Diavolul este precum un călău. Călăul lovește osânditul cu câte lovituri îi îngăduie judecătorul, iar nu cu câte vrea el. Așa și acela, ne lovește, dar nu așa cum vrea, cu câtă răutate izvorăște din el împotriva noastră. Ne lovește atât cât îi îngăduie Dumnezeu, firește dacă noi suntem ai lui Dumnezeu. Căci altfel, ne lovește fără milă, findcă noi singuri, din nepăsarea noastră, cu necredința noastră și cu lipsa de pocăință ne-am predat în mâinile lui. Neatenția noastră și nu diavolul este pricina păcătuirii noastre.
Diavolul servește. Dacă noi nu consimțim să gustăm din cele servite, nu vom pătimi nimic rău. Diavolul provoacă prin ademenire, prin atracție. Dacă noi nu deschidem urechile noastre, precum însoțitorii lui Odisea, când au trecut pe lângă insula sirenelor, nu vom gusta plăcerea. Diavolul întinde curse. Dacă noi nu ne vom lăsa atrași, ci vom avea ochii deschiși, nu ne vom zdrobi. Așadar, așa cum spune Sfântul Gură de Aur, noi suntem pricina păcătuirii. Noi, care nu luăm aminte și ne lăsăm atrași de diavolul.
Dovadă sau comparație și pildă împotriva lui Adam este Iov. Pe Adam l-a ispitit diavolul numai cu cuvintele. Pe Iov însă l-a ispitit și cu lucrul. De la Adam și Eva nu a luat nimic, ci doar le-a vorbit. Însă de la Iov a luat totul: bogăția și cei zece copii. Dar cu toate acestea nu a reușit să-l încovoaie. Unul, Adam, nu a opus rezistență și l-a atras în păcat, în timp ce celălalt s-a împotrivit cu vitejie. Dar cel mai important este faptul că Adam a fost biruit în Rai, pe când Iov în arșița păcatului a ieșit biruitor.
Suntem păcătoși. Și care este criteriul care adeverește păcătoșenia noastră? Judecata și comparația. Judecată înainte de Judecata de Apoi face înlăuntrul nostru conștiința noastră. Conștiința este foc, foc nestins, care arde cele dinlăuntrul nostru, iad mai înainte de iad. Părinții se roagă ca nimeni să nu cadă în iadul conștiinței. Este lucru înfricoșător. Se poate stinge acest foc al conștiinței? Da, cu lacrimile pocăinței și cu Sângele lui Iisus Hristos. Conștiința tuturor este rănită, fără nicio excepție. Se poate tămădui? Da, cu medicamentul oferit de preafrumoasa noastră Biserică Ortodoxă.
Este însă nevoie să cunoaștem mai întâi rănile sufletului nostru, să ajungem la binecuvântata cunoaștere de sine, să cunoaștem cine este sinele nostru, patimile noastre, neputințele noastre, slăbiciunile, trecutul nostru și toate acestea. Prin faptul de a muta greutatea responsabilității asupra diavolului, nu realizăm nimic. Însă prin cunoașterea rănilor noastre și prin căutarea cu stăruință, cu rugăciune, cu nevoință a medicamentelor potrivite, în felul acesta vom dobândi iertarea greșelilor noastre.
Toți cei care se ocupă cu contabilitatea, știm că în fiecare seară se face socoteala, se face casa. Tot astfel și creștinul, este dator să facă socoteala faptelor sale înainte de a dormi. Dacă nu se face aceasta, această dare de seamă duhovnicească, omul se îndreaptă către faliment. Dacă vechii pitagorei făceau socoteala vieții lor în fiecare seară, oare nu cu atât mai mult noi, creștinii, suntem datori să facem aceasta? Conștiința noastră ne mărturisește ce am făcut. Judecata o putem facem în fiecare seară, dacă vrem. Și dacă trecem printr-o astfel de judecată în fiecare seară, negreșit vom fi îndreptățiți înaintea lui Dumnezeu, fiindcă această judecată ne va îndrepta.
Iar atunci când conștiința noastră ne mustră, găsim scăparea cu lacrimi la mărturisire, la binecuvântata de Dumnezeu baie. Orice descoperă omul înaintea lui Dumnezeu ca păcat, prin duhovnic primește iertare. Ce lucru măreț! Cât de mare este mila lui Dumnezeu! Nu putem să cuprindem înfricoșătoarea milostivire a lui Dumnezeu, marea Lui milostivire, dragostea Lui bogată. Pe toate câte le iartă duhovnicul, le iartă și Dumnezeu. Puteți să vă imaginați aceasta? Dacă însă înăbușim glasul conștiinței noastre și nu-l ascultăm, va veni clipa când ne vor judeca cei împreună robi cu noi, care s-au îndreptat
și s-au mântuit. Suntem păcătoși. Aceasta trebuie să conștientizăm și să ne grăbim. Ne așteaptă Domnul dragostei și al îndurărilor cu brațele deschise, ca să ne dea iertare, să ne dea izbăvire. Cu puterea și cu Harul Aceluia, a Marelui nostru Dumnezeu, putem să ne împotrivim diavolului, să ne dezlipim de păcat și să trăim libertatea fiilor lui Dumnezeu. Amin.
(Fragment Arta mântuirii- Cuviosul Efrem Filotheitul, Editura Evanghelismos)
Selecţie şi redactare: Sora Gabriela Naghi
Parintele Athanasie Mitilineos:
Desigur că suntem cu toții, probabil, dragii mei creștini ortodocși.
Și acest lucru este adevărat.
Cu toții am fost botezați și chiar avem privilegiul de a fi creștini ortodocși.
Dar, acest adevăr, că suntem creștini ortodocși, din păcate nu-i de ajuns.
Și ceea ce ne impiedica este că nu vrem să fim mai prejos față de oamenii care sunt numiți a fi din „lume”.
Căci va exista întotdeauna o delimitare benefica, ca toți cei botezați (sau aproape toți), sa avem această separare, așa cum vom vedea, a poporului lui Dumnezeu care se separa de cei ai lumii.
Deci, într-un fel, nu vrem (de aceea nu avem imbold sa mărturisim) să fim mai prejos față de cei din lume, pentru că ne simțim defazati.
Este o tentație foarte mare să vrem să ieșim în evidență prin concurenta cu cei din lume.
Dar aceasta este o problemă pentru creștini și, dacă doriți, o problemă stresantă în zilele noastre, pentru că timpul nostru este de așa natură încât vrea să amestece intr-un „malaxor” și să unească prin fuzionare si diluare pe toata lumea.
Și totuși, exista tentatia, ca desi nedorind, creștinul să iasă în evidență fata de lume, este atras de o forta gravitațională sa devina lumesc.
O primă consecință este pierderea identității substantei noastre creștine.
Nu mai arătam ca niste creștini, pentru că, din moment ce nu vrei să fii cat mai adanc in Hristos, nu mai arăți ca traiesti ca un creștin.
Și, se produce, identificarea – nivelarea – cu lumea, diluarea.
Este exact ceea ce Iisus a spus,
„Dacă sarea se va strica cu ce se va mai sara?” (Matei 5, 13.)
Da, ne spune Hristos, ca daca sarea își pierde proprietatea de sărare, cu ce se va mai săra?
Nu ne mai este „sarea” de folos, o aruncăm pe stradă.
Nici macar pentru a fi utilizata ca gunoi pentru grajd nu mai renteaza.
O aruncăm pe stradă și o călcam în picioare.
Într-adevăr, creștinii nesărati (fara o viata in Hristos) au în cele din urmă acest destin, sunt călcați în picioare de seculariști, care le vor reprosa:
„O, voi…, care le-ati trădat pe toate cele esentiale ale crestinismului!
V-ati făcut de ras, va calcam in picioare”.
Deci, puteți vedea că sunt consecințe foarte grave atunci cand sarea nu mai sareaza.
Și, desigur, această echivalare si diluare a crestinilor cu lumea nu se realizează printr-o lepadare directa de Hristos, de creștinism.
Nu ma refer ca vor iesi unii in strada să spună:
„Respingem creștinismul, renegam botezul ortodox!”
Nu, dar se realizează printr-o adeziune progresivă la mustul pacatelor lumii sau, dacă vreți, printr-o dialectică a compromisului care există, între creștini și cei din lume.
Și când spunem dialectică ne referim atunci când ne indulcim in delasare, prin inmuiere, prin corupere.
Adică, „M-ati invitat să vin la o distracție. Bine. Nu ar trebui să vin, dar din moment ce insistați, atunci voi veni, dar știți, nu stiu daca voi dansa”.
Aceasta este o decadere prin dialectică, o discuție, iar prin această tergiversare mergem încet, pas cu pas, la nivelarea și identificarea completă a noastră cu cei din lume.
Si cei din lume vor rade de noi:
„I-am făcut să facă si pe crestini ceea ce facem si noi”
Aceasta se numește „dialectică”. Pas cu pas, încetul cu încetul.
Este cea mai perfida metodă a diavolului.
Și este, de asemenea, este perfida, pentru că în Paradis ce a făcut diavolul?
I-a prins și le-a dat sa manance din pom lui Adam si Eva?
I-a aruncat din Paradis prin aceasta perfidie?
Ce-a facut diavolul?
A deschis un dialog prin metoda dialecticii.
Dar am spune astăzi, lumea noastră lumea noastră creștină decade prin acest lucru, că se deschide un dialog cu păcatul, cu diavolul, cu lumea.
Este adevărat că propovaduirea lui Hristos Dumnezeu se adreseaza întotdeauna lumii, dar lumea nu are întotdeauna o atitudine pozitivă față cuvantul lui Dumnezeu, față Evanghelia Sa.
Hristos Dumnezeu ne spune că „aceasta este ceea trebuie sa facem” sau „acesta este adevărul”.
Unii acceptă, alții nu acceptă. Automat – atenție asupra acestui punct – oamenii ies automat în evidență și sunt plasați în două tabere diferite:
Cei care acceptă și cei care nu acceptă voia lui Dumnezeu.
Iar cei care acceptă voia lui Dumnezeu, adică ceea ce vrea Dumnezeu, reprezinta de fapt „poporul lui Dumnezeu”.
Cei care nu acceptă voia lui Dumnezeu sunt cei din „lume” – gloata.
Automat, atunci, omenirea este împărțită în două tabere diferite.
Și nu uitați că prezența lui Hristos a împărțit și imparte lumea în două tabere.
De fapt, globalistii vin si ne spun, „Dar Hristos este Impăciuitor.”
Da, dar un Impăciuitor în sensul înțelesul Sfintei Scripturi, si nicidecum un făcător de pace în sensul de a ne uni, dilua, echivala, unirea reducându-i pe toti la un numitor comun colectivist si ecumenist.
Și astfel, Iisus a spus acel cuvânt teribil:
„Sa nu socotiti ca am venit sa aduc pace pe pamant”, ne spune Hristos,
„nu am venit să aduc pace, ci sabie; Foc am venit sa arunc pe pamant”.
(Matei 10, 34; Luca 12, 49.)
Ce înseamnă acest lucru? Hristos a venit, asa cum ne spune El însuși, să separe apele.
Și nu doar Europa va fi impotriva Asiei, ci si fiul impotriva tatălui și mama impotriva fiicei și nora impotriva soacrei (Luca 12, 53).
Această diviziune nu este altceva decât (atenție, acesta este un sens al expresiei Mantuitorului, că se va ajunge la dezbinare), mai degrabă decât [că] învățătura lui Hristos în mod automat va fi acceptata de unii, si refuzata de altii.
Astfel, rezultatul este ca și cum Hristos ar provoca prin sabia cuvantului dezbinarea.
Insa, nu Hristos este Cel Care a indus si impus ca voia multor oameni sa fie rea, adica sa accepte soapta diavolului.
Astfel, se vede aici că avem pe de o parte poporul lui Dumnezeu, care asculta de voia lui Dumnezeu, și pe alta parte pe cei care se impotrivesc poruncilor lui Hristos: adica pe cei din „lume”.
Prin „lume” se înțelege gloata oamenilor care nu doresc să aibă nicio comuniune prin har cu Hristos Dumnezeu prin Tainele Bisericii, care vor să trăiască în autonomia lor, să trăiască in dolce farniente, să trăiască în egocentrismul lor, să trăiască în idolatria lor.
Aceasta este lumea, adică acești oameni fara-de-lege, acestia reprezinta „lumea”.
Lumea mai cuprinde suma oamenilor care fie acceptă existența lui Dumnezeu, fie voia Lui, dar nu răspund voii lui Dumnezeu, nu implinesc poruncile lui Hristos.
Ei spun asa: „Da, credem în Dumnezeu.”
Sa avem grijă, nu ne lăsam păcăliți de unii ca acestia.
„Ei pretind ca au credinta în Dumnezeu. Cred și se mai duc din când în când pe la biserică”.
Dar acestia nu fac voia lui Dumnezeu, nu implinesc poruncile lui Hristos.
„Multi imi veti spune”, ne avertizeaza Hristos, „în ziua aceea: «Doamne, Doamne, nu am crezut noi in Tine? Nu am crezut noi, cei care am auzit predici, care am fost la slujbe in biserici? Cum Doamne, de ne dezaprobi acum? Și atunci le voi spune: Departați-va de la Mine, niciodata nu v-am cunoscut pe voi (adică nu Ma recunosc pe Mine in voi), care sunteți lucrătorii fărădelegii. Voi nu ati implinit poruncile Mele” (Matei 7, 21-23).
Deci avem, dragii mei, oamenii care îl acceptă pe Dumnezeu, existența Lui, si de fapt unii chiar vin să ne spună ca ei „cred într-o Putere mare” , insa în cele din urmă ei sunt aceea care reprezinta lumea.
Multi chiar întorc spatele lui Hristos Dumnezeu, fie apostaziază, fie chiar neagă existența lui Dumnezeu (este fenomenul ateismului).
Oricum ar fi, toti acestia reprezinta într-un singur cuvânt: cei din „lume”.
Dacă vreti să adaug ceva, voi spune cuvantul Sfântului Isaac Sirul: „Dacă” spune el, „vrei să observi toate pacatele care există în această lume într-un singur cuvânt, le vei numi «lume».
Dacă vrei să analizezi conceptul de «lume», sunt pacatele individuale.” Toate acestea, dragii mei, se numesc „lume”; și acum aceste două lumi sunt într-o confruntare. Diametral opusa una de celalalta:
lumea și poporul lui Dumnezeu.
Și Hristos dorește ca poporul lui Dumnezeu să converteasca lumea la invatatura Evangheliei.
Insa pe de altă parte lumea apostată dorește să desființeze și să elimine poporul lui Dumnezeu.
De aceea există persecuții în toate secolele.
Când spunem persecuții, nu vă gândiți doar la primele trei secole. Persecuția a fost, este și va fi întotdeauna, pentru că atunci când te marginalizează, când nu-ți permite un stat minimal de existenta, când nu-ți permite să te ridici social, pentru că ești traitor in Hristos, asta nu este persecuție!?
Cain este primul Antihrist de pe pământ.
În spatele lui, atunci, stă diavolul. Diavolul a auzit că capul lui va fi zdrobit (adică puterea lui) și apoi, de asemenea, ca va fi zdrobit de un descendent al Evei, și a văzut acest lucru în persoana lui Abel.
Și diavolul îl pune pe Cain (l-a găsit predispus spre o rea voință), îl pune să-l omoare pe fratele său Abel, ca să nu lase urmasi, și de acolo să se nasca cumva Cel care va zdrobi capul șarpelui.
Iar acest urmaș din generația lui Abel avea să fie Iisus Hristos.
Ați văzut de unde începe povestea Antihristului?
Adam și-a întâlnit din nou soția și a născut un copil, un băiat.
„Și i-a pus numele Seth”
(Facere 4, 25-26)
Veți vedea acest sens tainic în Evanghelia lui Luca.
Se știe că Matei folosește genealogia lui Hristos pe o scară descendentă (el coboară pana la Avraam incepand de la dreptul Iosif si Theotokos (Fecioara Maria), și Luca va folosi genealogia ascendenta si ajunge sa spuna: „Seth, fiul lui Adam, Dumnezeu” (Luca 3, 38).
Este uimitor.
Deci, ce avem aici?; îl avem pe Abel sau Seth (Abel înlocuit de Seth).
El este cel din care va lua fiinta poporul lui Dumnezeu.
Și iată-l!
Concluzia este că Dumnezeu vrea cele două categorii separate.
Dumnezeu le vrea separate.
Insist foarte mult asupra acestui lucru.
Dar această partiție nu a fost păstrată…
De ce?
S-au înrudit.
S-au căsătorit.
Rezultatul știți care a fost?
Că copiii lui Dumnezeu încep să păcătuiască așa cum au păcătuit copiii lui Cain, urmașii lui Cain.
„Duhul Meu nu va rămâne in ei”
Ce înseamnă aceasta?
Duhul Meu Sfânt nu va rămâne cu ei, pentru că ei au devenit oameni carnali, trupesti.
Și rezultatul știți care a fost?
Potopul.
Avem o mulțime de ecumenisme, nu este doar ecumenismul religios, este și ecumenismul politic.
Spunem „Europa unită”, mâine vom spune Euro-Asia unită, lumea intreaga unită…știți că asta servește Antihristului până la urmă?
Căci aceasta „uniune” nu este pentru că unirea vine, ca să spunem așa, firesc, ci se imbina mecanic si fortat elemente eterogene.
Lucruri care sunt diferite ireconciliabil vor fi unite împreună.
Aș vrea să vă întreb, într-adevăr:
Din multa dragoste, i-ati pune pe mai multi, fără discernământ, într-o noapte doi-trei-cinci intr-un pat, în noaptea următoare alti doi-trei-cinci (bărbați, femei…)?
Le-ati permite asta în casa voastra?
I-ati pune să doarmă în patul vostru?
Deci, o uniune eterogenă, nu-i asa?
Unire pestriță!
Nu sunt unite lucruri omogene.
De aceea, toate aceste ecumenisme nu sunt altceva decât fuzionari, iar în cele din urmă acestea îl vor aduce pe Antihrist sa guverneze planeta!
Antihristul va folosi toate acestea in prealabil, prin interpusi pentru a se ajunge la fuzionarea lumii.
Dumnezeu creează Biserica în istorie.
Puteți vedea în mod clar acest lucru.
Biserica propovaduieste în lume, se răspândește în lume.
Dar lumea este periculoasă. Biserica este în pericol de a fi absorbită de lume.
Acesta este punctul central al discursului nostru.
Și apoi spune: „Iesiti din mijlocul acesteia”, dintre ei, plecați, „zice Domnul și sunteți curățiți”.
Și de tot ceea ce este necurat, spune El, sa nu va atingeti”
Atunci ce este necurat?
Un singur lucru:
Păcatul.
Păcatul este ceea ce se numește, într-un singur cuvânt, „impuritate”.
Prin urmare, dacă nu acordăm atenție atunci ca creștini și suntem indiferenți și ne confundăm cu lumea, apoi apare secularismul.
Iar secularismul ne va spune „și tu devii ca cei din lume”.
Apoi creștinul începe să secularizeze.
Dacă Biserica intra in secularizare, nici lumea nu se mai converteste, adica nu se mai mântuiește.
Dacă mă duc doar să aprind o lumânare sau din când în când, mă mai spovedesc și ma mai impartasesc sau merg la biserică in sarbatori, dar dacă nu trăiesc o viata intensa prin implinirea poruncilor lui Hristos, să stiti: asta nu mantuieste!
Fiti atenti, nu ne mantuieste acest minimalism!
Îmi veti spune, bine și atunci cine va fi mântuit?
Cei care traiesc in Hristos vor fi mântuiți.
Desigur, vor fi puțini.
Dacă poporul lui Dumnezeu va fi decimat de secularism lumesc și ecumenism, numai o ramasita care pastreaza esenta se va mântui.
Și să nu uităm că dacă îi cinstim pe sfinți și dacă îi cinstim pe mucenici, este pentru că acești oameni nu
s-au amestecat cu lumea și cu idolii lumii.
Și în Biserică toți credincioșii sunt chemați să devină sfinți și martiri. Ești marturisitor când vezi, atât tu, cât și copiii tăi, ca lumea se balaceste distrându-se in pacate și spui: „Nu” pacatului.
Ești marturisitor, dacă refuzi pacatul.
Iar cei care vor intra în Împărăția lui Dumnezeu vor fi cei care au urmat pe mucenici și pe sfinți.
Vă mulțumesc că m-ați ascultat.
A 47-a cuvantare:
„Cuvantari pentru pelerini”.