Luați aminte din ce suntem alcătuiți! Din cele din afară, din cele din jur și din cele dinlăuntru. Cum uneltește păcatul împotriva omului? Îl împunge din afară, direct. Aruncă pe ecranul minții imaginea, orice imagine păcătoasă și provoacă mintea. O provoacă să se intereseze de imagine. Mintea, prin urmare, trebuie să fie atentă. Ce este această imagine? E nevoie de ea sau nu? Dacă mintea este sănătoasă, o leapădă imediat. Mergi înapoia mea, satano, Domnului Dumnezeului meu mă închin și Lui Unuia Îi slujesc![1]
Totuși, păcatul nu se retrage și nu fuge de cum a fost biruit și nici nu mai atacă în același mod în care a lovit prima dată. Ci abandonează atacul direct și atacă pieziș și lovește mintea în numele a diferite pretexte: în numele legilor firii, în numele necesității. Și totuși este vicleșug. Lasă deoparte lovitura directă și o ia pe cea vicleană. Iar dacă mintea va lua aminte la ea și o va cerceta bine – dacă hotărârea de a o urma aparține legii strictului necesar, și nu poftei – atunci diavolul abandonează acest mod direct al atacului și o ia pieziș. Se repede asupra minții în numele patimii, prin lucrare satanică și îl prinde pe om de gât ca să-l sugrume. Îl silnicește și mai mult, cum a făcut Nabucodonosor: „Fie vă închinați chipului meu, pentru că așa vreau eu, fie vă voi arunca în cuptor”.
Și în aceste fraze se află întregul labirint al patimii satanice și în acest mod îl lovește pe om. De aceea trebuie omul să fie neîncetat treaz ca să nu fie atras, pentru că păcatul nu cedează, nu se retrage. Va întrebuința toate vicleșugurile și toate modurile ca să-l înșele pe om. Aici mai cu seamă trebuie să luăm aminte, pentru că după păcat urmează deznădejdea, așa cum după rană urmează durerea. Nu este un fenomen natural, ci este un accident. Tot așa și cele ce însoțesc sufletul, deznădejdea și descurajarea, nu sunt fenomene naturale, ci în întregime diavolești, chiar dacă se înfățișează cu chip natural! Aici este nevoie de multă atenție, ca să nu-și piardă omul curajul atunci când face o greșeală, cât timp viață fără greșeală, cum se știe, nu există.
Auzim de multe ori pe oameni zicând: «Da′ eu sunt păcătos și Dumnezeu nu mă aude». «Sunt păcătos și nu am îndrăznire, nu voi reuși, sunt nevrednic». Acestea sunt pretexte de-a dreapta, lucrurile nu stau deloc așa. Dumnezeu a venit pentru păcătoși. Nu se pune problema nevredniciei. Cu cât este mai nevrednic omul, cu atât mai mare nevoie are să alerge la Dumnezeu. Și Dumnezeu se apropie de aceștia mai mult, pentru că, așa cum a spus, a venit pentru bolnavi, nu pentru cei sănătoși.
Prin urmare, în mod practic, este foarte folositor omului să nu-și piardă curajul chiar și după ce a greșit. Aceasta însă cere bărbăție și voință să-și îndrepte greșeala, este absolut necesar aceasta. Când omul va fi atent la toate acestea atunci mintea lui se află într-o stare de permanentă luptă, într-o stare de trezvie, astfel încât ia aminte și niciodată nu se înșală. Și luând aminte astfel, în mod necesar se află în continuă pocăință. Și pocăința continuă este ca în fiecare clipă să se mărturisească lui Dumnezeu:
„Am păcătuit, Doamne, nu am reușit!
Ajută-mă! Rămâi cu mine! Tu ai zis: Fără Mine nu puteți face nimic! Tocmai am înțeles și eu acest lucru. Am devenit conștient de asta. De aceea stărui. Bat, caut, cer, nu voi înceta să Te deranjez. Nu pot fără Tine. Nu se pune problema să fug de la Tine.
Dacă nu se îngreunează urechile Tale să mă asculte, nici gura mea nu se va îngreuna să strige. Stărui. Judecata Ta este fără cusur, nu degeaba m-ai chemat la pocăință. Aceasta ai făcut-o Tu, dumnezeiasca Atotbunătate, nu am făcut-o eu. Eu nici nu Îl cunoșteam pe Dumnezeu, nici nu era cu putință să Îl descopăr vreodată. Tu, Doamne, Atotbune, ai venit și m-ai aflat și mi-ai strigat să Te urmez. Iar eu am primit aceasta, o voiesc, o doresc.
Totuși nu reușesc. De aceea stărui, vreau să mă ajuți.
Nu trebuie să pierd ceea ce Tu mi-ai dat”.
(Cuviosul Gheronda Iosif Vatopedinul, Didahii sau învățături din Sfântul Munte, traducere de Laura Enache)
[1] Cf. Mt. 4, 10.
Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi
Ar fi o neobrazare ecumenica daca nu s-ar pune problema unirii si cu lutheranii!
Reuniunea a fost coprezidată de Mitropolit de Krini Episcopul Kirill (Patriarhia) în numele Bisericii Ortodoxe și episcopul Dr. Johann Schneider (Biserica Evanghelică din Germania Centrală) în numele Federației Mondiale Luterane. Sesiunea plenară s-a axat pe „Duhul Sfânt, Biserica și Lumea: Creație, Om și Mântuire”, cu ocazia aniversării viitoare a Primului Sinod Ecumenic de la Niceea, în 2025.
Discuțiile privind recomandările au avut ca rezultat prezentarea unui text comun de studiu privind Duhul Sfânt și Creația (reflecții ecologice), Duhul Sfânt în afara Bisericii și Duhul Sfânt în Biserică și Sfânta Liturghie.
S-a pus accent pe poziția centrală a Invocării teologiei și Liturghiei celor două tradiții și s-a decis continuarea studierii acesteia.
A existat, de asemenea, o discuție aprinsă cu privire la Filioque,
În care s-au observat abordări teologice diferite, consecințe liturgice și posibile convergențe.
S-a propus studierea în continuare a problemei în lumina implicațiilor sale pastorale și includerea acesteia în tema următoarei reuniuni pregătitoare.
Joi, 4 mai, participanții au avut ocazia să viziteze Catedrala Naumburg și arhiva acesteia, unde au participat la „Sfânta Liturghie” Luterană.
Comitetul a decis că cea de-a 3-a reuniune pregătitoare va avea loc între 16 și 19 noiembrie 2023 la Tallinn, Estonia, găzduită de Federația Mondială Luterană.
Wittemberg, 5 mai 2023
Panorthodox Synod : ΔΕΥΤΕΡΑ ΣΥΝΑΝΤΗΣΙΣ ΤΗΣ 18ης ΟΛΟΜΕΛΕΙΑΣ ΤΗΣ ΔΙΕΘΝΟΥΣ ΜΙΚΤΗΣ ΕΠΙΤΡΟΠΗΣ ΕΠΙ ΤΟΥ ΘΕΟΛΟΓΙΚΟΥ ΔΙΑΛΟΓΟΥ ΜΕΤΑΞΥ ΟΡΘΟΔΟΞΟΥ ΕΚΚΛΗΣΙΑΣ ΚΑΙ ΠΑΓΚΟΣΜΙΟΥ ΛΟΥΘΗΡΑΝΙΚΗΣ ΟΜΟΣΠΟΝΔΙΑΣ: ΑΝΑΚΟΙΝΩΘΕΝ
https://panorthodoxsynod.blogspot.com/2023/05/18.html?m=1
Sfantul Ambrozie de Optina:
Am descoperit ca Biserica Ortodoxa a pazit intreaga si a aparat de orice inovatie invatatura de credinta pe care
i-a dat-o Domnul nostru Iisus Hristos prin mijlocirea Apostolilor Sai si a urmasilor lor, episcopii si conducatorii turmei lui Hristos, ca si prin Sinoadele Ecumenice.
De asemenea am descoperit ca in afara acestei Bisericii, Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca, care se numeste cu dreptate Biserica Ortodoxa; si care este cu adevarat.
Mantuirea pe care o ofera celelalte confesiuni este extrem de indoielnica si de nesigura, caci Apostolul Pavel afirma clar in epistola catre Efeseni:
„Un Domn, o credinta” (Efeseni 4, 5).
Aceste cuvinte arata clar ca numai credinta adevarata este Una: sub toate raporturile, celelalte confesiuni sunt deci in afara Adevarului si sunt false.
Numai adevarata Biserica este Una, aceasta Biserica pe care Insusi Domnul a intemeiat-o la inceput prin Apostolii Sai si prin episcopii care i-au urmat, aceasta Biserica despre care Hristos spune in Evanghelie: „voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18).
Astfel, deci, este foarte clar ca Mantuitorul nostru a intemeiat Biserica Soborniceasca Cea Una, Trupul lui Hristos, si nu mai multe Biserici divizate.
Si ce semnificatie au aceste cuvinte pe care Domnul le-a adaugat: „Si portile iadului nu o vor birui” ?
Interpretarile dumnezeiesti inspirate de Sfintele Scripturi arata ca Domnul nostru stia ca Dumnezeu, ca in vremile de apoi, oamenii trufasi ingamfandu-se cu mintea nu vor dori sa asculte invatatura dumnezeiasca si sa se supuna Bisericii Sobornicesti Celei Una, zidita de Insusi Dumnezeul-Om.
Hristos stia ca poftele de stapanire si marire si sofismele omenesti ii vor starni pe oameni sa inventeze noi feluri de credinte, si anume ca ei vor banaliza adevarata cale a mantuirii in Trupul Bisericii Sobornicesti si ca vor merge pana la a fi adversarii Bisericii Celei Una.
Iata pentru ce a adaugat Domnul: „si portile iadului nu o vor birui”: cei care
s-au despartit de Trupul Bisericii prin mandrie, aceia sunt sub infuenta puterilor intunericului si sunt negresit „portile iadului”, deoarece prin schisma sau erezie abuzeaza de mintile neexperimentate si le conduc pana in adancurile iadului.
Toti cei care nu au comuniune euharistica cu Trupul Bisericii Celei Una, toti cei care sunt separati etans de Biserica, sa examineze cu atentie spusa Apostolului Iuda care numeste pe toti cei care sunt separati de unicitatea credintei ortodoxe, a Bisericii, straini sau lipsiti de Duhul Adevarului: „in vremile de pe urma vor fi batjocoritori, umbland dupa pofele lor nelegiuite. Acestia sunt cei ce s-au osebit (despartit) de credinta (Biserica), oameni firesti care sunt lipsiti de Duhul” (Iuda 18, 19).
Acestia sunt lipsiti de succesiunea apostolica:
„Dintre noi au iesit, dar nu erau de-ai nostrii, caci de-ar fi fost de-ai nostri, ar fi ramas cu noi; ci ca sa se arate ca nu sunt toti de-ai nostri, de aceea s-au despartit” (I Ioan 2, 19).
Trufia duhului si iubirea de slava desarta au dus vreodata pe cineva la Adevar?
Roada acestora sunt desarta parere si incredere in sine, ratacirea, amagirea!
Domnul spune „ca cine nu va asculta nici de Biserica (nu de gloata) sa-ti fie tie ca un pagan si vames” (Matei 18, 17).
Astfel orice credincios adevarat trebuie sa apartina mai intai Bisericii vazute, Trupului Bisericii Sobornicesti, prin comuniune euharistica si marturisirea dreptei credinte.
Biserica Soborniceasca este luptatoare pe pamant si triumfatoare in cer.
De accea cei care gandesc altfel s-au despartit de Biserica si alearga clar spre pericolul de a ramane afara din Biserica ca fecioarele cele nebune, deoarece le va lipsi ungerea Duhului (untdelemnul) absolut necesara si asta din pricina incapatanarii lor impotriva Bisericii.