Cu vreo două luni în urmă, auzisem de un cunoscut, cu care eram în bune relaţii, că intenţionează să se vaccineze. Imediat i-am dat un sms prin care-l rugam să nu facă acest pas. Nu m-a ascultat, a primit ambele doze şi zilele trecute m-a vizitat pentru a-mi cere ajutorul. De o vreme era foarte agitat, nu se mai putea ruga, nu mergea la biserică, avea o stare generală rea. După ce l-am ascultat, am stabilit să revină a doua zi pentru Sfânta Spovedanie şi pentru cele sfinte care ar fi rezultat în urma mărturisirii păcatelor. Între timp, mi-am făcut temele şi, fiind un caz nou şi greu, i-am întrebat pe trei dintre Părinţii nepomenitori, unul din ei – ieromonah, şi toţi mi-a indicat calea corectă de urmat, fireşte, fiecare cu mici nuanţe întregitoare. Până în seară, am reuşit să vorbesc cu aceşti trei Părinţi şi să le cer sfatul şi ajutorul, cu toate că sunt mai vârstnic decâ Sfinţiile Lor.
Omul a venit a doua zi şi a început să-mi explice că s-a documentat în prealabil, a fost îndemnat de fii săi, care şi ei primiseră vaccinul, de medicul care-l trata, şi a ajuns la concluzia că fără vaccin nu se poate. Voia mai mult să se îndreptăţească decât să se pocăiască. Zadarnic i-am arătat primejdia în care a intrat, zadarnic i-am cerut să se căiască de gestul necugetat şi să promită la Spovedanie că nu va mai primi şi a treia doză. Omul a rămas neclintit pe poziţia lui, spunându-mi că primele două doze sunt inutile, dacă nu o ia şi pe a treia. În două rânduri a lăcrimat, reproşându-mi că nu vreau să-l ajut. Întrevederea s-a încheiat cu o mare decepţie pentru acea persoană, în ceea ce mă priveşte, şi cu o mare tulburare şi mâhnire pentru mine.
Iată că suntem confruntaţi cu aceste cazuri deosebit de grave. Spuneam chiar într-un titlu de articol că drumul acesta antihristic este fără întoarcere, şi n-am greşit. Cei îndărătnici care au primit vaccinul, avertizaţi fiind, s-au întunecat într-atât, încât li s-a schimbat personalitatea, modul de gândire şi sunt lipsiţi de voinţa de a se pocăi şi de a se întoarce din drum. Doar aceia care s-au vaccinat din neştiinţă, dau semne temeinice de pocăinţă şi ascultă sfatul duhovnicilor, pot fi ajutaţi. Îi sfătuiesc pe toţi vaccinaţii îndărătnici să nu mai bată cale lungă până la duhovnic şi să ocupe, inutil, timpul acestuia.
Presbiter Ioviţa Vasile
Ca să nu își piardă privilegiile, joburile și multe altele, ei asta fac, chiar am aflat și eu de la o persoana care are o ruda de sa vaccinat și aceasta are numai cosmaruri
Săracul de el…om necăjit şi copleşit de consecinţele vaxinării aducătoare de moarte sufletească şi îmbolnăvire trupească!
Sfinţia Voastră v-aţi străduit cu dragoste şi durere…..dar… Libertatea de a alege îi aparţine fiinţei umane şi este darul Mântuitorului Hristos.
Operațiunea a reușit: Biserica a fost infectată cu COVID
Fragmente-
Adrian Pătrușcă
De la declanșarea pandemiei, Biserica a fost principala țintă a atacului care urmărește să răstoarne ordinea lumii.
„Patriarhul Daniel îl pune la punct pe IPS Teodosie.” Aceasta a fost știrea vedetă a tuturor emisiunilor de știri în ziua Sfinților Constantin și Elena.
Cu o zi înainte, se scursese în presa progresistă o scrisoare adresată de Patriarhie Arhiepiscopului de la Constanța, în care i se refuza cererea de reactivare a Mitropoliei Tomisului.[….]
Dar Teodosie este mai înțelept decât îl cred dușmanii. A tăcut și și-a văzut de lucrare.
Cum bomba întârzia să explodeze, într-o conferință de presă din 28 aprilie, la zece zile după expedierea răspunsului Patriarhiei și cu trei zile înainte de Paști (observați apetitul sforarilor pentru marile sărbători) un ziarist „inspirat” l-a întrebat pe Teodosie dacă a primit vreun semnal de la Patriarhie.
Ierarhul a parat cu abilitate lovitura:
„Ei, semnale! Eu nu cer semne repede și semnale. Are grijă Dumnezeu și, dacă e de la Dumnezeu, se face.”
Atunci s-a luat decizia detonării prin scurgere în presă. S-a așteptat momentul potrivit pentru ca bubuiala să acopere alte subiecte incomode.
S-a ales ziua de 20 mai, când CCR trebuia să judece constituționalitatea Stării de Alertă. O decizie de neconstituționalitate ar fi aruncat în aer tot Gulagul patronat de regimul Iohannis, cu Arafat pe post de caraliu șef.
În plus, trebuia distrasă atenția și de la halucinanta dezvăluire a Ministerului Sănătății că în România au murit de COVID doar 227 de oameni, ceea ce dovedește că toată pandemia a fost o colosală mascaradă.[….]
Conținutul scrisorii Patriarhiei este și el demn de toată atenția. În primul rând, ea nu este semnată de Patriarh, ci „din încredințarea” acestuia, de către Varlaam Ploieșteanul, episcop vicar patriarhal, și de Ionuț Corduneanu, vicar administrativ patriarhal. Ambii, sub rangul bisericesc al lui IPS Teodosie.
Pr. Ionuț Corduneanu este unul dintre cei care s-au opus implicării Bisericii în sprijinirea Referendumului pentru Familie.
Faptul că Patriarhul și-a pus oamenii nu doar să redacteze scrisoarea, ci și să o semneze, pentru a sublinia astfel desconsiderarea, s-a dorit o scatoalcă popească pe obrazul ierarhului tomitan.
Înapoi la scrisoarea pierdută. După ce aghiotanții duhovnicești ai Patriarhului aduc o serie de argumente istorice și teologice împotriva reactivării Mitropoliei Tomisului, pe care nu am căderea să le judec eu, epistola derapează grav spre final. Într-un mod aiuritor, trece de la discuții de principiu la atacuri la persoană. La Teodosie.
Abandonează subiectul doct și se dedă la răbufniri de mahala.
„Arhiepiscopia Tomisului creează notă discordantă, sfidând recomandările și dispozițiile Patriarhiei Române…”
Sau:
„Arhiepiscopia Tomisului înregistrează mai multe probleme de natură administrativă, economică, de disciplină canonică și educațională…”
Și, în fine:
„…Au fost evidențiate inițiativele și acțiunile desfășurate în Arhiepiscopia Tomisului în perioada pandemiei. Astfel de inițiative au creat discuții aprinse în media și au adus deservicii de imagine Bisericii Ortodoxe Române, mai ales că ele au fost însoțite de o atitudine provocatoare, de lipsă de tact pastoral și de comunicarea deficitară cu autoritatea bisericească superioară, fapt care exprimă un duh de indisciplină și de răzvrătire.”
[..].
Va să zică asta e problema la Patriarhie: nu dacă Mitropolia Tomisului, veche de la sfârșitul secolului al IV-lea, trebuie sau nu reactivată, ci că IPS Teodosie a îndrăznit să nu se plece în fața restricțiilor pandemice negociate de Patriarhie cu regimul Iohannis peste capul credincioșilor.
„Trebuie precizat apăsat că vorbim despre instituții (Patriarhia Română – Mitropolia Tomisului) și nu despre persoane (Patriarhul Daniel – Arhiepiscopul Teodosie)”, observă just profesorul Constantin Barbu într-un comentariu pentru ActiveNews.
„Răspunsul Patriarhiei trece, nesocotind logica istorică, de la instituții la persoane. Aici nu există problema persoanelor, nu IPS Teodosie, Arhiepiscopul, vrea să devină mitropolit, ci Arhiepiscopia Tomisului trebuie reactivată ca Mitropolie.”
Constantin Barbu, ucenic al lui Noica, este elegant. În realitate, este vorba de aceeași practică de joasă speță politicianistă prin care guvernul nu alocă fonduri localităților și regiunilor conduse de opoziție……
Într-o vreme a atacurilor bezmetice globaliste împotriva identităților naționale, în Dealul Patriarhiei sfârâie orgolii personale și se clocesc răzbunări mici.
„Deservicii de imagine Bisericii Ortodoxe Române” aduc gesturi abjecte ca această scrisoare securistoidă și, mai grav, „scurgerea” ei infamă către presa progresistă.
În cel mai pur spirit păgân, Teodosie a fost aruncat la fiarele din presă.[…..]
Marea vină a lui Teodosie este că a refuzat să se supună noii ordini pandemice și să își abandoneze turma.
A respins practici la limita ereziei precum împărtășitul pe șest, lingurița adusă de acasă sau lingurița de unică folosință. A refuzat să îngroape Învierea Domnului, după primul Paști interzis din istoria României, și a transformat Odovania într-o „a doua Înviere”, spre turbarea dracilor civici.
Și, mai presus de toate, a refuzat să se transforme în agentul sanitar al Puterii și să facă propagandă pentru un vaccin dubios, cu care se răstoarnă toată ordinea lumii. Aici este marea miză!
Jertfirea lui Teodosie este gestul suprem de obediență al conducerii Bisericii în fața Statului, care o are la mână cu bugetul și, poate, cu altele.
Este actul vânzare-capitulare în fața Noii Ordini.[…..]
Virusul a intrat în Biserică. Aceasta este adevărata, mortala boală: Covidenia.
Un inceput bun al lui Teodosie de la malul marii, așteptăm de altfel și o atitudine și al altor ierarhi, insa vor trebui să se dezică de Creta dar și să înceteze pomenirea lui Ciubotea, acest individ Ciubotea face jocul masonilor și al sioniștilor, nu peste multă vreme luna viitoare se împlinesc 5 ani de la fatidica zi 16.06.2016 de la Kolimbary/Creta când dreapta Credință Ortodoxă avea să fie trădată oficial, iar toată ierarhia b.o.r în unanimitate a semnat fara excepție
Hristos a înviat!
Justin Începuturi-Eseu cinematografic- Proiectul unui film despre viața Cuviosului Părinte Justin Pârvu, Omul Dragostei, Bătrânul, Eroul, Mucenicul, Mărturisitorul
https://justinmonahul.ro/
Sfinția Voastră, din nefericire, ați căutat armonia dintre credință și rațiune (care întărește dialogul între minte și inimă) într-o societate dominată nu numai de scepticism și relativism moral, dar și una lipsită de repere adevărate, de reînnoire spirituală, o societate care nu mai invită la contemplarea și bucuria adevărului, nici la iubirea sinceră, veritabilă, de Dumnezeu. În fond, dacă o credință nu devine cultură, atunci valorile sale rămân literă moartă.
Ia priviti cat de serpeste face propagandă această „măicuță” propagandă vaccinului, numele ei este Siluana Vlad, mina dreapta a lui Teofan Savu, de fapt una dintre mâinile drepte ale acestuia https://youtu.be/kVnoQsIE2yA
Vedeti ca in Parlament se voteaza fara stirea poporului „legea”pt casatoriile homosexuale.Fiti pregatiti sufleteste ca urmeaza nenorocirea prezisa de pr Ilarion Argatu la Intrebarile cu numarul 227 si 228(despre homosexuali) din cartea „500 de intrebari si raspunsuri” ale pr arhim Ilarion Argatu.
In legatura cu articolul Parintelui Vasile sunt de acord cu totul.Nu e la acestia cale de intoarcere.Totul e luminat de Sf Parinti contemporani(Nicolae Ragozin,Nicolae Gurianov si Justin Parvu).Cine mai bajbaie dupa atatia ani in care s a spus destul de clar,inseamna ca nu a inteles mare lucru.
Ori pt acesta care nu a inteles nimic din ce spun Sf Parinti contemporani chestiunea cipurilor tradeaza ca e ateu.
Lucrurile sunt limpezi ca si cristalul.De ce mai planeaza inca semne de intrebare?De ce mai sunt cautari?Cum mai trebuie sa fiti lamuriti?Ce mai trebuie sa se faca?E scris totul clar si clar si limpede.
A Sfântului Grigorie, Episcopul Nyssei
Despre rânduiala cea după Dumnezeu (a vieţii) şi despre nevoinţa cea adevărată
Fragment
„Deci trebuie să ne conducem pe noi, după Apostol, pururea spre bărbatul desăvârşit, „până ce vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la bărbatul desăvârşit şi la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos, ca să nu mai fim prunci, învăluiţi şi purtaţi de tot vântul învăţăturii, cu meşteşug, spre uneltirea înşelăciunii, ci întărindu-ne în adevăr, să creştem în toate întru El, Care este capul, Hristos” (Ef. 4, 13-15) şi în altă parte, acelaşi zice: „Nu vă asemănaţi chipului veacului acesta, ci vă schimbaţi la faţă întru înnoirea minţii voastre, ca să cercaţi care este voia lui Dumnezeu cea bună şi bineplăcută şi desăvârşită” (Rom. 12, 2). Iar voia lui Dumnezeu cea desăvârşită este, după el, a-şi întipări cineva în suflet chipul vieţuirii binecredincioase. Pe acest suflet îl duce la înflorirea celei mai înalte frumuseţi harul Duhului, care lucrează împreună cu ostenelile celui ce-şi întipăreşte acest chip.
La creşterea trupului nu dăm nimic de la noi. Căci firea nu-şi măsoară mărimea prin voia şi plăcerea omului, ci prin mişcarea şi legea ei. Dar măsura şi frumuseţea sufletului în starea naşterii celei noi, pe care o dăruieşte, prin sârguinţa primitorului, harul Duhului, atârnă de voia noastră. Căci cu cît întinzi mai mult nevoinţele vieţuirii binecredincioase, cu atât se întinde mai mult şi mărimea sufletului prin nevoinţe şi osteneli, pe care le porunceşte şi Domnul nostru, zicând: „Nevoiţi-vă (luptaţi) să intraţi prin poarta cea strâmtă” (Lc. 13, 24; Mt. 7, 13) şi iarăşi: „Siliţi-vă, căci silitorii răpesc Împărăţia cerurilor? (Mt. 11, 12) şi: „Cel ce rabdă până la sfârşit acela se va mântui” (Mt. 10, 22 Mc. l3, l3) şi: „Întru răbdarea voastră veţi câştiga sufletele voastre” (Lc. 21, 19). Dar şi Apostolul zice: „Prin răbdare alergăm în lupta ce ne stă în faţă” (Evr. 12, 1) şi: „Ca un slujitor al lui Dumnezeu întru răbdare multă” şi cele următoare (II Cor. 6, 4).
[..]
Se cuvine deci ca fiecare dintre voi să aşeze ca pe o temelie tare şi statornică frica şi dragostea în sufletul său şi să o hrănească cu fapte bune şi cu rugăciune neîncetată. Căci nu se sădeşte în noi în chip simplu şi de la sine dragostea de Dumnezeu, ci prin multe şi mari griji şi prin împreună-lucrarea lui Hristos, precum a spus Înţelepciunea (Prov. 2, 4-5): „Că de o vei căuta pe ea ca pe argint şi de o vei cerceta ca pe o comoară, vei înţelege frica Domnului şi cunoştinţa de Dumnezeu o vei afla”. Iar aflând frica de Domnul şi cunoştinţa de Dumnezeu şi înţelegându-le pe acestea, vei dobândi uşor şi ceea ce urmează, adică iubirea aproapelui. Căci odată dobândit cu osteneală primul lucru, şi cel mai mare, cel de al doilea, mai mic şi mai fără osteneală, va urma celui dintâi. Dar nefiind de faţă acela, nici cel de al doilea nu va urma în chip curat. Pentru că cel ce nu iubeşte pe Dumnezeu din toată inima şi din tot cugetul, cum se va îngriji în chip sănătos şi fără viclenie de iubirea de fraţi, neîmplinind prin aceasta iubirea faţă de Cel ce Se îngrijeşte de ea?
Căci pe cel ce se află astfel şi nu cu sufletul întreg predat lui Dumnezeu, nici înarmat cu iubirea faţă de toţi, uşor îl supune meşteşugarul răutăţii, răsturnându-l prin gânduri viclene, aci făcându-l să i se pară grele poruncile Scripturii şi urâtă slujirea fraţilor, aci ridicându-l la trufie şi la înfumurare prin însăşi slujirea celor împreună robi, şi convingându-l că a împlinit poruncile Domnului şi că va fi mare în ceruri.
[..]
Căci nelucrarea e moarte pentru diavol, ca şi pentru răutate. Deci aflându-se în voi dragostea lui Dumnezeu, numaidecât îi urmează şi cele proprii ei: iubirea de fraţi, blândeţea, nefăţărnicia, stăruirea şi sârguinţa în rugăciune şi, simplu, toată virtutea.
[…] Căci una este straja şi tămăduirea sufletului: a-şi aminti cu dor de Dumnezeu şi a se păstra în gânduri bune. De aceea să nu ne oprim de la o astfel de sârguinţă nici când mâncăm, nici când bem, nici când ne odihnim, nici când facem sau spunem ceva, ca toate cele ale noastre să se săvârşească spre slava lui Dumnezeu şi nu a noastră, nici să aibă viaţa noastră vre-o pată sau vre-o întinăciune de pe urma uneltirii celui rău.
[..] Căci de află pe paznici fără grijă, are putere să le fure din vreme şi să se furişeze împreună cu ostenelile şi să semene împreună cu grâul neghina lui: bârfirea, trufia, slava deşartă, dorinţa de cinstire, cearta şi ceilalţi pui ai răutăţii. Deci se cuvine să priveghem şi să ne păzim din toate părţile de vrăjmaşul, ca, chiar dacă ne-ar momi cu vre-o uneltire neruşinată, să fie respins înainte ca aceea să se atingă de suflet.
[….]
Iar Domnul zice: „Împărăţia cerurilor este în lăuntrul vostru” (Lc. 17, 21).
Dar care este împărăţia de care zice că este în lăuntrul nostru? Care alta, dacă nu veselia care vine de sus, prin Duhul, în sufletele noastre? Căci aceasta este ca un chip şi ca o arvună şi ca un semn al vieţuirii veşnice, de care se vor bucura sufletele sfinţilor în veacul pe care-l aşteptăm.
Deci Domnul ne mângâie prin lucrarea Duhului în orice necaz, prin aceea că ne mântuieşte şi ne împărtăşeşte de bunătăţile duhovniceşti şi de darurile (harismele) Sale. Căci El e „Cel ce ne mângâie pe noi întru tot necazul nostru, ca să putem şi noi mângâia pe cei ce sunt întru tot necazul” (II Cor. 1, 4); şi: „Inima mea şi trupul meu s-au bucurat de Dumnezeul meu cel viu” (Ps. 61, 6). Toate acestea arată prin ghicituri veselia şi mângâierea.
[..]
Deci se cade a pune sufletului, ca pe un cârmaci înţelept, gândul care nici o clipă nu lasă cugetarea să ia aminte la tulburările aduse de duhul cel rău, nici nu se lasă dus încoace şi încolo de valurile lui, ci priveşte îndată spre limanul de sus şi predă sufletul nevătămat lui Dumnezeu, Care i l-a încredinţat şi îl cere. Căci nu a cădea în genunchi şi a lua chipul celor aflaţi în rugăciune, în vreme ce cugetarea rătăceşte în afară, e sârguinţa şi fapta bineplăcută Scripturii, ci predarea întregului suflet împreună cu trupul rugăciunii, odată cu lepădarea oricărei nepăsări a gândurilor şi oricărui cuget nedrept.
Deci sufletul ce voieşte să zboare spre Dumnezeu şi să se lipească de Hristos trebuie să alunge de la sine tot păcatul, atât cel care se săvârşeşte la arătare prin fapte, adică furtul şi răpirea, preacurvia şi lăcomia, curvia şi boala limbii şi tot neamul văzut al păcatelor, cât şi cel care, zăcând în chip ascuns în suflete şi mişcându-se fără să fie văzut de cei dinafară, roade pe om în chip amarnic cu dinţii cei mai ascuţiţi. Iar aceştia sunt: pizma, necredinţa, relele năravuri, viclenia, pofta celor necuvenite, ura, trufia, slava deşartă şi toată ciurda ascunsă a răutăţii, pe care, la fel cu neamul cel arătat al păcatelor, Scriptura o urăşte şi de care se scârbeşte. Căci amândouă sunt înrudite între ele şi răsar din aceeaşi răutate.”
[..]
La ce foloseşte postul şi rugăciunea şi privegherea, dacă lipseşte pacea, bucuria, dragostea şi celelalte roduri ale Duhului, pe care le înşiră Apostolul? (Gal. 5, 22-23). Căci cel îndrăgit de bucuria de sus rabdă toată osteneala de dragul acesteia, prin care se atrage Duhul; şi, împărtăşindu-se de harul Lui, rodeşte şi se bucură cu veselie de lucrarea viei (de rodul ei), pe care a lucrat-o harul Duhului, întru smerita lui cugetare şi în împlinirea faptelor.
Se cuvine deci să se rabde ostenelile rugăciunii şi ale postului şi ale celorlalte fapte cu multă plăcere, dragoste şi nădejde, iar florile şi roadele ostenelilor să se creadă că sunt lucrări ale Duhului. Căci dacă socoteşte cineva că acestea (florile şi roadele) şi totul trebuie să se pună pe seama ostenelilor, în locul acelor roade nepătate îi odrăsleşte unuia ca acesta trufia şi închipuirea de sine; iar aceste patimi, odrăslind în sufletele celor uşuratici ca o putreziciune, strică şi pierd sufletele.
Deci ce trebuie să facă cel ce vieţuieşte lui Dumnezeu şi nădejdii în El? Să rabde nevoinţele pentru virtute cu plăcere, iar izbăvirea sufletului de patimi şi urcuşul spre vârful virtuţilor şi nădejdea desăvârşirii să şi-o pună în Acela, crezând în iubirea Lui de oameni. Căci, pregătindu-se şi bucurându-se de harul Celui în care crede, aleargă fără osteneală, dispreţuind răutatea vrăjmaşului, ca unul ce e străin de acela şi izbăvit de patimile din partea lui, prin harul lui Hristos.
[..]
Căci însuşi harul Sfântului Duh, stăpânind peste tot sufletul şi umplând locaşul lui de veselie şi de putere, face sufletului dulci pătimirile prin nădejdea celor viitoare şi omoară (copleşeşte) simţirea durerii prezente.
[..]Căci Dumnezeu nu porunceşte nimic ce nu e cu putinţă robilor Săi, ci a arătat iubirea şi bunătatea dumnezeirii Sale aşa de revărsată şi de bogată peste toţi, că fiecăruia îi dăruieşte puterea să facă, după voia lui, vreun bine şi ca nimeni din cei ce au sârguinţă să nu fie lipsit de puterea de a se mântui. Căci zice: „Cel ce adapă numai cu un pahar de apă pe cineva în nume de ucenic, amin zic vouă, că nu va pierde plata lui” (Mt. 10, 42; Mc. 9, 41 ).
Unde e mai multă putere, ca în această poruncă? Unui pahar de apă îi urmează răsplata cerească. Ia seama la nemărginirea iubirii de oameni. „Întrucât aţi făcut, zice, unuia din aceştia, Mie aţi făcut” (Mt. 25, 46). Porunca e mică, iar câştigul ascultării e mare şi răsplata de la Dumnezeu, bogată. Deci nimic nu cere peste putere, ci fie că faci un lucru mic, fie unul mare, îţi vine ca urmare răsplata după hotărârea aleasă. Dacă e în numele şi din frica de Dumnezeu, îţi vine un dar de nerăpit.
Iar dacă e spre arătare şi pentru slava de la oameni, auzi pe Domnul însuşi jurându-Se: „Amin zic vouă, că îşi vor lua plata lor” (Mt. 6, 2; 5, 16). Deci ca să nu păţim aceasta, porunceşte ucenicilor şi prin ei şi nouă: „Luaţi seama să nu faceţi milostenia voastră, sau rugăciunea, sau postul înaintea oamenilor. Iar de nu, nu veţi avea plata voastră de la Tatăl vostru cel din ceruri” (Mt. 6, 1 urm.). Astfel porunceşte să ne întoarcem şi să fugim de „morţii aceştia” şi de laudele morţilor şi de slava ce se veştejeşte şi trece şi să o căutăm numai pe aceea, a cărei frumuseţe nu se poate descrie şi a cărei margine nu se poate afla; prin care să putem slăvi şi noi pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.”
„Fericit e omul care poate să iubească pe tot omul la fel.”
„Fericit e omul care nu se lipeşte de nici un lucru stricăcios sau vremelnic.”
„Când vei fi ocarât de cineva sau dispretuit în vreo privinţă oarecare, fii cu luare aminte dinspre gândurile mâniei, ca nu cumva despărţindu-te de dragoste, din pricina supărării, să te aşezi în ţinutul urii”.
„Când vei suferi pentru vreo ocară sau necinste, să ştii că te alegi cu un folos. Căci prin ocară e alungată de la tine slava deşartă.”
„Cel ce a păcătuit nu poate scăpa de Judecata viitoare, fără să rabde aici osteneli de bunăvoie, sau necazuri fără de voie.”
Sf. Maxim Mărturisitorul Cele patru sute capete despre dragoste(1;17, 18, 29, 30, 66
Tot ce s a spus pana acum in materie de cipuri este linia trasata pentru crestinismul ortodox din vremurile noastre.Orice alt limbaj in afara acestei linii rosii este un limbaj lipsit de practica vietii crestine ortodoxe.Daca vorbesti despre cipuri dar din prisma celor care le au luat tu manifestand un limbaj plin de ingaduinta fata de cei care le au luat si combativ sub diferite pretexte fata de cei care lupta inca impotriva acestora e semn ca nici macar la inceputul vietii de pocainta nu este cineva.Problematica cipurilor este reperul crestinismului ortodox de azi.