Niciodată să nu pierdem nădejdea. Oricât am cădea şi ne-am răni, să nu deznădăjduim. De vreme ce Dumnezeu ne dăruieşte viaţa, aceasta constituie o garanţie a lui Dumnezeu că ne aşteaptă. Dacă Dumnezeu nu ar fi Preamilostiv, nimeni nu s-ar mântui… Hristos ne aşteaptă, nu trebuie să întârziem şi să amânăm.
Dacă Harul lui Dumnezeu nu ne luminează, nu ne vom schimba. Dacă ne schimbăm, dacă ne pocăim, dacă ne gândim să ne întoarcem, este Harul lui Dumnezeu. Însă pentru ca Harul lui Dumnezeu să vină la noi, trebuie să fim primitori… Nepăsarea şi trândăvia împiedică bunătăţile lui Dumnezeu să vină spre noi. Oricât ne-am murdări şi oricât am păcătui, când ne pocăim, când ne întoarcem, când cădem la Dumnezeu cu pocăinţă curată şi mărturisire adevărată, e cu neputinţă să nu primim iertare de la Dumnezeu.
Trebuie să credem pe deplin în puterea Tainei, că toate primesc iertare şi se şterg, şi cartea păcatelor noastre devine albă. Ceea ce nu a fost mărturisit, aceasta se va judeca. Orice greşeală care a trecut prin tribunalul spovedaniei este ştearsă şi omul trece cu bine. Dumnezeu ne iartă toate păcatele mărturisite, e de-ajuns să ne pocăim. Să cerem de la Dumnezeu să ne dea pocăinţă, întoarcere, dorinţă de mântuire, şi să ne arate cum să ne ispăşim păcatele noastre încât ele să ne fie şterse şi să găsim milă.
(Extras din: Despre Credință și mântuire, Părintele Efrem Athonitul
Editura Bunavestire, Galaţi, 2003)
Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi
„Dumnezeu ne-a zidit ca să ne bucurăm de Dânsul” – Mitropolitul Iacob Putneanul
CUVIOSUL PĂRINTE IOANICHIE BĂLAN
*Învăţa, zicând:
– Dumnezeu ne-a zidit pe noi ca să ne bucurăm de Dânsul. Iar care nu va socoti că este făcut pentru Dumnezeu, îşi pierde fericirea sa şi se păgubeşte pe sine, ca cel ce-şi închide ochii săi să nu vadă lumina şi se împiedică şi pierde calea şi îşi câştigă lui pierzare.
Zicea, iarăşi, păstorul cel bun:
– Nu te bucura de nimic întru acest veac al plângerii şi trecător, de vreme ce toate sunt întru dânsul nestătătoare şi făţarnice, toate sunt întru dânsul mincinoase şi schimbătoare. Ci, de voieşti a te mângâia, numai întru Domnul te mângâie; de voieşti a te bucura, numai întru Domnul te bucură; că bucuria trupească degrabă piere, iar bucuria Domnului rămâne în veci.
Apoi adăuga şi aceasta:
– Bucură-te întru Domnul şi dă Lui mulţumită, că toate pentru tine le-a aşezat drepte şi milostive şi neîncetat poartă grijă pentru sufletul tău. Te foloseşte, te apără, te acoperă şi întăreşte sufletul tău, dându-ţi tărie, sănătate şi viaţă; te înţelepţeşte şi te luminează spre tot lucrul bun. Toate le lucrează pentru tine drepte şi milostive.
După zece ani de duhovnicească păstorie a Bisericii Moldovei, marele ierarh, fiind silit de domnul ţării să aprobe mărirea dărilor pentru popor şi nevoind, s-a retras din scaun, zicând:
– Iată că m-am lepădat şi de mitropolie şi de cinste şi de toate ale acestei lumi, numai focul jurământului să nu-l iau în cap şi în suflet, şi socotiţi că suntem musafiri ai acestei lumi şi în cealaltă lume avem a trăi şi a răspunde de toate faptele noastre.
Retrăgându-se la Mănăstirea Putna, a mai trăit încă 18 ani în smerenie şi în aleasă nevoinţă. În acest timp a făcut multe danii şi înnoiri la mănăstire, a dezvoltat mult şcoala duhovnicească şi a crescut numeroşi ucenici. Apoi, călugărindu-şi părinţii, cu câteva zile înainte de obştescul sfârşit, a îmbrăcat marea schimă, cu numele de Eftimie, şi astfel şi-a dat sufletul cu pace în braţele Mântuitorului Hristos.
Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 281-282
* Sfântul Ierarh Iacob Putneanul, Mitropolitul Moldovei
Să ne temem de orbirea duhovnicească, sa tindem cu toată ființa spre Lumina cea adevărată!
Sfântul Luca al Crimeei
Ce este orbirea duhovnicească? Este boală de care suferă majoritatea oamenilor. Sunt orbi cei care nu văd lumina – această orbire este trupească. De orbire duhovnicească suferă cei care nu vor să vadă lumina adevărată. Dar unde este această lumină adevărată?
Ne răspunde la această întrebare Sfântul Apostol Ioan Teologul: „Lumina cea adevărată, Care luminează pe tot omul care vine în lume. În lume era și lumea printr-Însul s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar și ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1, 9-11).
Domnul nostru Iisus Hristos este strălucirea slavei Tatălui, este lumină lină a sfintei slave a Tatălui Ceresc. Sunt orbi cei care, după cuvântul aceluiași sfânt, nu L-au primit pe El, ci care au refuzat să vadă în Hristos adevărata lumină. Sunt orbi cei care își închid ochii la lumina cereștii Evanghelii a lui Hristos. Sunt orbi cei care vor cu mintea lor, cu cunoștintele lor, să găsească adevărata lumină. Sunt orbi cei care cred că, dacă dispun de cunoaștere științifică și de gândire filosofică, au cunoscut deja adevărata lumină și nu mai vor să cunoască vreo alta.
Pentru acei iudei și farisei pe care i-a demascat Domnul Iisus Hristos, singura lumină erau cărțile Vechiului Testament. Ei știau doar acea lumină care a strălucit de la marele Proroc Moise, respingeau lumina lui Hristos, Îl prigoneau pe Domnul Iisus, L-au răstignit pe Cruce și gândeau că au stins aceasta lumină adevărată. Dar lumina strălucește în întuneric, și întunericul n-a cuprins-o.
Oare cine sunt acei nevăzatori pe care Domnul Iisus Hristos, cu venirea Sa, i-a făcut văzători?
Amintiți-vă de Sfinții Apostoli. Erau oameni simpli, care nu aveau nici o legătură cu știința. Acești modești pescari erau nevăzători în ochii mai-marilor preoților și fariseilor celor care se mândreau cu cunoștințele lor.
Și spune-mi: cine a văzut și a cunoscut adevărul lui Hristos, cine a primit lumina lui Hristos într-o măsură mai mare decât Sfinții Apostoli, care au luminat toată lumea cu lumina învățăturii Evangheliei? Ei erau mai înainte nevăzători, dar apoi s-au umplut de lumină duhovnicească. Există și astăzi mulți oameni întunecați la suflet, care nu sunt luminați de nici o știință și care nu știu filosofie. Aceștia sunt nevăzători. Dar câți dintre acești nevăzători au devenit văzători, care înțeleg totul, care au cunoscut esența tuturor lucurilor, care au cunoscut adevăratele scopuri ale vieții omenești în lumina adevărului lui Hristos?
Să ne temem de orbirea duhovnicească, să tindem cu toată ființa spre Lumina cea adevărată! Doar acesta se cere de la noi – sa renunțăm la căile proprii, să încetăm să ne aranjam viața așa cum ne place, să recunoaștem că suntem orbi și cu toată inima să ne îndreptam spre Lumina cea adevărată, Domnul nostru Iisus Hristos!
Această lumină adevărată, această strălucire a slavei Tatălui să lumineze inimile noastre întunecate!
Sfântul Luca al Crimeei, Predici, Ed. Sophia, București, 2009
Sfântul Cuvios Sofronie de la Essex: Pentru mine, viața celorlalți prețuiește mai mult decât propria-mi viață
„Pentru mine, viața celorlalți prețuiește mai mult decât propria-mi viață.” Nu vor mai exista între voi neînțelegeri când veți fi înțeles aceasta. Dezlegarea unei probleme sau a unei neînțelegeri nu ține de nicio organizație, de niciun anumit mod de conduită, ci de hotărârea de a suporta totul.
Fiecare dintre noi trebuie să aibă pentru ceilalți o inimă de mamă. Având gânduri bune pentru ceilalți, veți putea vedea în orice persoană pe care o veți întâlni o ființă scumpă. În schimb, având gânduri urâte, fața voastră, energiile voastre psihice vă vor irosi relațiile și vă vor afecta anturajul. Când Harul este cu tine, nu mai vezi defectele altora; nu mai vezi decât suferințele și dragostea pentru frați.
Nu putem iubi fără să suferim. Cea mai mare durere este să iubim până la sfârșit. Hristos atât de mult a iubit lumea, încât S-a dat morții pe cruce. La fel și sfinții. Câștigăm Raiul sau îl pierdem în măsura în care acceptăm sau refuzăm crucea rânduită de Hristos. Rugăciunea pentru lume este rodul unei suferințe extrem de adânci și vii.
„Din viață și din Duh”, Arhimandritul Sofronie, (trad. Prof. Ecaterina Volocaru), Edit. Pelerinul, Iași, 1997, pp. 18,22,51
Cea mai curată dragoste se vede atunci când este îndreptată spre dușmani!
Sfântul Cuvios Porfirie Kavsokalivitul
Iubește-i pe toți! Iubirea bătrânului nu cunoștea margini. Ea se revărsa asupra tuturor fiiilor lui Dumnezeu, prieteni și dușmani. Îmi spunea:
-Iubirea noastră pentru prieteni este adesea amestecată cu lucruri străine – interesul, răsplata, slava deșartă, slăbiciunea sentimentală, simpatia pătimașă, – în timp ce iubirea pentru dușmani este curată.
Alteori, îmi zicea:
-Iubirea în Hristos trebuie să răzbată pretutindeni, chiar și la hipioții din Matala. Aș vrea mult să ajung acolo, nu ca să-i condamn sau să le țin predici, ci să viețuiesc împreună cu ei fără de păcat și, astfel, să las să vorbească dragostea lui Hristos, care pe toate le schimbă. I-am văzut pe hipioți și mi-a fost milă de ei. Erau ca oile fără păstor.
În legătură cu relațiile sociale, Părintele mă sfătuia:
-Lupta cea creștinească nu trebuie purtată cu predici și certuri, ci cu adevărată și tainică iubire.
Când le facem morală altora, ei vor riposta; când, însă, îi iubim, vor fi mișcați și, astfel, îi vom câștiga.
Când iubim, socotim că oferim altora, dar, în realitate, ne oferim nouă înșine.
Iubirea cere jertfe. Să jertfim cu smerenie ceva al nostru – care, de fapt, aparține tot lui Dumnezeu.
Antologie de sfaturi și îndrumări – Părintele Porfirie – Editura Bunăvestire Bacău
„14 mai, una din cele mai cenușii pagini ale istoriei românilor”, „noaptea Sfântului Bartolomeu pentru România, cea mai odioasă și cea mai criminală noapte” – așa a numit Sfântul Cuvios Părinte Justin Pârvu această zi, „Ziua naţională de cinstire a martirilor din temniţele comuniste” .
Pe 14 Mai 1991, în urmă cu 31 de ani, s-a pus piatra de temelie a -Mânăstirii Sf.Arhangheli Mihail și Gavril de la Petru-Vodă, ctitorită de Sf.Cuvios Părinte Justin Pârvu.
Astăzi, 14 mai 2022, s-au împlinit 74 de ani de când au fost arestaţi de către comuniștii atei peste 15.000 de tineri, elita intelectualității românești (mare parte dintre ei , legionari) şi toți cei care, prin chiar cel mai mic gest de nesupunere faţă de regimul dictatorial satanic ateu, au trecut prin programul de „reeducare” și prin cumplite torturi fizice și psihice. Acești Martiri și -au vărsat sângele în temnițele comuniste și lagărele de concentrare de pe tot cuprinsul țării, mare parte dintre dintre acești vrednici fii ai neamului, fiind aruncați în gropile comune.
Preoți, monahi și mireni au murit sub persecuția bolșevică masonico-atee, pentru credința lor în Hristos.
Dr. Teofil Mija: 14 mai 1948 – în această zi s-a pronunțat sentința răstignirii neamului pe crucea durerii, a disperării dar și a învierii ce va să vie.
„Atunci a început în România dansul Satanei, triumful Salomeei. Plânsete și scrâșnirea dinților, dureri, tăceri, rugăciuni și resemnări.
Teroare, legea bunului plac și infiltrarea fricii, arma invincibilă a securității în neamul românesc, în timp de aproape jumătate de secol și în continuare.
Delațiunea, ura de clasă, vrajba, dezbinarea, asasinatul fizic și moral prin tortură, metode îndelung experimentate cu eficiență în arsenalul KGB-ist, sunt instrumentele și argumentele sigure cu care dușmani de veacuri ai neamului nostru operează furibund și pustiitor cu efecte sigure la exterminare lentă dar foarte bine dirijată și susținută asupra elitelor noastre, de distrugere a tot ce au reușit să creeze aceste elite în perioada interbelică, asigurându-se astfel drumul spre comunizare, proletarizare, animalizare.
În noaptea de 14/15 mai 1948, securitatea regimului comunist din România a arestat 15.000 de tineri. Printre aceștia a fost și un număr de 1500 de studenți, numărul acestora ajungând la finele anului 1948 la 2000.
S-au făcut multe arestări și printre elevii FDC-iști, ajungând la sfârșitul anului 1948 la 1000 elevi FDC-iști* întemnițați.
Previziunile și temerile noastre de înrobire comunistă au fost confirmate prin acte istorice, prin cei 50 de ani de regim ai întunericului comunist din țara noastră în contrast cu istoria falsificată scrisă de comuniști și de uneltele lor imbecilizate.
În viitorul calendar al durerilor și al forțelor neamului românesc ziua de 14 mai 1948 vara rămâne în amintirea noastră și a generațiilor viitoare ca o zi de doliu național dar în același timp și de cinstire, de omagiere a tuturor victimelor comunismului executați de securiștii călăi”.
Pentru sângele mucenicesc vărsat și pentru rugăciunile Sfinților Martiri și Mărturisitori din închisorile comuniste, Hristoase, Dumnezeul Îndurărilor, miluiește acest neam prigonit și urgisit, în aceste vremuri de grea încercare!
Ajută-ne Mult Milostive, deși nevrednici suntem, ca prin rugăciunile acestor Sfinți Mucenici ai neamului românesc să cunoaștem toți jertfa lor, să-i iubim și să-i cinstim cu evlavie nu prin vorbe, ci prin fapte, să urmăm neabătuți exemplul lor, să ne eliberăm din robia ispitelor și a morții duhovnicești, având nădejdea Învierii în Împărăția Cerească!Amin!
*Frățiile de Cruce=Frățiile de Cruce erau organizațiile de formare a tineretului naționalist legionar din perioada interbelică. Procesul de formare se încheia cu momentul triumfător al intrării în Legiunea Arhanghelului Mihail.
„Fiecare Frăţie de cruce, ţine o şedinţă pe săptămână, Sâmbătă sau altă zi după cum au timp.
Iată cum va trebui să se ţină o şedinţă:
1. La semnul Frăţiei, toţi descoperiţi, se îndreaptă cu faţa la răsărit, salută legionar şi cu mâna
întinsă către cer zic în cor:
Să ne gândim la Dumnezeu;
Să ne gândim la fraţii noştri legionari;
Să ne gândim la înălţarea ţării noastre prin muncă şi jertfă:
Nu voi trăda niciodată Legiunea, Căpitanul şi pe fraţii mei de cruce;
Aşa să-mi ajute Dumnezeu.”[Îndreptarul Frățiilor de Cruce]