– Părinte, câţi pustnici[1] sunt în Sfântul Munte?
– Nu ştiu. Unii spun că sunt şapte[2]. De câţiva ani este foarte greu să afle cineva loc liniştit ca să se pustnicească. Pentru aceea unii Părinţi, atunci când existau încă mănăstiri idioritme[3] în Sfântul Munte, aflau alt mod să trăiască pustnicia. De pildă spuneau: „Nu mă odihnesc aici, mă voi duce în acea mănăstire idioritmă să lucrez, ca să adun ceva bani”, şi ceilalţi îl credeau. Se duceau acolo, lucrau 3-4 luni, după care cereau mai mulţi bani. Fiindcă nu li se dădeau, spuneau: „Nu-mi convine, voi pleca”. Luau puţin posmag şi se duceau de se ascundeau în vreo peşteră şi se pustniceau. Ceilalţi aveau impresia că s-au dus să lucreze în altă parte. Şi dacă întrebau la mănăstire: „A trecut cumva cutare Părinte?”, aceia spuneau: „Da, a trecut, dar ce capricios era. Voia să adune bani de la noi. A cerut mai mult. Călugăr, şi să ceară mai mulţi bani! Ce călugăr este acesta?”. Aşadar, pustnicul se folosea şi din nevoinţa ce o făcea şi din clevetirile celorlalţi, se folosea şi de hoţi. Pentru că hoţii aflau că „are bani” cutare şi se duceau la peşteră, îl chinuiau, dar în cele din urmă nu aflau nimic.
– Părinte, cum pot imita virtutea unei surori atunci când se ascunde?
– Dacă nu se ascunde, totul este pierdut. Sfinţii făceau mai mare nevoinţă ca să-şi ascundă virtutea lor decât ca să o câştige. Ştiţi ce făceau nebunii pentru Hristos? Scăpau mai întâi de făţărnicia lumii şi apoi intrau în spaţiul adevărului evanghelic. Dar nici aceasta nu le ajungea, ci înaintau la sfânta făţărnicie pentru dragostea lui Hristos. Şi astfel nu-i deranja orice li se făcea, orice li se spunea de către ceilalţi. Dar ca să faci aceasta este trebuinţă de foarte multă smerenie. În timp ce un om din lume se simte jignit atunci când îi spune cineva vreun cuvânt sau se mâhneşte atunci când nu este lăudat pentru ceva făcut de el, aceştia se bucurau atunci când oamenii aveau o părere greşită despre ei.
Mai demult existau Părinţi care făceau chiar pe demonizaţii ca să-şi ascundă virtutea lor şi astfel ceilalţi să-şi strice gândul cel bun ce-l aveau despre ei.
Când eram în Mănăstirea Filotheu[4], care atunci era idioritmă, era un Părinte ce se pustnicise mai înainte în Vigla[5]. Acesta, de îndată ce pricepea că Părinţii i-au mirosit nevoinţa şi sporirea sa duhovnicească, cu binecuvântarea duhovnicului său pleca. „Haide, le spunea, m-am săturat să mănânc aici posmag mucezit. Mă voi duce în vreo mănăstire idioritmă să mănânc carne, să trăiesc ca un om! Ce, sunt prost să stau aici?”. Şi venind la Mănăstirea Filotheu, făcea pe îndrăcitul.
Fraţii lui auzind că s-a îndrăcit îşi spuneau unul celuilalt: „Păcat de el, sărmanul, s-a îndrăcit. Ei, era de aşteptat să se îndrăcească. A plecat de aici pentru că posmagul era muced şi s-a dus în mănăstire idioritmă să mănânce carne”. Dar acesta ce făcea? Mai bine de 25 de ani nici nu şi-a pregătit mâncare, nici n-a dormit. Toată noaptea umbla pe coridoare cu un felinar în mână, ca să nu doarmă. Când se obosea, se sprijinea puţin de un perete şi, îndată ce îl prindea somnul, sărea în sus, spunea puţin în şoaptă rugăciunea: Doamne Iisuse Hristoase… după care o continua în taină. Uneori nu-şi dădea seama şi rugăciunea se auzea tare. Când întâlnea vreun frate, acela îi spunea: „Roagă-te, roagă-te să plece diavolul!”. Astfel toţi îl aveau de îndrăcit. Un călugăraş de 15 ani mi-a spus într-o zi: „Şi îndrăcitul ăsta!”. „Nu spune aşa!, i-am zis. Acesta are multă virtute şi face pe îndrăcitul”.
După aceea îl avea la evlavie. Când a murit, Părinţii l-au aflat ţinând în mână o hârtie pe care era scris numele fiecărui frate şi alături o poreclă, ca să alunge, chiar şi mort fiind, şi cel mai mic gând bun ce l-ar fi putut avea cineva cu privire la el. În cele din urmă trupul lui a scos bună mireasmă. Vezi, el voia să se ascundă, însă Harul lui Dumnezeu l-a trădat.
De aceea nu trebuie să tragă cineva concluzii despre un om din ceea ce se vede, dacă nu poate distinge ceea ce ascunde.
[1] În 1950, atunci când Stareţul Paisie a mers în Sfântul Munte pentru prima oară, căutând cărarea ce ducea de la Kapsocalivia la Schitul Sfânta Ana, a întâlnit un pustnic „…cu chipul luminos – să fi fost cam de şaptezeci de ani – care, după îmbrăcămintea sa, părea să nu aibă legătură cu oamenii. Din înfăţişarea sa se vedea că este sfânt” (Cuviosul Paisie Aghioritul, Părinţi aghioriţi, ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2004, p. 48). Când l-a întrebat pe pustnic unde locuieşte, acela i-a răspuns: „Undeva pe aici”, şi i-a arătat vârful Athonului. Mai târziu, stareţi experimentaţi i-au adeverit că în vârful Athonului trăiau nevăzuţi doisprezece pustnici.
[2] S-a spus în noiembrie 1988.
[3] Idioritmă se numeşte mănăstirea în care fiecare monah are programul lui şi este plătit pentru ascultarea ce o face de epitropii care conduc mănăstirea.
[4] Una din mănăstirile Sfântului Munte.
[5] Pustiul Vigla se află în partea de sud-est a peninsulei Athos.
(Extras din Nevoință duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos)
Selecţie şi editare: Sora Gabriela Naghi
Cele patru asezaminte
ale
Sfantului Naum al Ohridei
Primul asezamant este trezirea.
Cata vreme pacatuieste in trup, sufletul este adormit asa ca nu se cunoaste nici pe sine, nici pe Ziditorul lui.
Este imbatat de pacat ca de o bautura tare ametitoare si imbatat zace in trup ca intr-un pat pentru bolnavi.
Adormit si imbatat, sufletul nu cunoaste alta placere decat cea care vine prin trup. Ce ii place trupului, ii place si lui, iar ce nu-i place trupului, nici lui nu-i place.
Un astfel de suflet nu este calauzit de minte si prin har, ci de trup, iar trupul este in sine tarana oarba. Si astfel, orb pe orb calauzeste pana ce se prabusesc amandoi in prapastia mortii.
Al doilea asezamant este pocainta.
Pocainta vine dupa trezire. Cata vreme omul nu se trezeste din somnul pacatului, nici nu se poate pocai, dupa cum calatorul nu poate face al doiea pas daca nu-l face pe cel dintai. Oare ii poate parea rau celui ce doarme pana la amiaza, pentru ca s-a culcat si a adormit atata vreme pana ce nu se trezeste? Nu cel ce doarme se caieste, ci cel ce s-a trezit. Si astfel asadar, in viata duhovniceasca pocainta vine dupa trezire.
Pocainta are patru trepte.
Ea poate fi mica, mijlocie, mare si desavarsita sau deplina in trairea Evangheliei.
Nemultumirea de sine este o mica pocainta.
Rusinea fata de sine pricinuita de nelegiuri si de pacate este o pocainta de mijloc.
Mania, iutimea, supararea fata de sine din pricina faradelegilor si pacatelor savarsite este o mare pocainta.
Iar ura fata de sine este pocainta desavarsita sau implinirea Evangheliei.
Curatirea este al treilea asezamant, care urmeaza dupa pocainta, si anume dupa acea mare si desavarsita pocainta – ura pricinilor care starnesc patimile.
Pocainta mica este ca atunci cand omul a inceput sa se scarpine din cauza unei rani care-l arde si il mananca.
Curatirea este tamaduirea ranii.
De indata ce omul se pocaieste cu adevarat de pacatele savarsite, are doua dorinte: sa stearga cumva din trecutul lui negrele sale pacate si sa nu le mai savarseasca niciodata.
Cum isi va sterge omul pacatele din zilele cele de demult, din vremurile care nu se intorc?
Singur Hristos Dumnezeu prin harul Lui poate ierta pacatele si le poate sterge din viata noastra. Curatirea de pacate o face Insusi Tatal in Fiul prin Duhul Sfant, Domnul cu dragoste lucreaza curatirea tuturor celor care i-o cer. Osteniti-va cu postul, cu rugaciunea, cu milostenia, cu plangerea, cu iertarea greselilor celor care v-au gresit sau i-ati vazut ca gresesc altora, cu infranarea, cu neprihanirea trupeasca si duhovniceasca, cu cugetarea la Hristos Dumnezeu, cu pomenirea mortii si a Infricosatei Judecati, cu cugetarea la fericirea vesnica si la cumplitel munci ale iadului si cu toate celelalte poruncite in Evanghelie, de Sfintii Parinti talcuite si in pilde infatisate. Toate acestea slujesc la curatirea sufletului de pacate. Celui ce trece una dintre acestea cu vederea, cu anevoie i se vor tamadui ranile pacatului. Trezirea inseamna ca omul si-a vazut ranile pacatului pe sufletul lui.
Pocainta inseamna taierea si deschiderea acestora.
Curatirea inseamna ca omul a facut totul sa scoata puroiul din rana, ca acesta sa se poata tamadui. Si atata vreme cat ranile sufletului nu se vor tamadui, trebuie sa ne pocaim si sa ne curatim si fie de vrem, fie de nu vrem, sa nu ne gandim la aceste rani.
V-ati intrebat cat timp trebuie sa se caiasca omul? Atata timp cat ranile nu se curatesc si nu se tamaduiesc in mod deplin si nu piere inca urma lor.
Fiindca cainta este deschiderea necontenita a ranilor sufletului.
Ranile nu se pot curata daca nu le deschidem. De aceea, nu poate fi curatirea fara pocainta. Cand ranile s-au curatit si s-au vindecat in mod deplin, atunci nu mai sunt rani si nici cainta.
Atunci incetam a ne mai gandi la pacatele savarsite.
Asa cum nu ne mai gandim la ranile pe care le-am avut candva pe trup si acum s-au vindecat, si tot asa nu ne mai gandim nici la pacatele care au trecut si care s-au sters din sufletul nostru.
Dar cu toate ostenelile si nevointele pentru curatirea sufletului, nicicand nu ne-am curata fara puterea datatoare de har a lui Hristos Dumnezeu prin Tainele Bisericii.
De aceea soptim in inima noastra in biserici la Sfanta Liturghie: „Dumnezeule, cu harul Tau curateste-ma pe mine pacatosul!”
Al patrulea asezamant este impartasirea.
Cand sufletul ce s-a pocait este curatit de pacat, se aprinde de negraita dragoste pentru Ziditorul lui.
Si nu vrea nicio clipa sa se desparta de Hristos, ci arde de dorinta de a se uni prin har cu Hristos pururea. Aceasta unire se poate infaptui prin primirea harului in momentul dezlegarii de pacate savarsita de duhovnic, dupa spovedania pacatelor in Taina Pocaintei, prin rugaciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma” si prin implinirea poruncilor lui Hristos.
Cuminecare sau Impartasire inseamna unire prin har cu Hristos.
Prin cele ce IL iubim pe Hristos – prin acestea ne putem si uni cu Domnul Slavei.
Dar omul nu se poate uni prin har cu Hristos pana ce nu se desparte de cele pamantesti, de cele vremelnice si trecatoare.
Deci o inima zabavnica nu-L poate iubi deplin pe Hristos.
Numai inima curatita de zgura patimasa si de atractia mincinoasa vremelnica IL poate iubi pe Hristos deplin.
Omul se uneste cu Hristos prin har atunci cand ii implineste cu bucurie dumnezeiestile Sale porunci si pe toate se osteneste a le implini.
Si toate poruncile lui Hristos ii devin cu timpul usor de implinit, iar el din iubire pentru Ziditorul lui ar dori sa faca ceva cat mai greu si mai anevoios.
De aceea in multi iubitori de Hristos care au implinit poruncile Lui s-a nascut dorinta de a indura chinuri si a muri muceniceste pe Cel pe Care-L iubesc.
Insa culmea unirii cu Hristos este comuniunea euharistica, impartasirea cu Sfintele Taine.
Aceasta comuniune prin primirea Trupului si Sangelui lui Hristos, incununeaza celelate impartasiri sau celelate feluri de uniri prin har cu Hristos.
Fericit cel ce se impartaseste cu pregatit in pace, spovedit si cu recunostinta.
Fericit cel ce se desparte de lumea aceasta trezit, pocait, curatit si impartasit!
Trezirea este vederea ranii sufletului.
Pocainta este taierea si deschierea acestor rani.
Curatirea este tamaduirea deplina a ranilor lasate de pacate.
Iar Impartasirea cu Trupul si Sangele lui Hristos este primirea lui Hristos inlauntrul nostru prin comuniune euharistica in Duhul Sfant Care de la Tatal purcede!