„A zis bătrânul: Dacă te ajunge vreo boală a trupului, să nu te nelinişteşti. Căci dacă Stăpânul tău vrea să-ţi încerce trupul, cine eşti tu să te superi? Nu-ţi poartă El grijă de toate? Nu cumva trăieşti în afară de El? Rabdă, deci şi roagă-L să-ţi dăruiască cele ce-ţi sunt de trebuinţă, căci aceasta este voia Lui. Arată îndelungă răbdare şi iubire.”
„Umblând prin pustie, Părintele Macarie a aflat o căpăţână de om uscată, zăcând pe pământ. Când a întors-o cu toiagul său, se părea că dă oarecare glas. Deci, a întrebat-o bătrânul: cine este? Şi căpăţâna a zis: „Eu am fost începător al slujitorilor idoleşti, care au locuit în acest loc, iar tu eşti Părintele Macarie, cel plin de duhul lui Dumnezeu. Pentru că tu, când te rogi, milostivindu-te spre cei ce sunt în muncă, ei simt oarecare uşurare”. Şi a zis părintele: „Care este uşurarea sau munca voastră, spune mie?”. Răspuns-a căpățâna cu suspinare, zicând: „Pe cât este de departe cerul de la pământ, atât de mare este focul în al cărui mijloc suntem noi, de la picioare până la cap, cu totul arzându-ne. Și nu este cu putinţă cuiva din noi ca să vadă faţa altuia, iar când te rogi pentru noi, ne vedem puţin unul pe altul şi aceasta este pentru noi uşurare”.
Acestea auzindu-le bătrânul, a lăcrimat şi a zis: „Vai de ziua în care va fi călcat omul poruncile lui Dumnezeu!”.Şi iarăşi a întrebat-o pe căpăţâna aceea: „Au este altă muncă mai mare?”. Răspuns-a căpăţâna: „Sunt altele cu mult mai adânci sub noi”. Şi întrebând bătrânul, a zis: „Cine se află întru acele adânci munci?”. Căpăţâna a răspuns: „Noi suntem cei ce n-am cunoscut pe Dumnezeu şi acum simţim milostivirea Lui, măcar cât de puţin. Iar aceia care, cunoscând pe Dumnezeu, s-au lepădat de El şi n-au păzit poruncile Lui, cu mai grele şi mai grozave chinuri sunt chinuiţi sub noi”. Iar Sfântul Macarie luând căpăţâna aceea, a îngropat-o în pământ şi s-a dus.”
(Viaţa Sfântului Cuvios Macarie Egipteanul …(19 ianuarie)II, 4, în PSB, volumul 34 – fragment)
Texte selectate şi editate de Dr. Gabriela Naghi
Hristos a înviat!
Rugăciunea alcătuită numai din cuvinte nu este de niciun folos dacă inima nu se roagă și ea. Dumnezeu nu ascultă decât o rugăciune fierbinte.
Odată, Avva Zoil din Thebaida se întorcea de pe Muntele Sinai și a întâlnit un monah care i s-a plâns cât pătimeau ei la mănăstire din pricina secetei. Zoil l-a întrebat: „De ce nu vă rugați lui Dumnezeu?” Monahul a răspuns: „Noi ne-am rugat și am cerut, dar tot nu plouă”. Atunci Zoil a zis: „Este limpede că nu vă rugați cu osârdie. Vrei să te încredințezi că așa este?” Grăind acestea, bătrânul și-a ridicat mâinile la Cer și s-a rugat. Atunci a căzut pe pământ belșug de ploaie. Văzând aceasta, monahul cuprins de uimire a căzut cu fața la pământ și s-a închinat înaintea Bătrânului, dar acesta, temându-se de slava oamenilor, a fugit degrabă. Însuși Domnul a grăit: „Cereți și se va da vouă” (Lc.11,9). Dar gura cea plină de rugăciune la nimic nu folosește dacă inima este deșartă. Inima să fie aceea care să se umple de rugăciune, chiar dacă gura tace. Atunci Dumnezeu va auzi și va primi rugăciunea. Dumnezeu ascultă doar o rugăciune fierbinte.
Nu părăsiți niciodată rugăciunea și Dumnezu nu vă va părăsi. Prin rugăciune recunoaștem două lucruri: neputința noastră și Atotputernicia lui Dumnezeu. Prin rugăciune Îl înălțăm pe Dumnezeu la locul Lui și de asemenea, îl coborâm pe om la locul lui. Oamenii care nu știu de rugăciune, răstoarnă totul: Îl coboară pe Dumnezeu și se înalță pe sine. Lucrul acesta este obișnuit la cei ce nu sunt oameni de rugăciune. Este de ajuns o singură discuție cu ei pentru a vedea cât de sus se țin pe sine și cât de jos pe Făcătorul lor. Unde lipsește rugăciunea, este prezentă trufia. Iar trufia este ca un burduf umflat, ce plesnește de la o singură înțepătură de ac, fiindcă se preface în deznădejde în urma unei singure împunsături a sorții.
Omul înțelept este întotdeauna smerit, iar cel smerit devine prin smerenie foarte înțelept. Când omul smerit caută ajutor de la oameni, el, de fapt, așteaptă ajutor de la Dumnezeu. Și atunci când merge la băi, el se roagă lui Dumnezeu pentru ajutor, fiindcă știe că Dumnezeu îl ajută fie în chip mijlocit, fie nemijlocit, fie îndată, fără mijlocirea oamenilor și a lucrurilor, fie prin oameni și lucruri. În orice caz, doar Dumnezu ajută și nimeni altul.„Ajutorul Meu de la Domnul Cel Ce a făcut cerul și pământul”, cum spune psalmistul (Ps. 120, 2).
Bibliografie: Sfântul Nicolae Velimirovici – Dicționarul vieții veșnice, pp – 403,405.
„Vezi, Israile, viața ta răstignită pe lemn”
Prealuminatele praznice, pe care le vedem astăzi în Biserica Darului, n-au ajuns la noi deodată, desăvârșite și preasfinte. Ci ele au fost în Legea Veche abia în fașă, abia încolțite și în umbră.
Mai înainte de Moise și de Legea Veche, patriarhul Iacov, închipuind Sfânta Cruce, a binecuvântat pe fiii lui Iosif, pe Manase și pe Efraim, în chipul crucii (cf. Facere 48, 13–19). Apoi mai înainte de a muri el, s-a închinat la vârful toiagului său, adică la lemn, care simboliza Crucea înainte de venirea Legii Noi.
În Legea Veche, simbolul crucii cel mai umbros îl vedem mai întâi când șerpii veninoși mușcau cu mușcătură de foc pe evrei în pustiul Sinai, omorând mulțime nenumărată de oameni. Iar Moise, văzând că moare atâta popor, s-a rugat lui Dumnezeu pentru ei și i-a poruncit Dumnezeu: „Fă-ți un șarpe de aramă și-l pune pe un stâlp. Toți cei ce vor fi mușcați de șerpi, să privească la șarpele de aramă și așa se vor vindeca” (Numerii 21, 8).
Acesta era simbolul Crucii preaadevărat cu mult înainte de venirea Mântuitorului, Care trebuia să Se răstignească pe Cruce. Și a zis Dumnezeu lui Moise: „Vezi, spune că toți cei mușcați, care vor privi la șarpele înălțat, să-și închipuie că viața lor este acolo și vor trăi”. Și le-a spus Moise atunci: „Vezi, Israile, viața ta răstignită pe lemn”.
Și toți care priveau la șarpe se vindecau. Că această asemănare simbolică și tainică a Sfintei Scripturi a închipuit pe Hristos Cel adevărat, Însuși Mântuitorul a adeverit-o când a spus: „Și precum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa se cade să Se înalțe Fiul Omului” (Ioan 3, 14–15).
Arhim. Cleopa Ilie, Predici la praznice împărătești și la sfinți de peste an, Editura Episcopiei Romanului, 1996