– Gheronda, ce însemnătate are șiragul de metanii?
– Șiragul de metanii este o moștenire, o binecuvântare, pe care ne-au lăsat-o Sfinții noștri Părinți. Chiar și numai pentru faptul că este moștenire de la Sfinții Părinți, îi dă o mare valoare. Vezi, unuia i-a lăsat bunicul său moștenire un lucru neînsemnat, pe care îl păstrează ca pe un talisman. Cu cât mai mult șiragul de metanii, pe care ni l-au lăsat moștenire Sfinții Părinți!
Mai demult, când nu existau ceasuri, monahii măsurau vremea de rugăciune cu șiragul de metanii, dar nodurile șiragului erau simple. Odată un pustnic, care făcea multă nevoință, multe metanii etc., a fost necăjit de diavolul, care îi desfăcea nodurile de la șiragul lui de metanii. A făcut, sărmanul, metanii într-una, până ce a căzut frânt, deoarece nu putea să le numere, de vreme ce diavolul îi desfăcea mereu nodurile. Atunci i s-a arătat Îngerul Domnului și l-a învățat cum să împletească nodurile, astfel încât fiecare nod să închipuiască nouă cruci. După aceea diavolul, care se cutremură de Cruce, nu a mai putut să le desfacă. Astfel, fiecare nod al șiragului de metanii are nouă cruci, care simbolizează cele nouă cete îngerești.
– Gheronda, ce înseamnă treizeci și trei, cincizeci, o sută și trei sute de noduri pe care le au șiragurile de metanii?
– Numai numărul treizeci și trei este simbolic. El simbolizează cei treizeci și trei de ani pe care i-a trăit Hristos pe pământ. Celelalte numere ne ajută numai să numărăm metaniile pe care le facem sau de câte ori rostim rugăciunea. Există mașini care au o sfoară cu un mâner la capăt și, atunci când vrei s-o pornești, tragi de câteva ori sfoara cu putere, până ce i se dezgheață uleiurile. La fel este șiragul de metanii. Este sfoara cu care tragem o dată, de două, de trei, de zece ori până ce se dezgheață uleiurile duhovnicești și pornește mașina duhovnicească a rugăciunii neîncetate. Iar după aceasta inima lucrează singură rugăciunea. Dar și atunci când inima a pornit în lucrarea rugăciunii, nu trebuie să lăsăm șiragul de metanii, pentru ca să nu fie și alții îndemnați să-l lase, când încă nu a pornit inima lor să lucreze rugăciunea.
– Gheronda, atunci când țin șiragul de metanii în mână și rostesc Rugăciunea mecanic, nu cumva există primejdia de a plăcea oamenilor?
– Dacă rostești Rugăciunea la exterior, pentru a plăcea oamenilor, chiar dacă ai face bătături la mâini, la nimic nu-ţi va folosi. Îți va aduce numai oboseală și simțământul fals că, chipurile, te îndeletnicești cu Rugăciunea minții.
– Gheronda, eu nu m-am obișnuit să țin șiragul de metanii în mână.
–Să ţii șiragul de metanii în mână ca să nu uiți rugăciunea, care trebuie să lucreze lăuntric, în inimă. Atunci când ieși din chilie, să nu uiți că vrăjmașul este gata de atac. De aceea, să fii ca un brav ostaș care, ieșind din adăpost, are totdeauna în mână mitraliera. Șiragul de metanii are mare putere. El este arma monahului, iar nodurile sunt gloanțele care „tum-tum-tum” îi seceră pe demoni.
(Extras din Despre rugăciune – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos – 2013)
Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi
Sfântul Grigorie Teologul: Cuvântări la Bobotează (Selecții)
Sfânta zi a Luminilor (mai veche denumire a Bobotezei, de la luminarea celor ce se botezau) are drept principiu Botezul Hristosului meu, a Luminii celei adevărate„care luminează pe tot omul ce vine în lume”, a Celui ce a mea curăție lucrează și ajută lumina, pe care am primit-o de sus de la El, la început (la vremea creării omului), aceea pe care prin păcat am întunecat-o.
„Apropriați-vă de El și vă luminați și fețele voastre să nu se rușineze!”, de lumina cea adevărată fiind însemnate….
Pe primul Adam să ni-l însușim! Să nu rămânem ceea ce acum suntem, ci să devenim ceea ce am fost de la început. „Lumina în întuneric luminează”, luminând această viață și trupul. Iar ea este prigonită de întuneric, dar nu poate fi cuprinsă, de către puterea vrăjmașă, adică ce cu nerușinare năvălește spre Cel ce cu Adam seamănă, dar peste Dumnezeu cade și este biruită, pentru ca întunericul noi să-l lepădăm și lumina s-o urmăm, iar apoi lumină desăvârșită să ne facem. Vedeți harul zilei?
Este nevoie ca omul să se curățească întâi pe sine și apoi să se apropie și să devină familiar cu Cel curat.
Așadar, vorbind eu despre Dumnezeu, pe voi cu totul să vă lumineze o Lumină și totodată trei, trei potrivit ipostasurilor, una potrivit ființei, adică Dumnezeirii. Căci se împarte ființa în mod neîmpărțit și se unesc în mod despărțit. Căci Dumnezeu este Unul în Trei și trei în Unul. … Tatăl este Tată și fără de început (principiu) căci nu provine din cineva sau ceva. Fiul este Fiu și nu fără de principiu este, căci este în Tatăl. Dacă legi principiul de timp, atunci și El este fără de început; căci este creatorul timpului și nu este supus timpului. Duhul este cu adevărat Duhul Sfânt care din Tatăl pornește, nu în chip filial, întrucât nu este născut, ci purces.
Astăzi firile lui Dumnezeu se înnoiesc și Dumnezeu om se face; și Acela care „S-a suit peste cerul cerului, spre răsăritul” slavei și strălucirii Sale, este slăvit la Apus de către micimea și smerenia noastră și Fiul lui Dumnezeu primește să Se facă și să fie numit Fiu al Omului. Nu primind schimbare Cel ce era, ci luând asupra Sa ceea ce nu era, pentru ca Cel necuprins să poată fi cuprins, prin mijlocirea trupului, împreună cu noi petrecând și convorbind, ca dindărătul unui acoperământ, căci a suporta Dumnezeirea Sa pură, nu este cu putință firii create și stricăcioase.
Astăzi nu-mi este cu putință a-mi stăpâni desfătarea și eu, cel mic, devin plin de Dumnezeu și, precum Ioan, voi binevesti, chiar și dacă nu sunt Înaintemergător, însă din pustie voi vorbi.
Hristos Se luminează, împreună cu El să ne luminăm! Hristos Se botează, împreună cu El să ne scufundăm, ca și noi dimpreună cu El să ne ridicăm…. Dar înainte de toate trebuie să ne curățim și să avem smerita-cugetare și să propovăduim cuvântul, ajunși la vârsta desăvârșită trupească și duhovnicească. Nu orice împrejurare este potrivită învățării altora și propovăduirii, mă refer la cei ce se sprijină pe curajul lor tineresc și au părerea că pot învăța pe alții. Hristos primește curățirea și tu nesocotești curățirea?
Așa cum El a fost duh și trup, în acest chip dăruiește desăvârșirea prin Duh și prin apă.
„Eu am trebuință să fiu botezat de Tine”, spune făclia către Soare, prietenul Mirelui către Mire, cel mai mare dintre cei ce s-au născut din femeie către Cel mai întâi născut decât toată făptura… Însă Iisus Se și ridică din ape. Împreună ridică cu Sine lumea iar cerurile se văd deschizându-se, care au fost închise de Adam pentru sine și pentru urmașii săi, așa cum prin sabia de flacără vâlvâietoare a fost închis Raiul.
Astăzi însă mântuirea S-a arătat!
Despre decesul lui David Sassoli, presedintele parlamentului european, vaccinat de 3 ori
https://www.facebook.com/nasulteleviziunealibera/videos/458393309338459/
Milostenia nu se face din firimituri și nici din ceea ce ne prisosește
Aşadar, dacă îi cunoşti pe cei nedreptăţiţi, dă-le înapoi ce ai luat de la ei, sau dă-le mai mult decât ai luat, aşa cum a făcut Zaheu, vameşul din Evanghelie. Iar dacă nu îi cunoşti, dă săracilor ceea ce ai câştigat pe nedrept. Astfel, vei scăpa de nenorocirile care îţi bat la uşă.
Dacă dai înapoi numai ce ai răpit, nu ai nici un câştig. Grăitoare este pilda lui Zaheu. Numai atunci când acest vameş a făgăduit: Jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit, Domnul l-a încredinţat: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia (Luca, 19, 8-9).
Noi facem dimpotrivă: răpim nenumărate lucruri şi dăm puţine, gândind că suntem iertaţi cu acestea de nedreptatea noastră şi că, astfel, Îl îmbunăm pe Dumnezeu. Dar iată: Cain, care a adus lui Dumnezeu jertfă din ce avea mai rău în cămara sa, fără să nedreptăţească pe nimeni, a fost pedepsit foarte aspru.
Atunci cât vom fi pedepsiţi noi, care dăm din averea noastră săracului, adică lui Hristos, doar câteva firimituri?
De ce îl jigneşti pe Domnul, dându-I doar câteva firimituri? Hristos nu ar primi asemenea mâncare, chiar de ar muri de foame. Mai bine este să nu-I dai nimic, decât să-I dai cele ce aparţin altora.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, Editura Egumenița, pp. 223-224
Nu poate exista rugăciune acolo unde nu e participarea inimii
SFÂNTUL CUVIOS SOFRONIE SAHAROV DIN ESSEX
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”. Când rostim această rugăciune, stabilim cu Hristos o relaţie personală care scapă raţiunii noastre. Viaţa lui Hristos pătrunde treptat în noi.
Unii se roagă cu gândul, cu mintea. Or, nu poate exista rugăciune acolo unde nu e participarea inimii. În rugăciune, inima şi mintea sunt, în mod indisolubil, unite.
Rugaţi-vă în camera voastră. Unii vor putea să se scoale cu o oră mai devreme, alţii cu o jumătate de oră, alţii cu un sfert de oră sau zece minute. Asta depinde de puterile fiecăruia. Dar trebuie s-o faceţi. Astfel, inima şi mintea voastră se vor obişnui să trăiască mereu şi pretutindeni cu rugăciunea. Când rostiţi rugăciunea lui Iisus, împiedicaţi orice alt gând să vă atace. Cei care sunt începători în viaţa duhovnicească trebuie să înveţe să lupte împotriva poftelor trupeşti.
Rugaţi-vă seara, dimineaţa şi în celelalte clipe ale vieţii voastre de zi cu zi. Rugaţi-vă pentru alţii. Numai prin unitatea în Duhul Sfânt veţi fi capabili să lucraţi mântuirea voastră. Rugaţi-vă pentru semenii voştri şi cereţi lui Dumnezeu să vă binecuvânteze prin rugăciunile lor.
Din Arhimandritul Sofronie, Din viaţă şi din duh, Editura Pelerinul, Iaşi, 1997, p. 61
Discernământul şi perspicacitatea, cele mai comune harisme ale omului obişnuit
SFÂNTUL CUVIOS IOSIF ISIHASTUL
În scara treptelor sporirii unui suflet nevoitor, după eliberarea lui de patimi şi ieşirea sa în iluminarea dumnezeiască, se află discernământul şi perspicacitatea, care sunt cele mai comune harisme ale omului obişnuit.
Afară de harisma mai presus de fire a perspicacităţii există şi perspicacitatea firească, pe care o au cei inteligenţi, după o experienţă deosebită câştigată în nevoinţe îndelungate împotriva patimilor şi diavolilor.
Având o astfel de experienţă, mulţi Bătrâni pot să vadă de mai înainte şi să descrie fapte şi situaţii ale prezentului sau ale viitorului oamenilor chiar de la prima întâlnire cu ei.
Prima vedere, povestirea amănunţită, descrierea faptelor – asemănătoare cu cele ale experienţei lor de mai înainte – îi face să puncteze în chip exact situaţiile predominante sau care se aşteaptă. Până aici sunt puterile fireşti ale perspicacităţii, care se poate numi şi discernământ.
Cu mult mai înalt însă este discernământul duhovnicesc, care este un dar exclusiv al harului, fiind rodul ascultării amănunţite şi a conştiinţei desăvârşite în Hristos. Duhovniceasca perspicacitate, care porneşte de la intuiţie şi urcă treptat la perspicacitate, la mai înainte vedere şi proorocie, este rodul şi rezultatul Prea Sfântului Duh.
Aceste harisme se dau treptat lucrătorilor viei înţelegătoare, celor ce se silesc pentru Împărăţia cerurilor, care se ia cu sila, care o şi răpesc pe aceasta, dobândind însă şi harismele ce duc către dânsa, după cuvântul Domnului: „Împărăţia cerurilor se ia cu sila şi cei ce se silesc o răpesc pe ea”. […]
Perspicacitatea duhovnicească este dumnezeiască având toate manifestările blândeţii, păcii, netulburării şi dragostei, pentru că mai degrabă dragostea este toată puterea ei şi în mare parte hărăzeşte celor ce o au o predispoziţie iubitoare faţă de aproapele.
Cel ce are această harismă a perspicacităţii, dintr-o simţire adâncă faţă de aproapele, împreună pătimeşte cu cel ce suferă, sau se veseleşte cu cel sporit şi cu bucurie comunică cu el cu multă smerenie, mâhnindu-se pentru sine că s-a făcut cunoscut celorlalţi, deoarece doreşte cu înflăcărare tăcerea şi nearătarea.
Iosif Monahul, Bătrânul Iosif Sihastrul Nevoinţe – Experienţe – Învăţături, Schitul Lacu, 2001, pp. 138-139
Să ne sârguim a răscumpăra vremea, prin osteneală sporită pentru cele duhovniceşti
Cuviosul Părinte Petroniu Tanase
În loc de petreceri necreştineşti şi ospeţe şi beţii, este cuviincios şi datorie să ne facem bilanţul creştinesc al anului ce a trecut, ca să vedem în ce măsură ne-am ostenit să corespundem cu numele ce-l purtăm; să ne întristăm pentru vremea pierdută în păcate şi să ne sârguim a răscumpăra vremea, prin osteneală sporită pentru cele duhovniceşti.
Trebuie să recunoaştem cinstit că suntem păcătoşi, fără dragoste între noi, ne duşmănim, suntem îngâmfaţi, neascultători de Biserică, suntem înglodaţi în păcate ruşinoase. Toate acestea şi multe altele ca acestea nu se potrivesc cu numele de creştin. Trebuie s-o recunoaştem cinstit şi să ne pară rău de acest lucru. Să ne întristăm, dar să nu ne deznădăjduim. Pentru că Numele lui Hristos, cu care suntem pecetluiţi, este un nume mare şi plin de putere. Puternic să izgonească draci şi toate uneltirile lor; puternic să vindece nu numai trupul, ci şi sufletul; puternic să ne înnoiască pe noi cei stricaţi de păcat şi să ne facă oameni duhovniceşti, creştini cu adevărat.
Ştiţi că viaţa călugărească este icoană a vieţii celei desăvârşite şi monahii se străduiesc să dobândească sfinţenie îngerească chiar din această lume, fiind în trup pământesc. Ştiţi oare care este puterea cu care izbutesc ei să facă acest lucru? Nu cu postul, nu cu privegherea, nu cu sărăcia, nici cu nevoinţa cea aspră şi cu răbdarea necazurilor. Dar cu ce? Cu preasfântul Nume al lui Iisus Hristos!
Aşa cum un argintar încrustează o piatră preţioasă într-o bucată de aur şi face o bijuterie; aşa au făcut marii Părinţi ai rugăciunii au încrustat numele lui Hristos într-o rugăciune –„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul” –, şi purtând-o ca pe o bijuterie, rostind-o adică necontenit, izbutesc ca şi cu un talisman minunat să taie din rădăcină tot răul şi să izgonească toate uneltirile drăceşti ce se ridică asupră-le. Metaniile, pe care monahii le primesc la călugărie şi le poartă necontenit cu ei sunt semnul acestei rugăciuni de putere cu care se îngrădesc permanent. Ele se mai numesc şi sabia Duhului, arătând prin numire puterea Sfântului Duh Care lucrează prin această rugăciune şi Care înnoieşte din temelie aşezarea lăuntrică a omului. Sfinţii, care au izbutit să deprindă meşteşugul ei, s-au curăţit de toată întinăciunea şi au devenit loc de sălăşluire a Sfântului Duh, strălucind ca soarele, încă din trup pământesc fiind.
Să ne străduim şi noi, fraţi creştini, ca în anul ce a început să ne tăiem împrejur omul nostru cel dinlăuntru cu această sabie a Duhului şi să ne arătăm vrednici de preasfântul şi dumnezeiescul nume pe care îl purtăm.
Aceasta este şi urarea pe care v-o fac de Anul Nou: Să ne ajute Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos să împlinim aceasta şi cu fapta, spre lauda şi răsplătirea noastră şi spre slava preasfântului Său nume, în vecii vecilor. Amin.
Părintele Petroniu de la Prodromu, Editura Bizantina, Bucuresti, 2015
Cum facem rugăciune pentru o problemă?
Sfântul Paisie Aghioritul
– Părinte, cum faceţi rugăciune pentru o problemă?
– Cheia reuşitei este ca pe cel ce se roagă să-l doară. Dacă nu-l doare, poate sta ore întregi cu metania în mână şi rugăciunea lui să nu aducă nici un rezultat. Dacă există durere pentru problema pentru care te rogi, chiar şi cu un suspin faci rugăciune din inimă. Mulţi, atunci când alţii le cer să facă rugăciune pentru ei nu au timp să se roage în momentul acela şi de aceea se roagă numai cu un suspin pentru problema acelora. Nu spun ca să nu se facă rugăciune, ci, dacă se întâmplă să nu fie timp, chiar şi un suspin pentru durerea celuilalt este o rugăciune din inimă, adică echivalează cu ore întregi de rugăciune. Citeşti, de pildă, o scrisoare, vezi o problemă, suspini şi după aceea te rogi. Acesta este mare lucru! Inainte de a apuca receptorul, înainte de a forma numărul, Dumnezeu te aude! Şi să vezi cum se înştiinţează şi celălalt! Să vedeţi cum demonizaţii înţeleg atunci când fac rugăciune pentru ei şi strigă oriunde s-ar afla! Adevărata rugăciune începe de la durere, nu este plăcere, “nirvana”. Dar ce fel de durere este? Omul se chinuieşte în sensul cel bun. Il doare, geme, suferă atunci când face rugăciune pentru orice. Ştiţi ce înseamnă a suferi? Da, suferă, pentru că participă la durerea generală a lumii sau a unui om în particular. Această participare, această durere Dumnezeu o răsplăteşte cu veselia dumnezeiască. Desigur că nu omul cere veselia dumnezeiască, ci ea vine ca o consecinţă, deoarece participă la durerea celuilalt.
– Cum să înceapă cineva lucrarea aceasta?
– Află ceva, de pildă, despre un accident. “Ah!”, suspină el şi Dumnezeu îndată îi dă mângâierea dumnezeiască pentru puţin suspin. Vede pe unul îndurerat şi iarăşi suferă împreună cu el, iar Dumnezeu îl mângâie cu mângâierea dumnezeiască, nu rămâne cu acea amărăciune. Iar celălalt este ajutat prin rugăciunea lui. Sau se gândeşte: “Dumnezeu ne-a dat atâtea, dar eu ce am făcut pentru El?”. Mi-a făcut mare impresie ceea ce mi-a spus un suflet: “Ingerii îşi acoperă feţele atunci când se săvârşeşte Taina Dumnezeieştii Liturghii, iar noi ne împărtăşim cu Trupul lui Hristos. Eu ce am făcut pentru Hristos?“. Unul ca acesta suferă în sensul cel bun.
– Părinte, cum înţelege cineva că celălalt s-a folosit prin rugăciunea sa?
– Este înştiinţat de aceasta prin mângâierea dumnezeiască pe care o simte înlăuntrul său după rugăciunea ce-a făcut-o cu durere de inimă. Dar mai întâi trebuie ca durerea celuilalt să o faci durerea ta şi după aceea să faci şi rugăciune din inimă. Dragostea este o însuşire dumnezeiască şi ea îl vesteşte pe celălalt. Şi în spitale, când pe medici şi pe surori îi doare pentru bolnavi, acesta este medicamentul cel mai eficace dintre toate medicamentele ce li se dau. Bolnavii simt că se interesează de ei, simt siguranţă, mângâiere. Celui care suferă nu trebuie să-i spui multe cuvinte, nici să-l dăscăleşti. Inţelege că te doare pentru el şi astfel se foloseşte. Durerea este totul. Dacă ne doare pentru ceilalţi uităm de noi înşine şi de problemele noastre.
Sursa: Cuviosul Paisie Aghioritul. Trezire duhovnicească, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2003, p. 342-343.
„Dăruiește-mi a vedea ale mele căderi”
Sfântul Sofronie Saharov de la Essex
Îndelung aș putea să vă vorbesc despre un fenomen curios: Oamenii nu își observă propriile greșeli, și judecă pe alții. Așa se pierde unirea. Feriți-vă de orice gând împotriva vreunui frate sau soră, căci fiecare gând pricinuiește o crăpătură în zidurile cetății. Și să știți, nu este defel un lucru mic! Pentru că atunci când gândim un lucru rău despre orișicine, și după aceea ieșim din chilia noastră și întâlnim acea persoană, urmările gândului rău încep să lucreze. Și atunci celălalt va răspunde, în virtutea acestui fenomen, în același fel. Și niciodată nu este cu putință să știi cine a „început” primul. Pentru care ne și rugăm: „Dăruiește-mi a vedea ale mele căderi.” Lipsa acestei viziuni duce la faptul că fiecare om crede că el are dreptate și nu își observă greșalele proprii. Aceasta până și ierarhii o fac, și noi toți. Așa că, feriți-vă de tot gândul rău, la voi la chilie, iar atunci zidirea noastră va rămânea în picioare și noi vom dobândi mântuirea. Dar dacă ne vom ierta nouă înșine greșalele, neînțelegând pe fratele, atuncea toate se vor nărui.
Nu demult a venit la mine un tânăr care avusese un conflict cu soția sa. Iar ei au doi copii. Și eu i-am spus: „Smerește-te, și atunci vom scăpa de tragica năruire a familiei. Iar copiii mici vor scăpa de tragica formă a vieții copiilor cărora li s-au despărțit părinții.” Așa și în familia noastră: Vom fugi ca de foc, ca de venin de șarpe, de orice umbră a dezbinării. Ne vom zidi viața așa încât cu adevărat să ne mântuim, și ca să ne însușim acel dar al lui Dumnezeu pe care-l avem în libertatea duhului nostru de a ne aduna și a trăi ca o singură familie.
Iertați-mă. Vorbesc dintr-o inimă îndurerată și multe zic într-un chip dezlânat. Dar totuși, ascultați-mi cuvântul și veți vedea bune roade în viața voastră.
Cuviosul Serafim din Sarov zicea: „Dobândește pacea, și mii se vor mântui în jurul tău.” Noi suntem douăzeci și șase de persoane. Așa că, dacă Dumnezeu ne ajută să ne biruim patimile aici, și pentru fiecare se vor mântui o mie – atunci douăzeci și șase de mii de oameni vor ajunge în Rai! (…)
Arhimandritul Sofronie, Cuvântări duhovnicești, vol. 1, trad. Ierom. Rafail Noica
Sfântul Sofronie Saharov de la Essex:
„În chip straniu, împărățește în lume acum o atmosferă încărcată. Și pe buzele credincioșilor și necredincioșilor tot timpul apare cuvântul „apocalipsă”, „evenimente apocaliptice”, „așteptări apocaliptice.” În ce chip va veni sfârșitul, încă nu știm, dar în anul de față tensiunea este mai mare decât înainte. Să încercăm să facem din acest Post un post al luptei pentru ceea ce v’am rugat eu: pentru unirea care va fi unire după chipul Sfintei Treimi.
De ce rugăciunile lui Iisus Hristos către Tatăl, înaintea însăși morții pe Golgotha, cuprindea cererea ca unirea care este în Ființa lui Dumnezeu Însuși să fie dată nouă? – Este cea mai înaltă formă de îndumnezeire a omului. Iar a crede că ea poate fi însușită fără dureri, fără răstigniri – este naiv. Cu mai multele suferințe, mai multă răbdare a tuturor înjosirilor și a tuturor nedreptăților, noi agonisim darul harului dragostei atotcuprinzătoare. Și atunci vom cunoaște pe Dumnezeu precum este, cu alte cuvinte ca Dragoste. ”
Arhimandritul Sofronie, Cuvântări duhovnicești, vol. 1, trad. Ierom. Rafail Noica
Anul disperării. Ori se temină lumea lor, ori se termină lumea noastră
Anca Radu, Jurnalistă 12 Ianuarie 2022
Aceste cozi de topor care decid acum în numele nostru sunt niște indivizi plantați în vârful țării de către cei interesați, în momentele noastre de neatenție și de nepăsare, și au fost aleși pentru o singură calitate: aceea că sunt slabi.
Faptul că sunt slabi este într-adevăr un dezavantaj la prima vedere, dată fiind ușurința cu care execută orbește ordine venite din afară. Dar faptul că sunt slabi înseamnă că sunt și fricoși din cale-afară, și în asta stă toată salvarea noastră, în măsura în care ne vom folosi de frica lor – practic, este un concurs de forțe care presează asupra lor, pe de o parte, globaliștii din exterior, iar pe de alta, noi, conservatorii, care din fericire dominăm semnificativ în România. Rămâne de văzut care parte va exercita presiunea mai puternică, dar un lucru este cert: în condițiile în care ne ratăm șansa anul acesta, trenul în care vom fi urcați împotriva voinței nu se mai oprește decât în lagăre, indiferent de forma pe care acestea o vor lua.
De la violența cu care sunt mutilați protestatarii din „țările civilizate”, la crematorii în perimetrul „campusurilor de carantinare”
Nota radicală care dă particularitatea acestui an poate fi citită în toate gesturile făcute de autoritățile de peste tot: vaccinare obligatorie, doze tot mai dese, extinderea uzului certificatelor naziste în toate domeniile vieții publice, ținta pusă asupra copiilor și, de ce să ne ferim să o spunem, urgența introducerii tehnologiei 5G, care sigur-sigur nu era o necesitate pentru viteza de transmitere a datelor – 4G-ul funcționează excelent, este evident că doar pentru anumite lucruri nu era bun 4G-ul, rămâne să ne lămurim care sunt acelea.
Toate acestea impuse cu o agresivitate și cu o îndârjire care merg de la violența cu care sunt mutilați protestatarii din „țările civilizate” și până la includerea de crematorii în perimetrul „campusurilor de carantinare” nou construite, deocamdată în Australia.
De ce trebuie făcută praf o lume întreagă?
Este clar deci că pe mâna progresiștilor globaliști nu mai rămâne nimic din tot ceea ce dădea sens și frumusețe vieții, nimic din sănătatea noastră, nimic bun din viitorul copiilor voștri. Și întrebarea care nu are cum să nu ne obsedeze este „De ce?” – pentru ce trebuie făcută praf o lume întreagă? Pentru ca niște psihopați înecați de frustrări să dețină controlul total asupra vieții pe pământ, jucând rolul unei „divinități” de laborator. Că lumea pe care o gândesc ei este sinistrā, nu încape îndoială – sinistră este însăși mintea lor, toată viața lor este o beznă continuă care acoperă mizeria umană din ei. Sunt cei mai detestabili dintre noi, sunt, fie-mi iertat, cei mai proști dintre noi, căci răutatea și ura din prostie se nasc, sunt cei mai slabi dintre noi – dar cel mai important este faptul că sunt dintre no. Nu avem niciun motiv să-i „îndumnezeim” prin obediența noastră, făcându-ne noi suficient de mici încât ei să pară ceea ce nu pot fi niciodată fără participarea noastră, activă sau pasivă.
E greu de conceput ușurința cu care ne-am așezat în genunchi
Ceea ce nu poate fi pus la îndoială e faptul că anul acesta este un an al disperării tuturor. Ei simt că pierd controlul cu totul, noi simțim că ne pierdem libertatea cu totul. Și ei atârnă într-un fir de ață, ca și noi. Cum au ajuns ei în acest punct nu e greu de înțeles, repet, sunt lepădăturile societății, nimic din ceea ce gândesc ei nu este sustenabil – greu de înțeles este cum am ajuns noi aici.
Desigur, explicația e simplu de verbalizat, prin obediență prostească am ajuns în halul acesta, dar e greu de conceput ușurința cu care ne-am așezat în genunchi, și e valabil la nivel global. Cum să te lipsești de libertate ca niște scursuri obsedate de control să te ferească de ceva?! De orice, darămite de o viroză respiratorie!