Suntem înconjuraţi de oameni cu care uneori întreţinem relaţii anevoioase. De câte ori nu se întâmplă să aşteptăm ca celalalt să vină să se pocăiască, să ne ceară iertare, să se umilească înaintea noastră. Poate că l-am ierta dacă am simţi că s-a coborât atât de mult în faţa noastră încât iertarea ar fi ca un joc de copii.
Dar nu trebuie să iertăm aproapelui nostru pentru faptul că ar merita iertarea – putem noi aştepta de la Dumnezeu o iertare meritată? Atunci când venim înaintea Domnului şi Îi spunem: „Doamne, mântuieşte! Doamne, ai milă! Doamne, iartă-ne!”, putem noi oare adăuga: „pentru că merităm”? Niciodată. Avem încredere că Dumnezeu ne iartă pentru iubirea Lui neprihănită, jertfelnică, pentru iubirea lui Hristos cel Răstignit pe Cruce. O astfel de iubire aşteaptă Dumnezeu de la noi în relaţiile noastre cu aproapele; noi nu iertăm acestuia pentru că merită, ci pentru că suntem ai lui Hristos, pentru că, în numele Dumnezeului celui Viu şi al lui Hristos cel Răstignit, ne este dat să iertăm.
Ni se pare câteodată că dacă am putea să uităm jignirea, atunci am putea ierta; dar a uita este peste puterile noastre – „Doamne, dă-ne nouă să putem uita!”. Dar aceasta nu este iertare; să uiţi nu înseamnă să ierţi. Iertarea înseamnă să-l vezi pe om aşa cum e, cu păcatul său şi cu ceea ce îl face să fie insuportabil, şi să spui: „Te voi purta ca pe o cruce; te voi purta până în Împăraţia lui Dumnezeu, fie că vrei, fie că nu. Bun sau rău, eu te voi purta pe umerii mei, te voi aduce la Domnul şi-I voi spune: „Doamne, l-am purtat pe acest om în tot timpul vieţii mele, pentru că mi-a fost teamă să nu se piardă. Acum iartă-l şi Tu, în numele iertării mele!…” O, dacă am putea să ne purtăm astfel unii cu alţii! Daca l-am înconjura pe cel slab cu o iubire veghetoare şi delicată, câţi oameni nu s-ar regăsi pe ei înşişi, câţi nu ar deveni vrednici de o iertare care le-ar fi dată în dar…
(Extras din ”Taina iertării. Taina tămăduirii.” de Mitropolit Antonie de Suroj, Editura: Reîntregirea, 2010)
Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi
Din voia și părerea noastră dezordonată și păcătoasă, pornesc toate ereziile și rebeliunile
Dacă ne vom gândi la prăbușirea lui Lucifer și la căderea primului om, vom vedea că ceea ce l-a prăbușit pe satana și l-a izgonit pe Adam din Rai a fost voia lor proprie, neascultarea lor de Dumnezeu. Și atunci, pentru a ne urca acolo de unde au căzut îngerii răzvrătiți și, după ei, primii oameni, trebuie să renunțăm cu desăvârșire la voia noastră dezordonată și păcătoasă. Noi zicem în rugăciune: „Facă-se voia Ta, precum în Cer, așa și pe pământ”. Dar pentru ca să putem face acest lucru, trebuie să anulăm în așa măsură voia noastră proprie, încât, de ni se va porunci – asemenea ucenicului din Pateric – să plantăm varza cu rădăcina în sus, s-o facem fără nicio ezitare. Aceasta este culmea tăierii voinței și părerii noastre personale.
Iar această tăiere a voii și a părerii noastre are un tâlc adânc, fiindcă numai așa putem tăia vlăstarele păcătoase ale voinței noastre decăzute pentru a da libertate pomului nostru sufletesc să se dezvolte în voia lui Dumnezeu și să aducă toate roadele Duhului. Și dimpotrivă, de nu le vom tăia, atunci toată seva ființei noastre se va irosi în zadar, hrănind vlăstare netrebnice, iar noi, pe lângă faptul că nu vom da niciun rod, ne vom răzvrăti mereu atât împotriva lui Dumnezeu cât și împotriva oamenilor, socotind că părerile și voile noastre sunt mai bune decât ale lui Dumnezeu și ale oamenilor.
De aici pornesc toate ereziile și rebeliunile din Cer și de pe pământ.
Sursa: Arhimandritul Paulin Lecca, Adevăr și Pace, Tratat teologic, Editura Bizantină, 2003
Simbolismul altarului și al Sfintei Mese
JEAN CLAUDE LARCHET
Altarul reprezintă locul cel mai încărcat de sfințenie al bisericii și merită, deci, o atenție cu totul deosebită. Numai slujitorii Bisericii (episcopul, preotul și diaconii) și cei care îi ajută la slujbe (ipodiaconi, acoluți etc.) au voie să intre în sfântul altar; credincioșii nu au acest drept. Cel mai sfânt loc din altar este Sfânta Masă sau Jertfelnicul; numai slujitorii Bisericii (episcopul, preotul și diaconul) au voie să treacă prin fața ei și să o atingă. Pe Sfânta Masă sunt săvârșite Sfintele Taine; este locul pe care este comemorată, în mod actualizator, iconomia mântuitoare a lui Hristos, pe care se împlinește jertfa Mântuitorului, pe care pâinea și vinul sunt transformate de Duhul Sfânt în Trupul și Sângele lui Hristos.
Sfântul Gherman, Patriarhul Constantinopolului, vede în Sfânta Masă un simbol al mesei pe care Mântuitorul Hristos a cinat pentru ultima dată cu ucenicii și a instituit Taina Euharistiei, al mormântului în care a fost pus trupul Domnului după moarte, precum și al tronului lui Dumnezeu pe care, purtat de heruvimi, S-a odihnit în trup. După Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului, Sfânta Masă este un simbol al locului în care stă Dumnezeu, al jertfei lui Hristos, al mormântului lui Hristos, al locului în care se sălășluiește și de unde strălucește slava Sa:
De aceea, dumnezeiasca biserică ni-L arată pe Stăpânul cel ceresc prin înfricoșătorul jertfelnic, adică prin Masa cea Sfântă din altar, care mai este numită și Sfânta Sfintelor, scaunul, locul și odihna lui Dumnezeu, locul jertfei celei mari, mormântul lui Hristos și sălășluirea slavei Sale.
Sfânta Masă este „înaltă şi luminată ca un scaun al lui Dumnezeu. Ea se aşază în mijlocul tuturor spre vederea şi împărtăşirea celor vrednici”. În majoritatea bisericilor, Sfânta Masă este făcută de obicei din piatră, iar Sfântul Simeon explică din ce motiv:
Sfânta Masă este făcută din piatră fiindcă Îl închipuie pe Hristos Care este Piatra vieții și temelia noastră, piatra cea din capul unghiului, și pentru că piatra era odată preînchipuirea acestei mese, piatra din care se adăpa vechiul Israel. Astăzi însă, ea ne adapă pe noi, Israelul cel nou, nu cu apă, ci cu râuri de viață veșnică, cu sângele cel viu al Cuvântului. (…)
Sfântul Simeon vorbește și despre simbolismul evangheliei și al crucii de pe Sfânta Masă, precum și al sfintelor moaște așezate în interiorul Jertfelnicului în momentul sfințirii bisericii:
[Hristos, simbolizat de marele preot,] este simbolizat și de Sfânta Evanghelie, care se vede pe Sfânta Masă, și prin Crucea care-I arată jertfa. Dedesubtul Sfintei Mese se pun sfintele moaște ale mucenicilor, cei ce sunt pururea în duh alături de Hristos, Marele Mucenic al Tatălui. Sfânta Masă stă deasupra lor și fiindcă ei sunt temelia Bisericii; deoarece Biserica a fost întemeiată prin sângele lui Hristos, în primul rând, dar și prin sângele acelora care au primit mucenicia pentru numele Lui.
Jean Claude Larchet, Viața liturgică, traducere din limba franceză de Felicia Dumas, Editura Doxologia, Iași, 2017, pp. 31-34
Nu câștigi pe om cu asprimea, ci cu bunătatea…
SFÂNTUL CUVIOS PORFIRIE KAVSOKALIVITUL
Un priten mi-a mărturisit că suferea din cauza purtării aspre a șefilor săi. Acest lucru amenința să-l umilească și să dea impresii gerșite despre caracterul său. Bătrânul l-a primit, a pus lucrurile la punct și i-a făcut o radiografie sufletească foarte corectă:
-Ești bun, sensibil, pașnic, ești mielul lui Dumnezeu. Dar, când cei din jur se poartă aspru cu tine, ripostezi înlăuntrul tău și, atunci, ei te judecă greșit și nu te înțeleg. În schimb, când te iau cu binișorul, ești capabil de lucruri atât de bune, încât toți rămân surprinși.
Oamenii care te-au judecat greșit și te-au rănit nu cunosc fabula aceea veche cu vântul și soarele, care se certau, fiecare spunând despre sine că e mai puternic, și s-au învoit ca acela dintre ei care va da șuba păstorului ce tocmai urca muntele în acel moment, acela e mai puternic. Vântul a suflat cât a putut, dar păstorului i s-a făcut frig și s-a înfășurat și mai strâns în șuba lui. A ieșit apoi soarele de după nor, împrăștiind în jur bunătate și căldură, încât păstorul s-a încălzit și și-a scos șuba. Atunci, soarele a strigat la vânt: ,,Ai văzut care dintre noi e mai puternic?”
Părintele concluzionă:
-Nu câștigi pe om cu asprimea, ci cu bunătatea.
Extras din Părintele Porfirie- “Antologie de sfaturi şi îndrumări” Editura Bunavestire, Bacau