Fiecare părinte duhovnicesc poartă chipul lui Hristos. Așadar, potrivit cu supunerea pe care o arată față de părintele duhovnicesc, se supune și lui Hristos. Este un păcat înfricoșător faptul de a necinsti cineva o icoană a lui Hristos, a Maicii Domnului sau a Sfinților. Socotim că nu este un lucru mai rău ca acesta. Icoana închipuiește o Persoană Dumnezeiască la care noi ne închinăm, o sărutăm, iar închinarea se ridică la acea persoană.
Închipuirea vie a lui Hristos o poartă părintele duhovnicesc, căruia ucenicul este dator să i se supună și să-l iubească numai și numai pentru dragostea lui Hristos. Nu pentru persoana starețului, căci acesta poate să fie un om păcătos, poate fi un osândit, ca și mine, ci pentru dragostea lui Hristos, cum am spus, iar în felul acesta ascultarea se ridică direct la Hristos. Și fiindcă dragostea lui Hristos ne-a chemat aici ca să ne nevoim și să ne mântuim sufletul, trebuie cu orice chip să dobândim această virtute de temelie a ascultării, care este izvorul tuturor virtuților în general. Căci atunci când cineva va vedea un ucenic bun, cu siguranță că acesta nu va avea numai ascultare, ci în afară de ascultare este împodobit și cu alte multe virtuți și izbânzi.
(Fragment din cartea Povețe părintești – Starețul Efrem Filotheitul, Editura Evanghelismos – 2015).
Selecţie şi editare: Sora Gabriela Naghi
Om după nume și nu după cugetare
Sfântul Ioan Gură de Aur
16. “Tot trupul este ca iarba și toată mărirea lui, ca floarea câmpului! Se usucă iarba, floarea se veștejește, că Duhul Domnului a trecut pe deasupra. (…) Iarba se usucă și floarea se veștejește, dar cuvântul Domnului nostru rămâne în veac” (Isaia 40, 6-8). Ai devenit bogat în bani, dar ce legătură are aceasta cu sufletul? Ești mai bogat în bani și mai sărac în suflet, ești plin de frunze, dar lipsit de rod. Spune-mi care este folosul? Ai primit bani pe care urmează să-i părăsești aici, ai primit stăpânire, din care se naște dușmănia. Vino, desfată-te de cuvintele filosofilor, cheltuiește-ți păcatele tale, consumă-ți fărădelegile, curățește-ți conștiința, fă cugetul tău să se înalțe, fă-te înger și om!
Părăsește firea trupului și primește aripile ușoare ale vieții, izbăvește-te de cele văzute și agață-te de cele nevăzute! Înalță-te la ceruri, psalmodiază împreună cu îngerii, stai lângă tronul ceresc cel înalt. Părăsește fumul și umbra și iarba și pânza de păianjen, pentru că nu știu ce nume să-și dau prin aceste lucruri ieftine! Aceste fapte le voi spune și nu voi înceta să le mărturisesc!
Vino și fă-te om, ca să nu te batjocorească denumirea firii. Oare ați înțeles ceea ce v-am spus? Este om, zici, dar de cele mai multe ori este om după nume, nu însă și după cugetare.
Pentru că atunci când te văd că viețuiești irațional, cum să te numesc om, și nu bou? Când te văd că răpești cum să te numesc om, și nu lup? Când văd că te desfrânezi, cum să te numesc om, și nu porc? Când te văd viclean, cum să te numesc om, și nu șarpe? Când văd că ai otravă, cum să te numesc om, și nu viperă? Când te văd nesăbuit la minte, cum să te numesc om, și nu măgar?
Când te văd că săvârșești adulter, cum să te numesc om, și nu iapă? Când te văd fără convingere și fără minte, cum să te numesc om, și nu piatră?
Ai primit noblețe de la Dumnezeu, de ce trădezi virtutea firii tale? Ce faci? Spune-mi! Unii oameni silesc firea, îmblânzesc lei și îi târăsc în mijlocul pieței. Tu îmblânzești leul, care este un animal nesupus, și te faci pe tine mai sălbatic decât lupul? Și cel mai rău este că fiecare dintre animalele necuvântătoare are un defect: lupul răpirea, șarpele viclenia, vipera otrava, însă în omul viclean nu există acestea, pentru că de cele mai multe ori nu are doar un defect, ci devine și răpitor, și viclean, și otrăvitor, și adună în sufletul lui toate relele dobitoacelor necuvântătoare.
Deci cum să te numesc om pe tine, care nu ai pecetea Împărației, nu ai porfira, nu ai cununa?
“Să facem pe om după chipul și asemănarea noastră“ (Facere 1, 26).
Gândește-te la Chipul Celui după care ai fost creat și să nu decazi la nivelul animalelor necuvântătoare!
extras din „Două sute cincizeci de parabole” Sfântul Ioan Gură de Aur, Ed. Egumenița 2011
Cum să te numesc om când tu ai mai multe defecte decât fiarele
Sfântul Ioan Gură de Aur
14. Asadar, răspunde-mi, cum aș puea să recunosc în tine pe cel credincios, de vreme ce toate cele de mai sus îmi confirmă contrariul? Dar de ce vorbesc despre credincios, când nici măcar nu pot să afirm cu certitudine că ești om? Când lovești cu piciorul precum măgarul și dai năvală precum taurul, când fornăi după femei precum armăsarul și ești lacom precum ursul și îți îngroși trupul precum catârul și ții minte răul precum cămila și răpești precum lupul, ești iute la mânie precum șarpele, muști precum scorpia, ești viclean precum vulpea, ai înlăuntrul sufletului tău venin precum cobra și vipera și porți război împotriva fraților tăi precum acel diavol viclean, cum este cu putință să te socotesc printre oameni, de vreme ce vă că ai astfel de trăsături? În timp ce caut diferența dintre credincios și catehumen, există primejdia să nu aflu diferența dintre om și fiară. Deci cum să te numesc? Fiară?
Fiarele însă au doar unul dintre aceste defecte! Tu, dimpotrivă, după ce le-ai adunat pe toate la un loc, depășești starea animalică a acelora! Să te numesc satană? Dar satana nu e nici rob pântecelui, nici împătimit de bani! Deci răspunde-mi tu!
Cum să te numesc om, când ai mai multe defecte decât fiarele și decât satana? Și dacă nu este cu putință să te numesc om, cum să te numesc credincios? Și lucrul cel mai rău este cu siguranță că, în timp ce avem atâta răutate, nu sesizăm că sufletul nostru și-a pierdut frumusețea, nici nu ne dăm seama de urâțenia lui! Deci, când te găsești la frizerie și te îngrijești de părul tău, iei oglinda și cercetezi cu atenție înfățișarea generală a podoabei capilare și întrebi pe cei aflați de față și pe frizerul însuși dacă a aranjat frumos partea din față a părului. Și dacă ești bătrân, nu te rușinezi deseori să urmărești să ai înfățisare de tânăr. Și nu sesizăm deloc că sufletul nostru nu doar că și-a pierdut frumusețea, ci a luat chip de fiară, s-a făcut după mitul idolatru Scyla sau Himeră.
extras din „Două sute cincizeci de parabole” Sfântul Ioan Gură de Aur, Ed. Egumenița 2011
Nesfârșitele tulburări ale lumii sunt opera satanei
Sfântul Macarie Egipteanul
Toată lumea cea văzută este permanent în mișcare, în agitație, în luptă. Nimeni nu cunoaște însă cauza acestor nesfârșite tulburări, care sunt opera satanei. În lumea nevăzută a gândurilor omenești tot satana lucrează și tulbură. El este stăpânitorul lumii acesteia, văzute și nevăzute. Oamenii nu știu, nu-și dau seama, ba încă nici nu vor să știe, că sunt permanent purtați de o putere străină și li se pare firesc tot ceea ce, de fapt, este contrar adevăratei lor firi, create după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Întreaga omenire, săraca, este amarnic înșelată de satana. Numai cei luminați, care au câștigat pacea lui Hristos, știu și simt de unde vine toată agitația lumii.
Răul a pus stăpânire pe lume prin plăcerea pe care o provoacă trupurilor și sufletelor. Este ca un foc ce aprinde inima și apoi coboară prin toate mădularele trupului, îndemnându-l la desfrânare, iar păcatul săvârșit creează obișnuința, încât omul nu mai este capabil să iasă din el decât cu mare, foarte mare greutate. La fel se întâmplă cu patimile: toate devin ca niște munți ce apasă sufletul, îl îngreunează, îl strivesc de pământ, nu-i mai dau libertatea să se înalțe spre Dumnezeu. Cât de mult îngreunează sufletul lăcomia, îmbuibarea, ca și beția, și toate trei stârnesc pofta desfrânării în om, chemându-se una pe cealaltă. Patimile ard sufletul omului ca niște săgeți de foc, distrugându-l, omorându-l. Cei prudenți însă, când simt aceste patimi că se nasc în ei, se înfurie pe ele, se luptă cu ele și satana nu mai are putere asupra lor.
Cei sărați cu sarea cea cerească sunt foarte puțini și numaidecât sunt cunoscuți cei ce vorbesc din comoara Duhului Sfânt, iar viețile lor sunt exemple de sfințenie; aceștia sunt vasele alese ale lui Dumnezeu. Cel ce vorbește fără să fie condus de lumina și harul ceresc nu poate convinge mintea oricui. Este nevoie de muncă și osteneală multă pentru a transforma inimile oamenilor.
Pocăința sau Întoarcerea la Dumnezeu. Extrase din Omiliile duhovnicești ale Sfântului Macarie Egipteanul, Editura Bizantină, București, 2019
Să nu te descurajezi
Cuviosul Părinte Efrem Filotheitul din Arizona
Orice patimă care apare şi ne supără este un medicament benefic. Alungă imaginea oricărei persoane sau problemă care te tulbură şi care te duce în ispită. Scapă de imaginea oricărei persoane din imaginaţia ta, iar gura să spună rugăciunea neîncetat şi de îndată vei vedea beneficiul acestei metode. Luptă ca nu cumva să-ţi câştige inima şi mintea imaginea acelei persoane. De obicei, la începutul vieţii monahale, diavolul aduce în mintea omului prieteni dragi pentru a slăbi tăria sufletului şi pentru a zdrobi lupta sufletului nostru, aducând astfel o înfrângere cu consecinţe nesigure.
Prin urmare, nu trebuie să luăm lucrurile uşor, ci trebuie să rezistăm eroic ispitei de la început alungând chipurile oamenilor din imaginaţia noastră, spunând rugăciunea şi înfrânându-ne de la mâncare. Atunci cu o sinceră şi permanentă spovedanie şi cu harul lui Dumnezeu drept aliat, nădăjduim că vrăjmaşul se va retrage.
Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, pp. 264-265
Când vă rugaţi, rugaţi-vă pentru toţi şi pentru fiecare în parte…
Sfântul Cuvios Sofronie Saharov de la Essex
În mod personal ne plângem păcatele, dar patimile noastre sunt tot aceleaşi care stăpânesc lumea. Astfel, ceea ce trăim nu este diferit de viaţa cosmică. Puţin câte puţin, în mod natural, începem să trăim starea noastră ca o oglindire a stării umanităţii întregi.
Începem să ne trăim viaţa într-un libertinaj general, sub privirile lui Dumnezeu. Prin pocăinţa noastră nu trăim doar o dramă personală, ci trăim în noi înşine tragedia umanităţii întregi, drama istoriei sale de la începutul veacurilor.
În Hristos, conştiinţa se eliberează, viaţa noastră devine nelimitată. În porunca iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi trebuie să înţelegem ca pe tine însuţi în felul următor: în orice om, în întregul Adam, mă recunosc pe mine.
„Împărăţia lui Dumnezeu, scrie Sfântul Siluan, înseamnă a purta în inima noastră universul întreg şi pe Însuşi Dumnezeu, Creatorul lui.”
Când vă rugaţi, rugaţi-vă pentru toţi şi pentru fiecare în parte. Şi adăugaţi: „Pentru rugăciunile lor, miluieşte-mă şi pe mine!”.Astfel, în mod repetat, conştiinţa voastră se va elibera de patimi.
Arhimandritul Sofronie, Din viaţă şi din duh, Editura Pelerinul, Iaşi, 1997, p. 20-21