Hristos a inviat
Sfânta Scriptură a Vechiului Testament la Cartea a IV-a a Regilor, capitolul 5, relatează un fapt minunat, o minune Dumnezeiască petrecută în vremea Sfântului Prooroc Elisei. S-a întâmplat ca Neeman, căpetenia oştirii siriene, un fel de general din vremea noastră, să ajungă bolnav, iar boala lui nu era una oarecare, ci cumplita lepră. Nădejde de vindecare nu exista, cum nu există nici astăzi, lepra fiind o boală incurabilă, aşa încât putem spune că un lepros era, şi încă este, un condamnat la moarte. O licărire de speranţă se arată totuşi printr-o copilă israeliană ce fusese luată captivă, iar acum slujea soţiei lui Neeman. Aceasta-i spune: ,,O, dacă stăpânul meu s-ar duce la Proorocul cel din Samaria, de bună seamă, s-ar tămădui de lepră’’. Cuvintele copilei îl fac pe Neeman să ia scrisoare de la regele sirian către cel din Israel, cu acest mesaj: ,,Împreună cu scrisoarea aceasta, trimit pe Neeman, sluga mea, ca să cureţi lepra de pe el’’. La citirea scrisorii, regele Israelului şi-a sfâşiat hainele, socotindu-se nevrednic de atâta încredere şi neputincios în a împlini cererea: ,,Au doară eu sunt Dumnezeu, ca să omor şi să fac viu, de trimite el la mine, ca să vindec pe acest om de lepră?’’ Vestea a ajuns la omul lui Dumnezeu, Proorocul Elisei care i-a cerut regelui: ,,Lasă-l să vină la mine şi vor cunoaşte că este Prooroc în Israel’’.Ajuns la poarta Proorocului, Elisei şi-a trimis sluga la Neeman cu acest mesaj: ,,Du-te şi te scaldă de şapte ori în Iordan, că ţi se va înnoi trupul tău şi vei fi curat’’. Cuvintele acestea produc o mare deziluzie generalului sirian care şi-a văzut aşteptările neîmplinite şi, plin de mânie, le spune însoţitorilor: ,,Iată, socoteam că va ieşi el şi, stand la rugăciune, va chema numele Domnului Dumnezeului său, îşi va pune mâna pe locul bolnav şi va curăţi lepra. Au doară Abana şi Farfar, râurile Damascului, nu sunt ele mai bune decât toate apele lui Israel? Nu puteam eu oare să mă scald în ele şi să mă curăţ? Şi aşa s-a întors şi a plecat mânios’’. Ce învăţăm din acestă desfăşurare a lucrurilor? Smerenia lui Elisei care nu s-a arătat lui Neeman, ca nu cumva acesta să socotească că prin puterea lui îşi poate dobândi sănătatea. Apoi trimiterea la Iordan vrea să arate că în acest râu sfânt a aşezat Dumnezeu puterea tămăduitore şi că în apele acestuia avea să Se boteze Mântuitorul lumii, după trecerea mai multor secole, şi să vindece toată omenirea bolnavă.
Totuşi, la insistenţele însoţitorilor, Neeamn a acceptat să se ducă la Iordan: ,,Atunci el s-a pogorât şi s-a cufundat de şapte ori în Iordan, după cuvântul omului lui Dumnezeu, şi i s-a înnoit trupul ca trupul unui copil mic şi s-a curăţit’’. Şapte este un număr sfânt, Iordanul este râu sfânt, cum şi omul lui Dumnezeu, Proorocul Elisei, era Sfânt. Cu alte cuvinte, Neeman şi-a găsit vindecarea în voia şi sfinţenia lui Dumnezeu, lucru pe care n-a putut să-l înţeleagă la început. Dar odată vindecat, el recunoaşte pe Adevăratul Dumnezeu şi se face slujitorul Său: ,,Iată, am cunoscut că în tot pământul nu este Dumnezeu, decât numai în Israel’’. Numeroasele daruri pregătite pentru Proorocul Elisei au fost refuzate, pilduitor, de acesta, arătând că marele dar al tămăduirii vine de la Dumnezeu.
Am relatat această Dumnezeiască minune pentru asemănările ei cu cea relatată nouă de Evanghelia Sfântă a acestei Duminici. De data aceasta, în vremea prezenţei în lume a Mântuitorului, Dumnezeu aşezase puterea Sa vindecătoare în apa scăldătoarei Vitezda. Acolo trimitea Cel Atotputernic pe îngerul Său, din vreme-n vreme, ca să tulbure apa. Acolo stătea mulţimea neputincioşilor vremii, nădăjduindu-şi fiecare tămăduirea cât mai grabnică. Acolo stătea acel om, aflat în mare suferinţă de nu mai puţin de treizeci şi opt de ani! Acolo a venit şi Fiul lui Dumnezeu Cel Întrupat ca să aducă alinare acestor năpăstuiţi. Întrebarea ce i-a adresat-o slăbănogului, ,,Vrei să te faci sănătos?’’, pare inutilă, însă ea cuprinde în sine dragostea şi compasiunea Mântuitorului pentru omul aflat de atâta amar de vreme în suferinţă. ,,Doamne, nu am om, ca să mă arunce în scăldătoare, când se tulbura apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea’’. Acum a sosit vremea ca Omul să fie de faţă, şi nu unul oarecare ci Dumnezeu-Omul. Şi Dumnezeu Care S-a în-Omenit nu l-a mai aruncat în scăldătoarea prin care se arăta puterea Dumnezeiască. De data aceasta cuvântul cel cu putere multă al Cuvântului l-a izbăvit pe slăbănog: ,,Scolă-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi îndată omul s-a făcut sănătos, şi-a luat patul şi umbla’’, întocmai cum scria Psalmistul despre israelieni: ,,Trimis-a cuvântul Său şi i-a vindecat pe ei’’ (Psalmul 106, 20).
Cum de prea multe ori se întâmplă printre oameni, în loc să se bucure şi să dea slavă şi mulţumire Tămăduitorului, găsesc pretextul să se ridice împotriva Binefăcătorului: minunea se săvârşise în zi de sâmbătă. Deoarece Mântuitorul Se retrăsese din mulţimea prezentă acolo, toată răutatea iudeilor s-a îndreptat asupra celui ce fusese slăbănog, nedându-i răgaz să se bucure de marele dar al sănătăţii pe care tocmai îl primise: ,,Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul’’. Adică, în optica lor neghioabă, era mai bine ca omul să fi rămas în starea lui deplorabilă de dinainte, numai să se respecte orbeşte sâmbăta. La scurtă vreme, Fiul lui Dumnezeu a intrat în templu şi l-a găsit pe om exact în locul unde trebuia: intrase acolo, de bună seamă, ca să dea mulţumire lui Dumnezeu pentru că-şi redobândise sănătatea cea îndelung aşteptată. Acesta a fost momentul ca Mântuitorul să-Şi împlinească lucrarea, adică să-i dea învăţăturile trebuitoare pentru o vieţuire dreaptă: ,,Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău’’. Putea să fie ceva mai rău decât cei treizeci şi opt de ani de suferinţă? De bună seamă! Răul cel mare care-l pândeşte pe orice om este acela de a muri pe neaşteptate, adică nepocăit şi neîmpăcat cu Dumnezeu şi cu semenii. De aceea ne şi rugăm ca Dumnezeu să ne ferească de moartea năprasnică, cea care nu ne mai lasă vreme de pocăinţă şi îndreptare. Ne rugăm la Sfânta Liturghie ca Dumnezeu să ne dea ,,cealaltă vreme a vieţii noastre în pace şi în pocăinţă să o săvârşim’’ pentru a ne învrednici de un ,,sfârşit creştinesc al vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace’’, pentru ca la Venirea a Doua a Domnului să putem da ,,răspuns bun la înfricoşătoarea judecată’’.
Ceea ce nu trebuie să trecem cu vederea este faptul că Mântuitorul pune în lumină legătura de cauzalitate dintre starea de păcătoşenie şi boala trupească a omului: ,,De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău’’. Arată, cu alte cuvinte, că bolile sufletului, păcatele, atrag asupra omului boli ori alte neputinţe trupeşti. În chip firesc, bolnavul este îndrumat de preot spre scaunul Spovedaniei pentru curăţirea de păcate, ceea ce va atrage, după aceea, mila lui Dumnezeu Care va da şi sănătate trupească celui aflat în suferinţă. Nu vă aduceţi aminte că, înainte de toate, Mântuitorul a iertat păcatele paraliticului din Capernaum şi numai după aceea l-a vindecat şi trupeşte? (Matei 9, 1-8). Este aceasta calea Dumnezeiască pe care trebuie să o străbatem şi noi atunci când ne aflăm în vreme de boală, sau altfel de neputinţă. Aşa să fie. Amin.
Presbiter Ioviţa Vasile
Sa ajuns și la potirul comun https://eugenikos.blogspot.com/2021/05/blog-post_79.html?m=1 individul din imagine poarta titulatura de „protoiereu” și de afla sub jurisdicția lui Serafim Joantă, numele lui este Radu Constantin Miron
HRISTOS A ÎNVIAT!
Minunat cuvântul ziditor, de învățătură al Sfinției Voastre! Să fie blagoslovit!
Ființa … ce mister minunat.! ..
SFÂNTUL SOFRONIE ATHONITUL
Rugăciunea, cu siguranță, restabilește în noi respirația divină pe care „Dumnezeu a suflat-o în nările lui Adam”, astfel încât „Adam a devenit un suflet viu” (vezi Gen 2: 7). Regenerată de rugăciune, mintea noastră începe să se minuneze de marele mister al Ființei. Ca un torent care se grăbește, un entuziasm de un anumit fel ne copleșește mintea: „Ființa … ce mister minunat!” Cum este posibil? … Minunat este Dumnezeul nostru și minunată este creația Sa. ”
Experimentăm sensul cuvintelor lui Hristos: „Am venit pentru ca oamenii să aibă viață și să o aibă din belșug” (Ioan 10:10). În prisosință! Da, în adevăr, așa este.
Această viață este paradoxală, la fel ca întreaga învățătură a Domnului: „El a venit să arunce foc pe pământ și cum aș vrea să se aprindă deja” (Lc 12,49). Pentru noi toți, descendenții lui Adam, este esențial pentru noi să trecem prin această flacără cerească, astfel încât să ne consume rădăcinile patimilor noastre de moarte, altfel nu vom vedea acest foc transformându-se în lumina vieții noi.
Într-adevăr, în starea noastră de cădere, arsura precede iluminarea, și nu invers. Așadar, să-L binecuvântăm pe Domnul și pentru acțiunea mistuitoare a iubirii sale. Există încă multe lucruri pe care nu le știm.
Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. (vezi 1 Corinteni 13: 9), că nu există altă cale de a deveni „fii ai Învierii” (Lc 20,36), fii ai lui Dumnezeu, de a domni cu Cel Unul-născut. . Oricât de dureros este procesul recreării noastre, oricare ar fi chinurile și uneori suferințele la care Dumnezeu ne supune, totul, în cele din urmă, va fi binecuvântat.
Dacă asimilarea cunoștințelor științifice necesită o muncă asiduă de-a lungul mai multor ani, efortul de a dobândi rugăciunea este incomparabil mai dificil. Când Evanghelia și epistolele devin realitatea noastră de zi cu zi, începem să vedem clar cât de naive erau concepțiile noastre anterioare despre Dumnezeu și despre viața în El.
Misterioasă este înțelepciunea revelației care ne-a fost făcută.
Acest lucru depășește cu mult imaginația omului: „Ci precum este scris: „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”.” (1 Corinteni 2: 9) ). Cea mai mică atingere a Duhului divin este o slavă care nu poate fi comparată cu conținutul unei vieți fără Dumnezeu. Rugăciunea autentică care ne unește cu Cel Preaînalt nu este altceva decât lumina și forța cerului care coboară asupra noastră. În esența sa, transcende planul nostru de existență; nu are sursă de energie în această lume. Dacă mănânc bine, astfel încât corpul meu să fie viguros, carnea mea se răscoală și cerințele sale cresc: se satură să se roage. Dacă îmi mortific carnea cu un post riguros, această abstinență dureroasă creează un teren favorabil rugăciunii pentru o vreme, dar atunci corpul meu se epuizează și refuză să urmeze duhul. Dacă mă asociez cu oameni de valoarei, pot experimenta satisfacția interioară, având uneori o nouă experiență în domeniul psihologic sau intelectual, dar foarte rar primesc un impuls de rugăciune profundă. Dacă, din punct de vedere intelectual, sunt înzestrat pentru munca științifică sau creația artistică, succesul meu va servi drept pretext pentru deșertăciune; și atunci nu voi putea găsi în adâncimea inimii mele, un loc de rugăciune duhovnicească.
Dacă sunt bogat și încerc să valorific puterea bogăției sau să realizez unele idei sau îmi îndeplinesc dorințele estetice și culturale, sufletul meu nu se va înălța la Dumnezeu așa cum L-am cunoscut prin Hristos. Dacă mă retrag în deșert după ce am renunțat la bunurile mele, toate energiile cosmice se vor uni pentru a-mi paraliza rugăciunea.
Și așa mai departe, la nesfârșit …
Adevărata rugăciune către adevăratul Dumnezeu este comuniunea cu Duhul divin care se roagă în noi; El este cel care ne dă să-L cunoaștem pe Dumnezeu; El este cel care ne ridică mintea către starea de contemplare a eternității.
Ca har de Sus, actul rugăciunii transcende natura noastră pământească. Acesta este motivul pentru care corpul nostru pătimaș, incapabil să se ridice în sfera duhovnicească, rezistă acesteia. Incapabilă să cuprindă Infinitul, mintea noastră rezistă sfâșiată de îndoieli și respinge orice este dincolo de înțelegerea sa.
Mediul social în care trăim este opus rugăciunii, deoarece își organizează viața având alte scopuri, diametral opuse acestuia. Spiritele ostile nu o pot suporta. Dar numai rugăciunea permite ca lumea creată să renască din căderea ei, pentru că triumfă asupra greutății și inerției sale prin marea tensiune a minții noastre pentru a păzi poruncile lui Hristos.
Lupta pentru rugăciune este grea, deoarece stările minții noastre variază. Uneori rugăciunea curge prin noi ca un râu puternic, uneori inimile noastre se ofilesc. Să ne asigurăm că orice scădere a puterii rugăciunii este cât mai scurtă posibil.
A ne ruga foarte des înseamnă a ne expune starea noastră jalnică lui Dumnezeu: slăbiciune, accedia, îndoieli, frică, angoasă, disperare, într-un cuvânt tot ceea ce este legat de condițiile existenței noastre. Aratați-I Domnului , așadar, starea voastră, dar fără a căuta expresii elegante sau chiar o continuitate logică … Adesea, acest mod de a te adresa lui Dumnezeu marchează începutul unei rugăciuni care ia forma unui dialog.
Uneori vom fi purtați de valurile Iubirii divine pe care, în naivitatea noastră, le vom considera subiectiv ca fiind dragostea noastră pentru El. Așa mi s-a întâmplat mie: nu am îndrăznit să cred că, în măreția sa infinită, Creatorul universului și-ar putea concentra atenția asupra mea, neînsemnat și mizerabil cum sunt.
Am spus în rugăciunea mea „O! Dacă ar fi posibil să mă iubești așa cum Te iubesc! … Vezi cum îți este sete de inimă zi și noapte? Arată-mi fața Ta ; fă-mă așa cum vrei să-i văd pe cei pe care i-ai creat, precum Tu, Preasfântul, poți să mă primești și să mă iubești … ”Nu știam ce spun .
Nu îndrăzneam să cred că Dumnezeu Însuși se ruga în mine.! ..
Referinţă:
Rugăciunea, experiența eternității. Arhimandritul Sofronie Sacharov.
https://holytrinityfamily.blogspot.com/2021/05/letre-quel-mystere-merveilleux-saint.html
Dacă stăpânul tău vrea să-ţi încerce trupul, cine eşti tu să te superi?
SFÂNTUL CUVIOS MACARIE EGIPTEANUL
„A zis bătrânul: Dacă te ajunge vreo boală a trupului, să nu te nelinişteşti.
Căci dacă Stăpânul tău vrea să-ţi încerce trupul, cine eşti tu să te superi?
Nu-ţi poartă El grijă de toate? Nu cumva trăieşti în afară de El?
Rabdă, deci şi roagă-L să-ţi dăruiască cele ce-ţi sunt de trebuinţă, căci aceasta este voia Lui.
Arată îndelungă răbdare şi iubire.”
„Umblând prin pustie, Părintele Macarie a aflat o căpăţână de om uscată, zăcând pe pământ. Când a întors-o cu toiagul său, se părea că dă oarecare glas. Deci, a întrebat-o bătrânul: cine este? Şi căpăţâna a zis: „Eu am fost începător al slujitorilor idoleşti, care au locuit în acest loc, iar tu eşti Părintele Macarie, cel plin de duhul lui Dumnezeu. Pentru că tu, când te rogi, milostivindu-te spre cei ce sunt în muncă, ei simt oarecare uşurare”.
Şi a zis părintele: „Care este uşurarea sau munca voastră, spune mie?”.
Răspuns-a căpățâna cu suspinare, zicând: „Pe cât este de departe cerul de la pământ, atât de mare este focul în al cărui mijloc suntem noi, de la picioare până la cap, cu totul arzându-ne. Și nu este cu putinţă cuiva din noi ca să vadă faţa altuia, iar când te rogi pentru noi, ne vedem puţin unul pe altul şi aceasta este pentru noi uşurare”.
Acestea auzindu-le bătrânul, a lăcrimat şi a zis:
„Vai de ziua în care va fi călcat omul poruncile lui Dumnezeu!”.
Şi iarăşi a întrebat-o pe căpăţâna aceea: „Au este altă muncă mai mare?”. Răspuns-a căpăţâna: „Sunt altele cu mult mai adânci sub noi”. Şi întrebând bătrânul, a zis: „Cine se află întru acele adânci munci?”.
Căpăţâna a răspuns: „Noi suntem cei ce n-am cunoscut pe Dumnezeu şi acum simţim milostivirea Lui, măcar cât de puţin. Iar aceia care, cunoscând pe Dumnezeu, s-au lepădat de El şi n-au păzit poruncile Lui, cu mai grele şi mai grozave chinuri sunt chinuiţi sub noi”. Iar Sfântul Macarie luând căpăţâna aceea, a îngropat-o în pământ şi s-a dus.”
VIAŢA SFÂNTULUI CUVIOS MACARIE EGIPTEANUL …(19 ianuarie)II, 4, în PSB, volumul 34 – fragment
Nelu Lupu facebook .In Romania vei fi obligat sa muncesti in folosul comunitatii si sa ti se ia averea.
De ce paraliticului de la Vitezda nu i se cere credință?
SFÂNTUL NICOLAE VELIMIROVICI
“Iată Omul care a venit pentru om!”
“Binecuvântat este omul care, cu răbdare şi nădejde în Dumnezeu, îndură toată suferinţa din viaţa aceasta. Pentru el, fiecare zi se întinde până la măsura unei luni în ceruri şi până la un an pentru necredinciosul care se veseleşte fără să aibă suferinţă ori suferă fără să aibă răbdare şi nădejde în Dumnezeu.
Binecuvântat este omul care nu cleveteşte când se află în suferinţă, ci cercetează pricinile suferinţei cu răbdare şi nădejde în Dumnezeu. Unde va găsi pricinile suferinţei sale cel care se află în suferinţă? Le va găsi în sine, sau în părinţi sau în cei din preajma lui – aici va afla pricinele suferinţei cel care este în suferinţă. [..]
Iată un om – singurul Om! Este Domnul – mai milostiv decât o rudenie sau un prieten, mai lucrător decât o slugă.El nu S-a pornit pe această cale lungă şi ostenitoare din Galileea până la Ierusalim pentru ziua de sâmbătă şi de sărbătoare, ci pentru acest om în suferinţă. El a venit astfel ca, prin fapte, iar nu prin vorbe, să pună întru arătare lipsa de milă a oamenilor ale căror simţăminte sunt învârtoşate. Şi Omul a venit pentru om.[..]
Binecuvântat este omul care foloseşte suferinţele sale pentru folosul şi ajutorul oamenilor, cunoscând că toată suferinţa sa din această viaţă scurtă este îngăduită de Dumnezeu din iubirea Sa pentru oameni. În marea Sa milă, Dumnezeu îngăduie suferinţa asupra oamenilor pentru păcatele lor – prin mila Sa, iar nu prin dreptatea Sa.
Întrucât, dacă ar fi prin dreptatea Sa, atunci fiecare păcat ar aduce moartea în chip de netăgăduit, după cum spune Apostolul: “Păcatul, odată săvârşit, aduce moarte” (Iacov 1:15). În locul morţii, Dumnezeu dă tămăduire prin suferinţă.
Suferinţa este calea prin care Dumnezeu vindecă sufletul de lepra păcatului şi de moarte.[..]
Se poate pune întrebarea: De ce Domnul nu i-a pus acestui bolnav obișnuita întrebare: „Crezi tu asta?”. De ce nu a căutat în el credința, așa cum a făcut El cu mulți alții?
Dar credința acestui suferind nu este mai mult decât lămurită? El a zăcut vreme de treizeci și opt de ani cu răbdare în locul acesta, cu nădejdea de a primi ajutor din Cer. Asta înseamnă nu numai că el crede în lucrarea minunată a îngerului lui Dumnezeu; într-un fel, el crede și în Domnul Iisus, deși nu-L numește Domn.
Da, Doamne, eu vreau să mă vindec, dar „Eu nu am om”. Trebuie amintit, în trecere, că Domnul a vindecat mulţi îndrăciţi, surzi şi muţi, la care El nu a căutat credinţă: El i-a vindecat din milă curată.
Iar în acest caz, la Vitezda, Domnul săvârşeşte lucrare, pe de o parte, din milă curată faţă de omul care a suferit ani îndelungaţi, care a suferit atât de mult printre oameni lipsiţi de milă; pe de altă parte, El săvârşeşte lucrare dinadins, pentru ca această lucrare de milă din partea Lui, să dea la iveală lipsa acesteia nu numai din partea cetăţenilor Ierusalimului, ci din partea tuturor oamenilor tuturor vremurilor care îl văd pe aproapele lor în durere mare şi nu ridică un deget ca să-l ajute.
În sfârşit, Domnul dinadins îl vindecă pe acest om în zi de sâmbătă – deşi putea foarte bine să facă aceasta în zi de vineri, dacă El ar fi dorit aceasta. El procedează astfel ca să dea la iveală slava idolească a iudeilor faţă de ziua de sâmbătă, şi pentru a arăta că omul este mai de preţ decât ziua de sâmbătă, şi că mila este mai de preţ decât oricare fel de punere în lege pe dinafară. Şi această lucrare a lui Hristos are un semn unic al căii de lucrare a lui Dumnezeu: să se săvârşească mai multe scopuri în acelaşi timp.[..]
Vedeţi cum, cucernicia iudeilor cea înflăcărată de odinioară s-a schimbat în pândirea celor care ţin sâmbăta, şi cum slujba preoţească a Dumnezeului Celui viu au sucit-o schimbând-o într-o supraveghere poliţienească împrejurul statuii zeiţei numită “sâmbăta”?
Omul care fusese tămăduit privise din patul său drept în ochii Domnului; el I-a simţit suflarea dătătoare de viaţă, el I-a cunoscut puterea făcătoare de minuni – dar, cu toate acestea, el nu a putut spune numele Tămăduitorului său, nici să spună de unde venise El.
Dar Domnul, care săvârşise aceasta, se retrage de îndată din mulţime şi lasă lucrurile să-şi urmeze cursul lor.
El este Semănătorul care seamănă sămânţa cea bună şi o lasă să crească, şi, la vremea potrivită să aducă roadă bună în pământul în care a căzut. Săvârşind bună lucrare, faptă Dumnezeiască, atât în puterea cât şi în mila ei, El, Domnul, se retrage dintre oameni ca să fugă de laudele lor, aşa cum spune puţin mai târziu: “Slavă de la oameni nu primesc” (Ioan 5:41). El fuge de oameni ca aceştia să nu-L pizmuiască pe El, aşa cum se întâmplă adesea.
În sfârşit, El fuge de oameni ca o pildă pentru noi toţi, cei care ne numim creştini. O lucrare bună este desăvârşită atunci când aceasta se împlineşte din iubire curată pentru oameni, spre slava lui Dumnezeu. Toţi cei care doresc să săvârşească lucrări bune, să nu le facă din mândrie sau din dorinţa de a primi laude de la oameni. Pentru că cel care aduce în priveliştea oamenilor faptele sale cele bune este ca omul care îşi duce oile sale între lupi. Atunci, noi trebuie să avem pază bună asupra lucrărilor noastre celor bune, ca să ne ferim să stârnim fie lauda fie pizma din partea altora.
Cel care în chip voit caută să-şi atragă lauda şi pizma, împreună cu lucrarea lui cea bună, va săvârşi două rele: lauda îi va aduce vătămare lui, iar pizma va aduce vătămare altora.[..]
Acum Dumnezeu ţi-a arătat ţie milă, şi păcatul tău este iertat; de aceea, nu-L mai ispiti pe Dumnezeu, căci ai putea să simţi asprimea dreptăţii Lui în locul milei.[..]
Aceasta reprezintă o atenţionare minunată şi cumplită pentru noi toţi că, atunci când am simţit odată mila lui Dumnezeu faţă de noi, să nu mai păcătuim, ca să nu ne fie nouă mai rău decât răul acela de care ne-a slobozit mila lui Dumnezeu.”
Sfântul Nicolae Velimirovici, Predici, Editura Ileana, București, 2006,
SFÂNTUL IUSTIN POPOVICI
“Iubitor de arginţi este şi omul de ştiinţă care …… şi-a găsit o preocupare şi L-a uitat pe Dumnezeu. Aceasta este iubirea de arginţi, acesta este idolul mincinos, aceasta este dumnezeirea mincinoasă. ”
Numai Dumnezeu şi puterea dumnezeiască biruieşte răul în această lume. Numai Dumnezeu şi puterea dumnezeiască îl poate birui pe creatorul oricărui rău şi al păcatului, pe diavolul. Dumnezeu ne-a dăruit aceste puteri dumnezeieşti fiecăruia dintre noi, pentru ca noi, ca fiinţe dumnezeieşti raţionale, să biruim răul, să-l biruim pe diavol cu puterea dumnezeiască. [..]
Diavolul nu poate să impună nimănui dintre noi păcatul, el poate doar să-l propună. El îţi poate propune sabia să te sinucizi, dar nu te poate omorî, Dumnezeu nu îi dă această putere. Dar dacă primeşti de la el această sabie, dacă primeşti iubirea de argint, să spunem, sau primeşti mânia, sau invidia, sau răutatea, sau cleveteala, sau furtul, iată, tu ai luat in mâinile tale sabia şi singur ţi-o înfigi în inimă. Diavolul nu are putere să-l silească pe om la păcat, el are putere numai să propună omului păcatul. El ne propune păcatul, şi mie, şi ţie. Iar noi? Noi fie acceptăm păcatul, fie îl îndepărtăm de la noi. Și aceasta înseamnă: fie ne sinucidem, ne despărţim sufletul de Dumnezeu, fie lepădandu-ne de păcat, alergăm spre Domnul, Hristos Cel Înviat, spre biruinţă, spre biruinţa finală asupra păcatului, asupra morţii, asupra diavolului. De aceea, frate, a venit Domnul în această lume. [..]
Ce face orice păcat cu mine şi cu tine? Ne întunecă. Păcatul este întuneric, el revarsă în noi întuneric, inundă sufletul meu şi al tău, inundă conştiinţa noastră şi noi trăim ca şi cum am fi în stare de inconştienţă, în delir, în noapte, în beznă, în întuneric. Nu ştim ce facem, acesta este păcatul. Fiecare păcat este beţie a sufletului.
Domnul a venit în această lume, ca să ne dăruiască însăşi lumina, ca să ne dăruiască făclia, flacăra cu care să alungăm acest întuneric. [..]
Fiecare păcat este întunecare a sufletului şi fiecare virtute este transfigurare a sufletului. Mândria – cât este de cumplită! Ştii, orgoliul, înfumurarea, iubirea de sine, toate acestea sunt iadul tău, frate şi soră, tu porti iadul în tine. Domnul ne-a dăruit leacul: leacul pentru mândrie este smerenia. Smereşte-te înaintea Domnului, smereşte-te înaintea fraţilor, înaintea oamenilor. Şi iată, puterea dumnezeiască a smereniei va spori în sufletul tău lumina dumnezeiască şi va alunga toata bezna mândriei, a orgoliului şi a înfumurării din sufletul tău.
Omul iubitor de argint nu vede nimic în afara de grămada de bani. Iubitor de arginţi nu este numai acela care iubeşte banii şi averea. Iubitor de arginţi este şi omul de ştiinţă care cu gura căscată stă deasupra cărţilor întreaga sa viaţă, şi-a găsit o preocupare şi L-a uitat pe Dumnezeu. Aceasta este iubirea de arginţi, acesta este idolul mincinos, aceasta este dumnezeirea mincinoasă.
Tot ceea ce a proclamat omul în locul Dumnezeului celui Adevărat, în această lume, ca sens al vieţii sale, ca dumnezeirea sa, aceasta este iubirea de arginţi; în locul Dumnezeului celui Adevărat, a Domnului Hristos, a proclamat orice altceva ca scop al vieţii sale. Dacă ai un astfel de scop, iată, eşti iubitor de arginţi şi nu cunoşti drumul vieţii. Întunericul, noaptea se sălăşluiesc în conştiinţa ta, se aşază pe ochii sufletului tău şi tu nu vezi calea cea dreaptă, nu vezi sensul acestei vieţi pământeşti, nu vezi că îţi este leac – singurul leac împotriva morţii tale, a iadului tău – pocăinţa. Da, în cazul iubirii de arginţi, numai pocăinţa este leacul înaintea Domnului.
Sfinţii lui Dumnezeu sunt aceia care, prin sfintele virtuţi, au izgonit din ei înşişi orice întuneric al păcatelor, orice beznă, orice întunecare demonică şi orice iad. Prin urmare, fiecare Sfânt este întotdeauna astfel, încât din el emană lumina şi împrejurul capului are o aureolă. Toate strălucesc întru el, gânduri sfinte şi luminoase, iar lumina iradiază din capul său şi din fiinţa sa, din întreaga sa fiinţă. Și-a curăţit si trupul şi sufletul de patimi, de întuneric, de întunecare, şi revarsă din el lumina.
Astfel este Grigorie Teologul, astfel este Sfântul Grigorie Palama, astfel este Sfântul Vasile cel Mare, astfel sunt toţi Sfinţii, de la primul până la ultimul. Și ei toţi sunt aici împreună cu noi în Biserica lui Hristos, educatorii noştri vii, contemporanii noştri. Sfinţii nu mor. Sufletul omului nu mai moare de când a înviat Domnul. Și trupul nostru va învia în ziua Judecăţii. Ei toţi sunt contemporanii noştri vii, ne ajută. Noi toţi reprezentăm un singur Trup al lui Hristos, Biserica lui Hristos şi Sfinţii ne ajută si ne călăuzesc pe cărările sfintelor virtuţi evanghelice.
Iată-l pe Grigorie Palama, pe marele nevoitor, cum ne conduce spre Învierea Domnului Hristos, ne conduce spre deplina biruinţă asupra păcatului, asupra morţii, asupra iadului. El este experimentat, are putere, are forţă.
De la Domnul a dobândit-o şi o dobândeşte şi o împarte nouă tuturor. Ca fiecare dintre noi să postim cu post adevărat. Postul adevărat este înfrânare de la orice păcat, înfrânare de la orice patimă, înfrânare de la hrană, pentru ca trupul să nu se mândrească, pentru ca în el să nu sporească patimile, ci cu credinţa, lipsindu-te de hrană, să te sileşti a te înfrâna de la orice rău.
Noi, fiecare dintre noi, în preajma Domnului ne mântuim sufletul. El ne-a lăsat postul ca pe o biruinţă asupra diavolului, ca sufletele să ajungă, pline de bucurie, la Învierea Domnului Hristos.
Ca împreună cu El să înviem din orice moarte şi pentru totdeauna să biruim toate păcatele în noi, toate patimile şi toţi diavolii, ca împreună cu toti Sfinţii să-L putem slăvi pe pământ şi în Ceruri, pe Minunatul nostru Dumnezeu, Cel de Neînlocuit, pe Domnul Iisus Hristos, singurul Mântuitor al lumii în toate lumile. Amin”.
Cuviosul Iustin de la Celie, Cuvinte despre veşnicie – predici alese, Editura Egumeniţa, 2013
A republicat asta pe Mucenicul's Blog.
Corintul este in flăcări, un schit de maici din loc Makrinos a fost evitata de flăcările mistuitoare, acestea ocolind schitul respectiv
Hristos a inviat
Dati-ne si sursa, Domnule Mihai.