Mintea este cea care cugetă. Inima nu cugetă. Să aveţi mintea la Dumnezeu, şi inima saltă de bucurie de la sine. Se străpunge. Ca să vină Hristos în inimă, trebuie să-L iubiţi. Ca să-L iubiţi, trebuie ca El să vă iubească mai întâi. Trebuie ca mai întâi să vă cunoască Dumnezeu, apoi e rândul vostru. Dacă Îi cereţi, El Se va sălăşlui. Ca să vă iubească, trebuie să fiţi vrednici. Ca să fiţi vrednici, trebuie să faceţi pregătirea.
Mai întâi de toate, departe cu interesul. Rugăciunea trebuie să fie dezinteresată. Toate să se facă tainic, dezinteresat. Adică să nu vă gândiţi că, dacă v-aţi concentrat mintea, harul va veni în inimă şi o va face să tresalte.
Să nu vă rugaţi cu această socoteală, ci cu simplitate şi smerenie. Să ţintiţi întotdeauna către slava lui Dumnezeu. Ce v-am spus despre privighetoare? Ea cântă fără să fie văzută de nimeni. Aşa să fiţi, dezinteresaţi. Să vă dăruiţi slăvirii lui Dumnezeu în taină.
(Ne vorbeşte părintele Porfirie, Viaţa şi cuvintele, Traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003, pp. 209-210)
Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi
Crucea este semnul Fiului Omului, sceptrul Lui, semn de putere și de întărire, semn de biruință asupra morții și a diavolului..
Cuviosul Părinte Petroniu Tănase(† 22 februarie 2011)
Crucea este semn omenesc și dumnezeiesc. Semn omenesc, căci omul de la început a fost plăsmuit în chipul Crucii. Făcând-o unealtă de tortură și de moarte, Crucea a devenit simbolul suferinței și al morții. Dar, de când Hristos S-a răstignit pe dânsa, Crucea a devenit semn dumnezeiesc, semnul Fiului Omului, semn de biruință, de bucurie și de viață. De aceea, Biserica se bucură cântând: „Crucea Ta, Doamne, viață și înviere este pentru poporul Tău…” (Vecernia duminicii, glas 7).
Cele două înțelesuri au rămas împreună; în viața noastră pământească, cele două cruci se suprapun și alcătuiesc Crucea mântuirii noastre, Crucea pe care trebuie s-o ducă tot creștinul în urma Hristosului său, după cuvântul Domnului: „Cine vrea să vină după Mine … să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Luca 9, 23).
Privită omenește deci, Crucea este osteneală, răbdare, suferință, luptă împotriva răului; și, fiindcă acestea nu pot fi ocolite în viață, nici crucea nu poate fi ocolită, tot omul trebuie să-și poarte crucea sa. Plata păcatului este moartea: crucea ispășirii și a suferinței este firească în acest veac.
Prin suferința Sa, Mântuitorul însă a deschis o nouă perspectivă Crucii: suferință, dar nu spre moarte, ci spre viață; popas spre bucuria învierii. Puțina suferință a Crucii, ne scapă de veșnicia morții. De aceea, Hristos aștepta cu dor Crucea, iar mucenicii căutau și se bucurau de chinuri, știind că „pătimirile de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi” (Romani 8, 18).
Privită dumnezeiește, Crucea este semnul Fiului Omului, sceptrul Lui, semn de putere și de întărire, semn de biruință asupra morții și a diavolului, „armă nebiruită”, „viața și învierea”. „Mare este puterea Crucii tale, Doamne” se minunează Biserica.
Protosinghelul Petroniu Tănase, Ușile pocăinței, meditații duhovnicești la vremea Triodului, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1994, p. 73
Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim
Sfântul Ioan de Kronstadt
Scoţând din adâncul altarului, de pe sfânta masă, de viaţă Făcătoarea Cruce a Domnului şi înfăţişând-o credincioşilor spre închinare şi sărutare, ce urmăreşte Sfânta Biserică? Urmăreşte ca fiii ei, care străbat arena Postului luptându-se cu mult pătimaşul lor trup şi cu diavolul (care mai ales în vremea Postului trimite săgeți aprinse în trupul lor), privind la Cruce şi închipuindu-și viu pătimirile Domnului nostru Iisus Hristos, pe care le-a răbdat în Preacuratul Său Trup pentru a noastră mântuire, să se întărească astfel în lupta cu propriul trup, cu patimile şi cu poftele lui, și să nu le pară rău să îl răstignească, ci să se lupte bărbătește cu potrivnicul care se războiește cu noi prin ispitele de tot felul.
Uitați-vă, Domnul pare să ne spună de pe Cruce: „Eu am răbdat atâtea pentru voi cu Preacuratul Meu Trup, pe care l-am luat pentru a voastră mântuire şi care nu a fost atins de nici un păcat, iar voi vă veţi da în lături să răstigniţi în trupul vostru feluritele patimi şi pofte? Nu veţi îndura puţina amărăciune a postului? Nu veţi răbda pentru o vreme lipsirea de dulceţi ca să vă îmblânziţi trupul, care cu cât îl îndulceşti şi îl saturi mai mult, cu atât se îndrăceşte mai rău? Nu veţi răbda săgeţile de foc ale vrăjmaşului, deşi Eu i-am îngăduit să străpungă Trupul Meu cel Dumnezeiesc cu săgeţi de tot felul?” Iată în ce scop se scoate acum Crucea spre închinare şi sărutare. Aşadar, să nu vă trândăviţi din pricina postului şi a luptei cu patimile şi cu diavolul, ci să vă luptaţi bărbăteşte, chemându-L în ajutor pe Cel care a pătimit pentru noi şi cu Crucea i-a biruit pe vrăjmaşii noştri, şi să biruiţi. Amin.
Sfântul Ioan de Kronstadt, Cuvinte la Postul Mare, Editura Sophia, București, 2013
O, omule, vino la luptă și luptă-te, ca să fii învrednicit de cunună și cu fapta, și în adevăr!
Sfântul Macarie Egipteanul
Mare este vrednicia ta, o, omule, întrecând toată felurimea creației. Ia aminte cât de lat este cerul și sclipind de stele, și nu a binevoit întru acesta Domnul. Și câți luminători sunt în el și cât de mare este pământul, dar Dumnezeu, pe toate trecându-le cu vederea, Se odihnește în gândurile bune și în inima omului. Numai tu ești numit templu al lui Dumnezeu și sălaș al dumnezeirii ai devenit, ca să-L adăpostești pe El și să fii sălaș Domnului. La cine voi căuta, dacă nu la cel blând și liniștit care tremură la cuvintele Mele? Și iarăși: Mă voi arăta lui și Eu și Tatăl Meu vom veni și ne vom face sălaș la el.
Tu ești avuția lui Dumnezeu, tu ești moștenirea Împăratului – nu-L disprețui, o, omule, ci vino la luptă și luptă-te, ca să fii învrednicit de cunună și cu fapta, și în adevăr. Căci mulți dintre noi ascultă cuvântul din Scripturi și nimic nu își agonisesc, cum spun Scripturile, ci rămân străini de lucrare și de simțire, știind numai să vorbească. Dacă cineva luptă, nu ia cununa dacă nu luptă după lege. Este nevoie de alergare, de osteneală și de luptă, este nevoie de întristare și de trudă, ca cineva să se odihnească în vecii vecilor.
Sfântul Macarie Egipteanul, Cuvinte ascetice și epistole (Volumul I), Editura Doxologia, Iași, 2017, pp. 214-215
Fără ascultare, omul va rămâne mereu în ţarcul strâmt al individualităţii sale egoiste
Sfântul Cuvios Sofronie Saharov de la Essex
Cultura ascetică ortodoxă îmbracă multe aspecte; printre ele se găseşte ascultarea monahală, sau mai exact creştină….
Ca orice mare cultură, ascultarea cunoaşte numeroase trepte după vârsta duhovnicească a celui ce o păzeşte. La început, ea poate îmbrăca caracterul unei părăsiri a voinţei în faţa părintelui duhovnicesc în virtutea încrederii avute în el şi în vederea unei mai bune cunoaşteri a voinţei lui Dumnezeu. Într-o formă mai desăvârşită, ea este o lucrare pozitivă a minţii noastre în efortul de a împlini poruncile lui Dumnezeu Care a iubit nesfârşit lumea. Am putea caracteriza dispoziţiile lăuntrice ale unui ucenic care a înaintat pe calea ei spunând că acesta îşi încordează atenţia şi voinţa pentru a sesiza cât mai adânc cu putinţă gândul sau voinţa unei alte persoane, şi apoi de a realiza într-un act de iubire duhovnicească ideea sau voinţa fratelui său. Printr-un asemenea act de ascultare, inima celui ce ascultă se deschide, mintea sa se îmbogăţeşte, o nouă viaţă pătrunde în sufletul său. Într-un stadiu ulterior, ascultarea duce la înţelegerea cu mai multă fineţe a fiecărui om, la sesizarea în el a Chipului lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă maturizarea „umanităţii” la ucenicul însuşi.
Sfântul Ioan Evanghelistul scrie:
„De zice cineva: «Iubesc pe Dumnezeu», iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: Cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele lui” (1 In 4, 20-21).
„Dacă Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele” (In 14,15), a spus Hristos.
Aceeaşi structură se regăseşte şi în planul ascultării. Cine iubeşte pe fratele său doreşte în chip cu totul firesc să facă voia lui, să se şteargă înaintea lui; dar dacă nu ne smerim înaintea fratelui nostru şi nu ascultăm de el în lucruri mai mult sau mai puţin secundare, cum ne vom smeri înaintea lui Dumnezeu şi vom asculta de El în împlinirea marii Sale voinţe veşnice? Cum vom împlini porunca de a iubi pe aproapele nostru ca pe noi înşine sau de a iubi pe vrăjmaşii noştri? Astfel, asceza ascultării e indispensabilă nu numai faţă de Dumnezeu, ci şi faţă de fratele nostru, când acesta ne cere un lucru cu putinţă şi nu potrivnic duhului poruncilor lui Hristos.
Asceza răstignitoare a ascultării de fratele face deopotrivă mai fină în noi capacitatea de a sesiza mai profund voinţa lui Dumnezeu. Iar acest lucru ne face asemenea Fiului Unic al Tatălui; mintea omului ajunge în stare să ia asupra sa întreaga umanitate, devine cu alte cuvinte universală după asemănarea universalităţii divine a lui Hristos. Fără această cultură a ascultării, omul va rămâne inevitabil „un cerc închis”, mereu nefericit înaintea Veşniciei. Oricare ar fi gradul de educaţie al unui om, fără ascultare evanghelică accesul în lumea sa lăuntrică e împiedicat de o barieră solidă şi iubirea lui Hristos nu poate pătrunde aici, nici nu poate să o îmbibe cu prezenţa ei.
Omul bolnav psihic nu este în stare să sesizeze gândirea sau voinţa unei alte persoane. Prin urmare, absenţa dispoziţiei ascultării la un om e indiciul cel mai sigur al maladiei sale psihice. Fără ascultare, omul va rămâne mereu în ţarcul strâmt al individualităţii sale egoiste, opus principiului ipostatic al persoanei…Mare e ştiinţa sfintei ascultări; e neapărat necesar să ne rugăm mult ca ochii noştri duhovniceşti să se deschidă şi să poată vedea măreţia şi sfinţenia ei.
“Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul de arhimandritul Sofronie“, Editura Deisis, Sibiu, 1999