Hristos a inviat
,,Revelaţie’’ înseamnă ,,Descoperire’’. Cartea Bisericii noastre o defineşte astfel: ,,Revelaţia sau Descoperirea Dumnezeiască este comoara de adevăruri pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor pentru ca aceştia, cunoscându-L pe El, voia Lui şi lucrarea Lui, să-L cinstească după vrednicie, să-i împlinească voia şi, prin aceasta, să se mântuiască’’ (Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă, Bucureşti, 1952, p. 4).
Adevărurile Dumnezeieşti descoperite nouă sunt cuprinse în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie a Bisericii noastre. Despre Sfânta Scriptură ştim mai multe lucruri, deoarece ea ne este explicată drept şi pe înţelesul nostru de slujitorii Sfintei Biserici, fie prin cuvânt vorbit, fie prin cuvânt scris, de aceea ne vom lămuri asupra Sfintei Tradiţii.
Sfânta Tradiţie este acea parte a Revelaţiei Dumnezeieşti consfinţită de:
-Definiţiile Sfintelor Sinoade Ecumenice, dintre care amintim Simbolul Credinţei sau Crezul pe care-l rostim la fiecare Sfântă Liturghie.
-Scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Aceştia au avut fiecare viaţă sfântă şi au scris în chip lămuritor despre adevărurile de Credinţă. Prin ei ne grăieşte Duhul Sfânt, aşa încât sunt vrednici de cinstire şi de crezare;
-Cărţile de Slujbă ale Bisericii. Acestea cuprind Sfintele Taine, celelalte Sfinte Slujbe cu lămuririle necesare pentru înţelegere şi săvârşire corectă.
Pentru a arăta legătura dintre Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie vom lua un exemplu uşor de înţeles. Sfânta Scriptură ne vorbeşte despre necesitatea Sfântului Botez, dar nu ne arată în nici un fel cum trebuie săvârşit acesta. Dacă ne-am mărgini la Sfânta Scriptură, cum cer ereticii protestanţi şi neo-protestanţi (sectarii), nici n-am şti săvârşi Botezul. Dar dacă deschidem cartea de slujbă numită Molitfelnic, aflăm rânduiala Sfântului Botez cu toate lămuririle necesare, la fel cum aflăm şi modul de săvârşire al celorlalte Sfinte Taine: Mirungerea, Spovedania, Împărtăşania, Cununia, Preoţia şi Maslul.
Ereticii care desconsideră Sfânta Tradiţie imită Botezul Sfintei Biserici printr-un simulacru de botez, care nu este mântuitor, ci pierzător de suflete şi are ca unic scop îngroşarea rândurilor celor care vor moşteni iadul. Noi să ne păstrăm haina Botezului curată, aşa cum am primit-o în pruncia noastră.
Presbiter Ioviţa Vasile
Adevarat a inviat !
Din păcate nici Înalți prelati ai bisericii nu mai respecta canoanele cu privire la botez si cele 3 afundari fără de care botezul nu este valid.Traim vremuri grele în care biserica lui Hristos este atacată din toate părțile de lupi in blană de oaie care smintesc clerul bisericesc !
Ce va fi la toamna(vedeti nu in articol ul de mai jos ci la comentarii).Ca idee,toamna asta si iarna care ne sta in fata in Romania nu va fi razboi deloc ,deci Romania nu va fi implicata iarna asta.
https://ortodoxiacatacombe.wordpress.com/2021/12/05/cuviosul-serghie-sevici-ia-seama-mai-intai-la-suferinta-sufletelor/
Am citit comentariul de la “ Ioan”.Cine a avut vedenia aceasta?
https://paginacudetoatebymd.ro/news/o_sa_vina_vremea_cand_o_sa_te_prigoneasca_chiar_ai_tai/2021-11-03-167
Ai mei(socrii)imi vor moartea si mie si sotiei mele.Ce vorbim aici?
Stiu ca va rugati pentru ei, asa incat va faceti datoria crestineasca fata de dansii. Dincolo de aceasta – mila lui Dumnezeu.
Ai tai te vand.Cine altcineva.Cine arunca s emenii in inchisorile comuniste.ai tai.xine se leapada de tine cand esti pe moarte.ai tai.
Pentru ei sistemul este totul.Daca acestia ar fi avut un ginere preot nepomenitor ca Dumneavoastra in maximum 10 zile v-ar fi otravit sigur si pe Dvs cu toata familia cu copii cu tot,cu tot doctoratul Sf.Voastre.Vorbim cu dovezi si documente nu vorbe in vant.
Domnule Ioan
Oare e bine sa facem public tot ce ati scris Dumneavoastra. Ma refer la ultimele postari.
Hristos a înviat!
Am aflat mulți Părinți care petreceau în făptuire și în contemplație
Sfântul Cuvios Iosif Isihastul
Când dragostea Domnului nostru aprinde sufletul omului, unul ca acesta nu mai este spus măsurilor, ci iese din hotarele sale. De aceea „scoate afară frica”. Și fie că scrie, fie că vorbește, înclină spre lipsa de măsură. Dar în însuși momentul Harului, orice ar spune, toate câte le spune sunt mărunte față de strălucirea dumnezeieștii dragoste. Apoi, după ce inima se va strânge și norul va pleca întru ale sale, atunci va intra la mijloc măsura și va căuta să le distingă pe toate potrivit măsurii.
Așadar, scopul tuturor acestora pe care vi le-am scris este unul singur: să vă încălzesc sufletul, să vă îndemn la dorirea și râvna pentru Preadulcele nostru Iisus. Așa cum fac și generalii în armată, când le povestesc soldaților izbânzile celor viteji, îndemnându-i astfel să lupte cu bărbăție. Dar și scopul Sfinților, ale căror vieți și cuvinte au fost scrise și ne-au fost lăsate, același este. Căci sufletul – așa cum l-a plăsmuit Dumnezeu – dacă nu aude adeseori aceste lucruri înalte și minunate, este cuprins de somnolență și nepăsare. Și numai cu acestea, cu citiri și cu istorisiri vrednice, alungă uitarea și înnoiește vechea casă.
Când am venit în Sfântul Munte am aflat mulți Părinți care petreceau în făptuire și contemplație. Oameni bătrâni și sfinți.
Unul a fost Bătrânul Calinic, un pustnic desăvârșit. A trăit zăvorât patruzeci de ani. Se îndeletnicea cu lucrarea minții și se hrănea cu mierea dumnezeieștii dragoste, făcându-se și altora povățuitor. S-a învrednicit adeseori să fie răpit în contemplație.
Mai jos de acesta a locuit Bătrânul Gherasim, un isihast desăvârșit, de obârșie din insula Hios. Se îndeletnicea cu Rugăciunea minții. A ajuns până la nouăzeci de ani. A petrecut cincisprezece ani în vârful Prorocului Ilie, luptându-se cu diavolii și lăsându-se bătut de furtuni, astfel rămânând un stâlp neclintit al răbdării. Avea lacrimi necontenite. Și-a săvârșit viața sa cea fără de griji, îndulcindu-se cu rostirea Numelui lui Iisus.
Mai sus era Bătrânul Ignatie. Mulți ani a fost nevăzător. A fost duhovnic multă vreme și a ajuns până la vârsta de nouăzeci și cinci de ani. Se ruga neîncetat cu Rugăciunea minții, din care pricină din gura sa ieșea o mireasmă atât de puternică, încât se bucura oricine să vorbească aproape de gura sa.
A fost și altul mai minunat la Sfântul Petru Athonitul, ieromonahul Daniil, următor al Sfântului Arsenie cel Mare. Petrecea zăvorât în deplină tăcere, liturghisind zilnic toată viață. În șaizeci de ani nu s-a gândit să lase nici măcar o zi Dumnezeiasca Liturghie. În Postul Mare săvârșea Liturghia mai înainte sfințită în fiecare zi. Și a trăit până la sfârșitul vieții, la adânci bătrâneți, săvârșindu-se fără să fie bolnav nici măcar o zi. Liturghia sa ținea totdeauna trei ceasuri și jumătate până la patru, deoarece nu putea să rostească ecfonisele din pricina umilinței. Totdeauna uda pământul înaintea sa cu lacrimile și din această pricină nu voia să primească niciun străin la Liturghie, ca să nu-i vadă lucrarea. Însă pe mine mă primea, deoarece îl rugasem cu multă căldură. De fiecare dată când mergeam – trei ceasuri mergeam noaptea ca să stau de față la această cu adevărat înfricoșătoare priveliște dumnezeiască – îmi spunea unul sau două cuvinte în vremea când ieșea din Sfântul Altar și îndată se ascundea până a doua zi. Acesta a avut Rugăciunea minții și privegherea de toată noaptea drept lucrare pentru toată viața sa. De la el am luat și eu rânduiala și am aflat mult folos. Mânca douăzeci și cinci de dramuri de pâine în fiecare zi și era ca un fulg când săvârșea Liturghia. Nu începea Liturghia până ce nu se făcea noroi pe podeaua dinaintea Sfintei Mese.
Au fost și alți mulți văzători, pe care eu nu m-am învrednicit să-i cunosc, deoarece se săvârșiseră cu un an sau doi mai înainte. Isprăvile lor minunate mi le-au povestit alții, deoarece cu acestea mă îndeletniceam. Pas cu pas am cutreierat munții și peșterile ca să aflu astfel de nevoitori. Fiindcă starețul meu era bun și simplu, după ce-i pregăteam mâncarea, îmi dădea binecuvântarea să caut aceste locuri folositoare pentru sufletul meu. Iar după ce l-am îngropat, am cercetat tot Athonul.
Era unul într-o peșteră care plângea de șapte ori într-o zi și toată noaptea o petrecea plângând. Aceasta era lucrarea sa. Și perna sa era totdeauna udă din pricina lacrimilor. Avea și un ucenic care mergea de două-trei ori pe zi la el, căci nu voia să-l aibă continuu lângă el ca să-i întrerupă lucrarea. Odată l-a întrebat pe bătrân:
– Gheronda, de ce plângi atât de mult?
– Fiul meu, atunci când omul Îl contemplă pe Dumnezeu, din dragostea pe care o are îi vin lacrimile și nu se poate stăpâni.
Au fost și alții mai mici, cum a fost ieromonahul Cosma și alții, precum și alții mai mari, despre care de ar vrea cineva sa scrie, ar trebui să aibă multă hârtie. Toți aceștia au adormit aici și trăiesc acolo în veșnicie.
Astăzi nu se mai aude cuvânt despre astfel de lucruri, deoarece grija cea multă și preocuparea materială i-a cuprins pe oameni. Și o disprețuire aproape generală a lucrării niptice i-a cuprins, încât mulți nu numai că nu vor să cerceteze, să afle și să lucreze acestea, ci dacă aude cineva vorbindu-se despre acestea, îndată se ridică cu vrăjmășie împotriva lui. Și-l țin de nebun și prost, ajungând de batjocura lor, deoarece viața lui nu este asemenea cu cea a lor.
Astăzi se întâmplă ceva asemănător cu vremurile idolatre. Atunci, dacă ocărai idolii, te loveau cu pietre și în cel mai rău caz te omorau. Tot astfel și acum fiecare patimă ia locul idolului. Iar dacă mustri și osândești patima pe care o vezi că îl biruiește pe fiecare, toți strigă „Loviți-l cu pietre, pentru că a ocărât pe zeii noștri!”.
În sfârșit, fiindcă eu nu primesc pe nimeni, fără nicio excepție, și nici nu vreau să aud cum trăiesc sau ce fac oamenii sau monahii, sunt mereu ținta clevetirilor. Dar nu încetez zi și noapte să mă rog pentru părinți și să spun că ei au absolută dreptate pentru că văd cu ochii pe care li i-a dat Dumnezeu. Nu voi fi, oare, și eu nedrept și vrednic de osândă, dacă voi spune: „De ce nu văd și ei așa cum văd eu?”.
Fie ca Dumnezeul tuturor să-i miluiască pe toți pentru rugăciunile Cuvioșilor și de Dumnezeu purtătorilor Părinți!
Extras din Mărturii ale experienței monahale– Cuviosul Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos.