lege de nimic altceva! Să nu te legi de nimic din cele de care oamenii se atașează. Sufletul tău să fie liber, să trăiești liber, dar ca un străin în lumea aceasta. Fiindcă în lumea asta, a fi liber înseamnă a fi străin de lume. Lumea te robește. Prin toate sistemele ei de legi, prin toate obiceiurile lumești, prin toată tradiția aceasta materială, lumea ne leagă, ne subordonează, ne face sclavi. Iar dacă nu devii sclavul acestor concepții, ești un „corp străin”, un element străin în lumea aceasta.
De aceea spune Iisus: „Fericiți cei săraci cu duhul!”. Sunt fericiți cei care nu s-au legat de lumea aceasta, nu și-au făcut un idol din lume, nici din învățătura lumească, nici din gloria lumească, nici din bogăția lumească. Ei trăiesc ca o ființă străină într-o lume plină de păcate.
Părintele Cheorghe Calciu, Cuvinte vii, ediție îngrijită la Mănăstirea Diaconești, Editura Bonifaciu, 2009, p. 139
*Prof.Dr.Nicolae Paulescu, unul dintre cei mai mari oameni de ştiinţă români, adevaratul descoperitor al insulinei(n.m.)
„Urmând perceptele carității, îngrijiți pe bolnavul mizerabil, nu ca pe un om , nu ca pe un frate ce suferă, ci ca pe Însuşi Dumnezeu. Acesta este spiritul ce trebuie să domnească într-un spital.”
„ Medicul trebuie deci să fie, în acelaș timp, un savant care iubește din tot sufletul știința medicală, adică știința omului; să fie o ființă care se jertfește pentru alții, până la moarte și, în sfârșit, să fie un învățător al omenirii sau mai bine zis, un apostol al moralei… și așa ar fi în realitate, dacă confrați nedemni n-ar fi deschis tarabă în templul sacru al medicinei.
Acum înțelegeți înalta demnitate a profesiei medicale și respectul ce i se dă din toate părțile. „Cinstește pe medic” zice Biblia,…” căci ai trebuință de el”.
Nicolae Paulescu: Spitalul
Documentul care arata ca vaccinarea anticovid 19 nu este obligatorie:
https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=1304763993219015&id=100010562792534&sfnsn=mo
Un sfat duhovnicesc din dragoste pentru aproapele, al Arh.Teofil Părăian. Veșnică să-i fie pomenirea !Amin
Să avem rugăciunea „Tatăl nostru” ca îndreptar de viață pentru anii câți vor mai fi și pentru veșnicia noastră
Poetul Mihai Eminescu are o poezie în care spune așa: „Cu mâine, zilele-ți adaugi,/ Cu ieri, viața ta ți-o scazi, / Având cu toate astea-n față,/ De-a pururi, ziua cea de azi.”
Așa e rânduiala lui Dumnezeu, ca cele ce le trăim să treacă și să și rămână, să treacă și să se adauge la ceea ce suntem fiecare dintre noi. S-au înscris în existența noastră anii vieții noastre și, cu tot ce-am agonisit în viața noastră, stăm în fața viitorului. Viitorul nu ni-l cunoaștem, dar ni-l pregătim; ni-l pregătim în ziua de azi, pentru că prezentul este vremea noastră. Și fiecare zi o trăim ca azi pentru că timpul nostru-i timpul prezent. Cu trecutul ne prezentăm în fața viitorului pe care ni-l pregătim în prezent.
Iubiți credincioși, eu nu cred că există un cuvânt mai fericitor pentru un credincios adevărat decât cuvântul că Dumnezeu este Tatăl nostru. E mare lucru să te știi ocrotit de un Tată bun.
Așa trebuie să fie Dumnezeu pentru fiecare dintre noi: nu doar atunci când avem bucurii și succese, nu doar atunci când ne merge bine avem Tată pe Dumnezeu, ci și când ne încearcă, și când ne trimite situații de verificare, de cercetare pentru noi înșine, și când avem insuccese, Dumnezeu este Tatăl nostru.
Cu gândul acesta este bine să pornim la drum într-un An Nou.
Aminteam odată o întâmplare pe care a povestit-o cineva care voia să statornicească în mintea omului gândul că noi suntem fiii lui Dumnezeu. Un om, având un copil în brațe, mergea undeva la o stațiune. A coborât din tren și având bagaje, a chemat un hamal. Și hamalul a vrut să-l ajute și cu copilul atunci când a luat bagajele.
Însă tatăl a spus: „Nu! Pe copil îl duce tata”. Tare mult mi-a plăcut atunci acest cuvânt.
Așa suntem și noi, duși de Dumnezeu. Când? Când suntem ascultători de Tatăl nostru. Dumnezeu rămâne Tată și când nu suntem ascultători, El nu încetează niciodată să fie Tatăl nostru. Și pe copil îl duce Tata. Dacă nu-l duce în brațe, că-i mare și nu-l mai poate, îl duce de mână, dar nu-l lasă, nu-l părăsește, îl ajută. Când îl ajută? Când copilul vrea să trăiască o viață fără prihană, o viață cu împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.
Să avem rugăciunea „Tatăl nostru” ca îndreptar de viață pentru anii câți vor mai fi și pentru veșnicia noastră în sensul acesta:
Dacă cerem de la Dumnezeu să ne ferească de cel rău, și noi să ne ferim de răul din gând, din cuvânt și din faptă, să nu înmulțim relele, ci să înmulțim cele bune.
Dacă cerem de la Dumnezeu să nu ne ducă în ispită, să nu căutăm nici noi prilejurile de ispită, de confuzie, de nedumerire, prilejurile care pot duce spre păcat.
Dacă ne-a învățat Domnul nostru Hristos să zicem „Și ne iartă nouă păcatele noastre precum și noi iertăm greșiților noștri”, să ne angajăm mai mult la iertare.
Dacă ne-a învățat Domnul Hristos să cerem pâinea noastră cea de toate zilele, să ne silim și noi să facem ceva pentru a avea această pâine, fie că e Sfânta Euharistie, fie că e cuvântul lui Dumnezeu – care-i tot o hrană pentru suflet, fie că e pâinea cu care ne hrănim și prin care ne întreținem viața.
Ne-a învățat Domnul Hristos să cerem să se împlineacă voia Lui, aici pe pământ, așa cum se împlinește și în cer.
În cer, toți se supun lui Dumnezeu. Și noi, cu inimă curată, să împlinim poruncile lui Dumnezeu. Să vrem să se înmulțească binele în această lume. Să ne silim să aducem în conștiința noastră în primul rând, împărăția lui Dumnezeu și apoi în jurul nostru, ca să fim preamăritori de Dumnezeu.
V-aș pune la suflet gândul acesta, să nu-l uitați: Dumnezeu este cu adevărat Tatăl nostru, iar pe copil îl duce Tata, nu-l lasă la nimeni. În toată vremea vieții noastre să împlinim tot ce putem să împlinim.
Silințele noastre cele bune să ne pregătească ani buni și fericiți, zile bune, viitorul, așa cum dorim să-l avem!
Arhimandrit Teofil Părăian, „Gândiți frumos” (cuvântări la ocazii speciale), Editura Teognost, Cluj – Napoca, 2006
Pr.Teofil este ecumenist.Pr.Serafim Alexiev este stilist.
Minunat este cuvântul duhovnicesc al Arh.Serafim Alexiev!
Doamne, duhul grijii de multe nu mi-l da mie!
Biserica lui Dumnezeu, care se poarta asemenea unei corăbii deasupra valurilor răutăţilor, în care zace întreaga lume (vezi 1 In. 5,19), întotdeauna a fost în mijlocul furtunilor. Nu a fost veac în care ea să nu încerce grele cutremure.
Într-adevăr, Dumnezeu o conduce pe ea, însă nici diavolul nu doarme; urmărind permanent să o tulbure, el caută un mijloc ca să o scufunde.
În Biserica Vechiului Testament există multe pilde privitoare la descurajare, legate de cei mai mari oameni drepţi, pe motivul abaterii generale de la Dumnezeu a poporului ales. Astfel este întâmplarea şi cu Sfântul Proroc Ilie care a trăit în vremea nedreptului rege israelitean Ahab şi a soţiei lui, dintre neamuri, Izabela. Ahab a dus la cinstirea obştească a scârnavului idol Baal. Proorocul lui Dumnezeu nu a putut să suporte o astfel de nelegiuire strigătoare la cer şi cu râvnă fierbinte a început să-l demaşte pe rege ameninţându-l pe faţă cu mânia cea dumnezeiască. Însă Ahab nu a luat aminte, ci a continuat să prigonească pe adevăraţii cinstitori ai lui Dumnezeu şi să răspândească ticăloasa slujire idolească. Atunci proorocul cel înflăcărat, cu rugăciune a închis cerul aproape trei ani şi şase luni. Când în urma straşnicei secete oamenii şi dobitoacele au început să moară de sete, regele s-a cutremurat. Sfântul Ilie a dorit prin această nenorocire să întoarcă la adevărata cinstire a lui Dumnezeu pe poporul lui Israel, şi să nimicească şi idolii şi jertfele lor, însă în zadar! Regina Izabela, o înrăită închinătoare la idoli, a continuat, împreună cu regele să prigonească pe slujitorul lui Dumnezeu, încă şi mai crunt decât înainte. Neputând să suporte mai mult izbândirile răului, proorocul lui Dumnezeu a căzut în adâncă descurajare şi a cerut de la Dumnezeu să-i ia sufletul lui (vezi 3 Regi 19,4). El a ridicat rugăciune fierbinte:„ Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Dumnezeul Savaot, căci fii lui Israel au părăsit legământul Tău, au dărâmat jertfelnicele Tale şi pe proorocii Tăi i-au ucis cu sabia, rămânând numai eu singur, dar caută să ia şi sufletul meu! “(3 Regi 19,10). Însă Domnul i-a descoperit că el nu este singurul credincios al Lui în Israel. „Eu însă mi-am oprit– a spus Dumnezeu – dintre israeliţi şapte mii de bărbaţi; genunchii tuturora acestora nu s-au plecat înaintea lui Baal şi buzele tuturora acestora nu l-au sărutat!“ (3 Regi 19,18; Rom 11,4).
Înaintea tabloului apostaziei generale, pentru proorocul lui Dumnezeu nu a fost mai mare mângâiere de la Dumnezeu ca aceasta – ca să afle că nu este singur întru apărarea adevăratei credinţe. Descurajarea lui nu avea nimic comun cu îngrijorarea omenească păcătoasă, pentru că aceasta rodise în râvna cea sfântă după Dumnezeu. Văzând curatele lui îndemnuri, Dumnezeu nu i-a luat în considerare dorinţa păcătoasă de a muri, ci dimpotrivă l-a luat la ceruri fără să mai treacă prin moarte.
Aşa cum a fost în timpul Sfântului Ilie, tot astfel s-a întâmplat în Biserica Noului Testament – fie în timpul prigoanelor, fie în timpul dezlănţuirii eresurilor. Valurile răului s-au revărsat peste Biserică. Mulţi s-au lepădat de ea, de teama puternicilor zilei, însă întotdeauna au fost şi râvnitori pentru credinţă. Unii dintre ei şi-au vărsat sângele pentru adevărul lui Hristos, iar alţii au vărsat lacrimi. În aceste împrejurări pline de strâmtorare mulţi au deznădăjduit adânc, însă cei mai tari în credinţă, îi întăreau.
Sfântul Atanasie cel Mare, de pildă ca să mângâie şi să încurajeze pe aceia care se împotriveau eresului arian care se întindea pretutindeni, scria: „Nu numai aceasta – de a nu aduce jertfă (idolilor), tămâie, înseamnă că eşti mucenic, ci şi faptul – de a nu te abate de la credinţă care este cea mai sfântă mucenicie a conştiinţei“.
Şi astăzi Biserica lui Hristos este înconjurată de grele ispite. Ea nu este doar strâmtorată din exterior, ci şi dinlăuntru este clătinată. Credinţa ortodoxă este în primejdie. Mulţi sunt cuceriţi de învăţătura modernă a ecumenismului care propovăduieşte unirea Bisericii Ortodoxe cu bisericile eretice cele înşelătoare – lucrul nemaiauzit până acum în istoria Bisericii, căci dacă la toate sinoadele cele de până acum – şi cele Universale, şi cele locale – sfânta Biserică Ortodoxă s-a îndepărtat de toată părtăşia cu eresurile comunităţilor neortodoxe, astăzi ea este silită de puteri exterioare şi duşmănoase ei să se unească cu acestea. În căutarea căii pentru această unire exterioară laolaltă, se fac grele compromisuri de credinţă şi canonice care sapă adevărul mărturisirii de credinţă şi ruinează temeliile de veacuri ale Bisericii. Nu poate acela care are dragoste de dreptatea dumnezeiasca şi de adevărul mântuitor să nu se necăjească şi să nu se îngrijoreze înaintea tristului tablou al apostaziei generale care conduce către antihrist (vezi 2 Tesal. 2, 3-12).
Însă această îngrijorare nu are nimic în comun cu mustrarea sfântului apostol Pavel despre întristarea lumii, care aduce moartea; această îngrijorare este întristare după Dumnezeu şi naşte pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău (2 Cor. 7, 10). Necredinţa este prevăzută (vezi Luca 18, 8).
Apostazia este profeţită (vezi 2 Tesal. 2, 3), calea cea largă, care duce la pieire, ne este descrisă (vezi Mt. 7, 13).
Cunoscutul scriitor duhovnicesc rus din veacul al XIX-lea, Sfântul Ignatie Brianceaninov, şi-a dat seama încă din vremea sa de apropierea duhului antihristic. În încheierea „Patriotului” său, el previne şi în acelaşi timp povăţuieşte: „Din pricina lipsei povăţuitorilor harici, din pricina înmulţirii învăţătorilor mincinoşi, înşelaţi de minciuna cea drăcească şi care duc întreaga lume în această înşelare cel mai de trebuinţă este vieţuirea unită cu smerenia, este nevoie să trăim cât mai credincios după poruncile Evangheliei, de trebuinţă este să unim rugăciunea cu plânsul pentru noi înşine şi pentru întreaga omenire, de trebuinţă este să ne ferim de orice patimă: Fiecare să-şi mântuiască sufletul său! – aceasta s-a spus prin Sfântul Duh pentru rămăşiţa creştinilor (vezi Fac. 19,17).
Mântuiţi-vă pe voi înşivă! Fericit vei fi dacă vei afla un credincios împreună ostenitor în lucrarea mântuirii! În timpul nostru aceasta este mare şi rar dar de la Dumnezeu. Ia aminte când te străduieşti la mântuirea aproapelui tău să nu fie el acela care te târăşte pe tine în prăpastia pierzării. Aceasta se întâmplă adesea.
Apostazia este îngăduită de Dumnezeu: nu încerca să o opreşti cu mâna ta cea neputincioasă! Îndepărtează-te, păzeşte-te pe sine de ea ! Şi aceasta este îndeajuns pentru tine!“.
Cuvântul lui Dumnezeu ne previne asupra căii celei largi a păcatului şi a renegării credinţei. Fiecare să ia aminte unde merge şi către ce scop se îndreaptă! (vezi Efes 5, 15)!
Dumnezeu doreşte mântuirea tuturor (vezi 1 Tim. 2, 4) şi dacă îngăduie răul ca roadă a voii libere a omului, El nu doreşte în nici un fel să cădem întru el, ci să ne deprindem să luptăm împotriva lui.
Dumnezeu ne previne: „Cine este nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă.
Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după cum este fapta lui “ (Apoc. 22, 11-12).
În lupta cu răul ultima biruinţă va fi de partea lui Dumnezeu şi a celor credincioşi Lui. De aceea în necazul nostru nu trebuie să deznădăjduim. Descurajarea ta înaintea greutăţii într-adevăr trebuie să o birui cu întărita nădejde în Atotputernicia lui Dumnezeu. Dumnezeu va reface dreptatea călcată în picioare şi adevărul batjocorit. De la noi se cere un singur lucru – să-i fim credincioşi Lui până la moarte. În veacul al XIX-lea, când în Biserica ortodoxă rusă suflau dinspre Apus înfioratele vânturi ale liberei cugetări, ale raţionalismului şi modernismului, mulţi fii devotaţi ai Bisericii s-au înfricoşat şi-au început să se îngrijoreze în faţa acelora care aveau să se năpustească asupra Bisericii ortodoxe. Un tânăr duhovnic, într-o stare plină de apăsare, a mers către un stareţ renumit pentru viaţa lui sfântă şi înainte văzător şi şi-a vărsat suferinţa lui. Stareţul l-a privit blând şi i-a spus plin de iubire:
„Încetează să te mai îngrijorezi! Ia aminte că chiar dacă acum Dumnezeu îngăduie împlinirea voii omeneşti celei rele, însă nu trebuie să uităm, că, în cele din urmă, se va împlini sfânta Voie a lui Dumnezeu!“.
Doamne, duhul grijii de multe nu mi-l da mie!
Arhimandrit Serafim Alexiev, Izbăvirea de păcate. Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Editura Sophia, București, 2008
Rugăciune la Icoana Maicii Domnului „Chezașa celor păcătoși”
O, Podoaba cetelor îngereşti şi Lumina celor ce călătoresc în pământul mântuirii, Vasul cel preafrumos plin de mirul tuturor darurilor Duhului, Oglinda sufletelor umilite, Veşmântul celor iubitori de feciorie, Buna Povăţuitoare a maicilor, Biruinţa sihaştrilor, Dorul mucenicilor, Nădejdea neclintită a păcătoşilor, Preasfântă Fecioară şi Maica Cuvântului, adapă-ne pe noi cei însetaţi de mântuire din izvorul minunilor Tale şi cu starea Ta de faţă înaintea tronului Treimii mijloceşte iertarea păcatelor noastre.
Nu avem nici o picătură de umilinţă în vasul sufletelor noastre şi cu totul ne-am cufundat în adâncul nelegiuirilor. Nu avem gând de întoarcere şi în mormântul lenevirii ne-am aşezat. Am lepădat mila Domnului şi cu mulţime de păcate ne-am împovărat. Pentru aceasta, te rugăm, Preacurată Maică a Domnului, să ne fii apărătoare nebiruită la judecată şi mai înainte de a sosi ceasul înfricoşător al morţii să ne soleşti pocăinţă.
Ca Una Ce ai născut pe Cel de pe scaunul heruvimilor, pe noi, cei pierduţi în temniţa păcatelor, ne slobozeşte, apropiindu-Te cu cheia rugăciunii Tale. Nu ne părăsi în vremea primejdiilor, ci ca Una Ce eşti Izvor al milostivirii credincioşilor, adapă-ne cu picăturile îndurărilor Tale. Surpă toate ispitele vrăjmaşilor nevăzuţi cu mâna Ta cea puternică, ca Una Ce ai ţinut în braţele Tale pe Cel Ce cu mâna Sa a zidit toată făptura şi aşează pe cerul minţilor credincioşilor stele de gânduri dumnezeieşti.
Înţelepţeşte-ne pe noi ca în toată vremea să Îţi aducem jertfe de rugăciuni şi mai ales să-Ţi împletim cununa laudelor, ca să dobândim şi noi cununa mântuire şi viaţa cea veşnică spre slava lui Dumnezeu în veci. Amin.
Să zidim în sufletele noastre, dumnezeeieştile cuvinte ale Sfântului Porfirie!
Pentru înfruntarea răului este nevoie de discernământ, trezvie şi rugăciune
– Dacă într-o zi, începu bătrânul, mergi liniștit pe drum și-l vezi pe fratele tău mergând și el liniștit pe drum și, dintr-o dată, apare un om rău cu un cuțit în mână, care se repede asupra fratelui, îl lovește și-l lasă jos plin de sânge, ce simți tu față de acel frate, milă sau furie? Mirat, am întrebat și eu, la rândul meu:
– Cum aș putea să simt furie față de frate, care a căzut victimă răufăcătorului? Cu siguranță că mi-ar fi foarte milă și aș încerca să-l ajut pe cât aș putea.
– Vezi, fiecare om care te jignește, care te vatămă, te calomniază sau te nedreptățește într-un fel sau altul este un frate al tău căzut victimă în mâinile diavolului cel răufăcător. Tu, când vezi că fratele tău te nedreptățește, ce trebuie să faci? Trebuie să simți multă milă pentru el și să te rogi fierbinte și în tăcere lui Dumnezeu, ca să-ți fie alături în acel moment de grea încercare și să-l miluiască și pe frate, care e victima tâlharului demon. Iar Dumnezeu vă va ajuta și pe tine, și pe frate. De nu vei proceda așa, ci, dimpotivă, te vei înfuria împotiva fratelui, atunci diavolul se va năpăstui și asupra ta și va face tot ce va pofti cu voi amândoi.
Am rămas uimit de expresivitatea şi limpezimea acestui exemplu. Exemplul dat de Părintele putea fi aplicat în toate relaţiile mele cu ceilalţi. Putea funcţiona ca o regula duhovnicească generală.
Trăind într-o vreme de intensificare şi de extindere a agresivităţii de tot felul, de la cea mai subtilă până la cea mai grosolană, simţeam că mesajul Părintelui dobândea o actualitate imediată care îndemna la trezvie.
Pentru înfruntarea răului era nevoie deci, de discernământ, trezvie şi rugăciune.
Konstantinos Yannitsiotis,”Lângă părintele Porfirie”, Editura Bunavestire Bacău – 2002