În 1982, cam cu jumătate de an înainte de moartea sa, Părintele Serafim a vorbit din nou despre primejdia de a lăsa părerea noastră să-L umbrească pe Dumnezeu și voia Sa pentru viețile noastre. Era Miercurea Mare, ziua în care Biserica pomenește trădarea lui Hristos de către Iuda; și Părintele Serafim a ținut o predică despre felul în care „inima săracă” a lui Iuda, ascunzându-se în spatele unei măști a cinstei, i-a prilejuit să-L predea pe Dumnezeu pentru răstignire pe cruce. După ce a citit pasajul indicat în capitolul 26 de la Sfântul Evanghelist Matei, Părintele Serafim a început:
„În acest pasaj al Scripturii, citim cum, pe când Domnul nostru se pregătea pentru patima Sa, s-a apropiat de El o femeie și L-a uns cu mir de mare preț; și este foarte mișcător cum Domnul nostru a primit asemenea iubire de la oameni simpli. Dar în același timp Iuda – unul dintre cei doisprezece care erau cu El – a privit această faptă și ceva în inima lui s-a schimbat. Acesta a fost în mod evident ultimul fir de pai, pentru că Iuda era cel ce a primit plata banilor și s-a gândit că era preț de sânge. Vedem judecata logică care se desfășoară în mintea sa. Îl auzim gândind despre Hristos: Am crezut că Omul acesta este cineva important. El risipește banii, nu face lucrurile bine, el crede că este foarte important … și tot felul de idei mărunte asemănătoare, pe care i le pune diavolul în minte. Și cu patima lui (principala lui patimă era iubirea de bani), a fost prins de diavol și determinat să-L trădeze pe Hristos. El nu a vrut să-L trădeze pe El; el voia bani. El nu s-a păzit și nu și-a răstignit patimile.
Oricare dintre noi poate fi exact în acea situație. Trebuie să ne uităm la inima noastră și să vedem prin care dintre patimile noastre ne va prinde diavolul pentru a ne determina să-L trădăm pe Hristos. Dacă considerăm că suntem superiori lui Iuda – că el a fost un fel de țăcănit și noi nu suntem – greșim. Ca și Iuda, fiecare dintre noi are patimi în inimă. De aceea, să ne uităm la ele. Putem fi prinși cu iubirea pentru curăție, cu iubirea pentru corectitudine, cu iubirea pentru un simț al frumosului: oricare dintre micile noastre greșeli de care ne ținem poate fi un lucru cu care diavolul ne poate prinde. Fiind prinși, putem începe să ne justificăm această stare în mod logic – pe baza patimii noastre. Și de la acel proces logic de gândire Îl putem trăda pe Hristos, dacă nu ne păzim și începem să ne dăm seama că suntem plini de patimi, că fiecare dintre noi este potențial un Iuda. De aceea, când apare prilejul – când începe patima să lucreze în noi și în mod logic, începe să se dezvolte din patimă în trădare – ar trebui să ne oprim acolo și să spunem Doamne, miluiește-mă pe mine, păcătosul!.”
(Ieromonah Damaschin, Viața și lucrările Părintelui Serafim Rose, Editura Sophia, București, 2005)
Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi
Rugăciunea lui Hristos din Grădina Ghetsimani
Sfântul Cuvios Sofronie din Essex
Rugăciunea lui Hristos din Grădina Ghetsimani e cea mai nobilă dintre toate rugăciunile prin tăria și puterea ei de a ispăși pentru păcatele lumii.
Adusă Dumnezeului Veșnic, Care este Tatăl, în duhul dragostei dumnezeiești, ea continuă să strălucească cu o lumină ce nu poate fi stinsă, atrăgând pe veci sufletele ce s-au asemănat cu Dumnezeu.
Hristos a inclus întregul neam omenesc în această rugăciune, de la Adam cel dintâi până la cel din urmă om ce se va naște din femeie. Ne lipsește cunoașterea existențială a unei atare iubiri și, astfel, sensul este permanent ascuns pentru noi. Biruitoare în veșnicie, dragostea lui Hristos implică în planul pământesc o suferință extremă.
Nimeni nu a cunoscut vreodată o asemenea suferință ca cea îndurată de Hristos. El S-a pogorât până la iad, în cel mai chinuitor iad dintre toate, în iadul iubirii. Acesta e un tărâm al existenței ce poate fi sesizat numai prin dragoste duhovnicească și pătrunderea noastră în această taină atârnă de măsura iubirii ce ne-a fost dat să o cunoaștem de Sus. E vital să fi experiat, fie și numai o dată, focul ceresc pe care Hristos l-a adus cu El; să cunoaștem cu întreaga noastră ființă ce înseamnă a fi, chiar și numai în mică măsură, asemenea lui Hristos.
„Și-n luptă [agonie] cu moartea fiind, cu mai mare stăruință Se ruga. Și sudoarea Lui s-a facut ca niște picături de sânge ce cădeau pe pământ” (Luca 22, 44). Cei ce nu cunosc o astfel de iubire și nu au dorințe de a o cunoaște, să se abțină de la a formula opinii cu privire la Hristos. Nimeni să nu se avânte în nebunia sa să defaime arătarea între noi a lui Hristos, Împăratul cel Nemuritor, ca nu cumva la sfârșit amarnica rușine să-l sileasca să strige munților și stâncilor: „Cădeți peste noi și ascundeți-ne de fața Celui Ce șade pe tron și de mânia Mielului” (Apocalipsa 6, 16).
Deși accentul nu stă pe suferința fizică a lui Hristos răstignit pe cruce, durerea trupească face ca agonia din Ghetsimani să fie totală în orice privință. Cunoaștem din experiență că sufletul poate fi rănit mult mai înfricoșător decât trupul. Și dacă așa se întâmplă cu sufletul în dimensiunea lui pământească, ce va fi atunci cu sufletul ca duh ce aspiră spre veșnicie?
Pentru a cunoaște, chiar și numai „prin oglindă, ca-n ghicitură” (cf. I Corinteni 13, 12), felul în care S-a chinuit Hristos Însuși pentru a preface natura noastră fizică în rugăciune care să reflecte fie și măcar în chip palid rugăciunea Sa din Ghetsimani în cea mai tragică noapte din istoria lumii, trebuie să acceptăm strâmtorarea. Adversitatea deschide inima suferinței din întreaga lume…
Suferința lui Hristos e cu neputință de zugrăvit. În orice caz, nimeni nu o înțelege. Așa cum copiii nu-și dau seama de sacrificiile pe care părinții și învățătorii lor le fac pentru a-i crește și a trece asupra lor experiența câștigată cu greu de-a lungul unei vieți întregi, tot așa îndeobște oamenii nu L-au înțeles pe Hristos și chiar și cei ce au făcut o excepție de la această regulă L-au înțeles numai în parte. Astfel, Cuvântul lui Hristos care cheamă la o schimbare radicală a întregii noastre vieți, a venit ca o rană crudă. Când Hristos a văzut chinul nostru a suferit mai mult decât oricare dintre noi.
Și a purtat această cruce în toți anii activității Sale în lume. Golgota a fost numai ultimul act, punctul culminant, care a unit totul: suferința mentală a unei morți infame, râsul sălbatic și răzbunător al celor pe care i-a ofensat, suferința fizică a răstignirii, mâhnirea Duhului Său pentru că oamenii au disprețuit vestea iubirii Tatălui. A fost osândit din toate părțile: de către Imperiul Roman în zelul acestuia pentru legalitate și ordine; de Biserica Vechiului Testament întemeiată pe Legea lui Moise, primită pe Muntele Sinai; de mulțimea care primise atât de mult bine din mâinile sale. Ucenicii s-au risipit, Hristos a fost lăsat singur, condamnat și pe cale de a pogorî la cei ce ședeau în întunericul iadului…
Atunci când, după cum spuneam, i se dă chiar și numai o umbră de asemănare cu rugăciunea din Ghetsimani, omul transcende marginile propriei sale individualități și intră într-o nouă formă de existență, existența personală întru asemănarea lui Hristos. Participând la suferințele iubirii Sale dumnezeiești, și noi putem experia în duhul, ceva din moartea și puterea învierii Lui. „Că dacă una cu El ne-am făcut prin asemănarea morții Lui” (adică în adâncă rugăciune pentru lume și mistuitoare dorință pentru mântuirea tuturor), atunci una vom fi și prin aceea a învierii Lui (Romani 6, 5). Când ni s-a dat de Sus să intrăm în această nouă sferă a existenței, ajungem la „sfârșitul veacurilor” (I Corinteni 10, 11) și trecem în lumina Veșniciei Divine.
Și orice om căruia Dumnezeu i-a acordat rarul și înfricoșătorul privilegiu de a cunoaște fie și într-o măsură cât de redusă agonia rugăciunii lui Hristos din grădina Ghetsimani, va da încetul cu încetul și chinuitor peste o conștiință convingătoare a învierii propriului său suflet și peste o simțire a biruinței de netăgăduit și definitive a lui Hristos.
El va cunoaște că „Hristos, odată înviat din morți, nu mai moare; asupră-I moartea nu mai are stăpânire” (Romani 6, 9). Și înăuntru, duhul său îi va șopti: Domnul meu și Dumnezeul meu, prin harul iubirii Tale care covârșește toată mintea, am trecut și eu, Hristoase, de la moarte la viață.
Arhimandritul Sofronie, “Rugăciunea, experiența vieții veșnice“, p. 122-128, editura Deisis, Sibiu, 2007
Cuvânt în Sfânta şi Marea zi de Joi
Sfântul Inochentie al Odesei
Se zice, fraţilor, că în mare parte omul e aşa cum e şi mâncarea pe care o mănâncă. Deci, cum trebuie să fim noi, cei ce mâncăm astăzi Trupul şi Sângele Domnului? Răspunsul la această întrebare este că noi trebuie cel puţin să fim ai Domnului; cel puţin nu trebuie să fim vrăjmaşi ai Domnului, care ne hrăneşte cu Trupul şi Sângele Său. Nu trebuie să fim vrăjmaşi… Dar ce vor însemna, fraţilor, păcatele noastre viitoare?
Au pentru Domnul le vom face ? Sau poate va fi vreunul printre noi care nu va mai face păcate ?
Ah, iubiţii mei, slăbiciunea sufletului nostru este așa de mare, încât nu ştiu dacă Trupul şi Sângele Domnului îmi dau dreptul să vă îndemn la părăsirea desăvârşită a păcatului!
Dar în numele acestui Trup şi Sânge al Domnului nu pot să nu vă îndemn la luptă contra păcatului, la păzirea inimii voastre întru curăţie, la pocăinţă şi smerenie. Domnul, care întotdeauna ne dă toate, până şi Trupul şi Sângele Său, ne cere să facem şi noi ceva, câtuşi de puţin. Incepe deci, din recunoştinţă către El, măcar lupta contra unui singur păcat, care domneşte mai mult întru tine! Deprinde-te şi te sileşte să faci necontenit măcar o singură virtute; şi acest început nu va întârzia a-ţi aduce mari foloase. Un singur păcat căzut din sufletul tău va târî după el şi pe celelalte; o singură virtute intrată în sufletul tău va atrage după sine alte virtuţi.
Domnul, văzând silinţa ta, nu va întârzia a-ţi veni în ajutor cu darul Său şi, sub umbra binefăcătoare a acestui dar, chiar şi cea mai mică sămânţă a unui bun început poate să crească şi să se transforme într-un mare arbore de viaţă bună şi cuvioasă. Au nici această mică cerinţă a Domnului nu o vom împlini ? Au cuteza-vom a crede că e greu de făcut până şi o singură virtute ? Au îndrăzni-vom să arătăm că ne pare rău a ne despărţi chiar şi de un singur păcat ?
Dar aceasta ar însemna că numai în faţă binecuvântăm pe Domnul (Iov II,5), Binefăcătorul nostru; aceasta ar însemna a ne apropia la Sfânta Cină cu vădita sărutare a lui Iuda. Însă creştinul adevărat niciodată nu va voi să facă aceasta, niciodată nu va putea să dea o astfel de sărutare veninoasă!
Să facem deci, fraţilor, măcar un lucru, cât de mic pentru Domnul, Cel ce ne dă toate, şi El, prin darul Său cel bogat, va face mare acest lucru mic si cu totul neînsemnat. Amin.
Inochentie al Odesei, Cuvântări la Sfântul şi Marele Post, Editura Anastasia, pp. 234-235
https://www.facebook.com/Gradinasufletului.Ro/videos/538845137641809/
Sa stiti ca am primit raspunsul la problema distrugerii Romaniei de catre Rusia si poate fi prevenita in buna parte pt ca in realitate va fi partiala si nu totala pt ca nu ingaduie Sfintii Romani si nici Sfintii Rusi lucrul acesta ci numai cat sa pedepseasca raul.Fiecare roman ca cetatean al acestei binecuvantate tari sa spuna clar,tare si cu toata taria ca este neutru:el nu e nici cu Rusia nici cu NATO,nici cu SUA nici cu UE,nici cu China.Pe noi nu ne-au aparat nici rusii nici UE,nici NATO nici China.Pe noi intotdeauna ne-a aparat Maica Domnului si credinta ortodoxa neschimbata a poporului roman.Cu deviza aceasta niciodata nu vom putea fi distrusi de nimeni.Si de fapt acesta este numele poporului roman:credinta si nadejdea numai la Maica Domnului si credinta ortodoxa neschimbata in Dumnezeu.
Aici a curs prea mult si prea-pretios sange pentru credinta ortodoxa neintinata si pentru dragostea de neam.Hristos a spus acum la marea sarbatoare ca Romania e pe veci casa lui Dumnezeu si nu va fi niciodata data pierzarii.Aici vor veni armate straine sa dea cinstea cuvenita martirilor neamului romanesc iar cei care au lepadat ortodoxia ei vor fi plimbati pe la neamuri dar pamantul tarii va ramane intreg.Parintele Gheorghe Calciu a cerut ca macar cu pedeapsa bolilor sa fie ispasiti romanii dar Hristos a spus:”Nu.Pamantul romanesc a fost sfintit cu prea mult sange nevinovat si nu se cuvin asemenea lucruri aici.Tradatorii de neam si tara sa-si primeasca pedeapsa si indreptarea la toate neamurileaici Eu M-am n doua oara in inimile milioanelor de romani martiri ai veacului comunist”.
„n”=nascut.