În Hristos, natura umană creată e îndumnezeită până la ultima ei desăvârșire, căci „întru El locuiește trupește toată deplinătatea dumnezeirii” (Coloseni 2, 9). Cele două naturi rămân în El într-o unire atât de desăvârșită încât exclude orice diviziune; Hristos este Unul – un singur Dumnezeu-om. Ceea ce în El a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu a atins în veșnicia vieții divine asemănarea desăvârșită, astfel încât, în Hristos Cel Înviat nu mai există după Înălțare nici o „dualitate” – dualitate ale cărei urme le vedem încă în viața Sa pământească până la sfârșitul ei. Ne gândim înainte de toate la rugăciunea din Ghetsimani: „Părintele Meu, de este cu putință, treacă pe-alături de Mine paharul acesta!… Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu”, și la strigătul de pe Cruce: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” (Matei 26, 39; 27, 46). […]
Hristos e temeiul de neclintit și criteriul ultim al învățăturii antropologice a Bisericii. Ceea ce mărturisim despre umanitatea lui Hristos e indiciul Providenței divine veșnice privitoare la om în general. Împrejurarea că, în Hristos-omul, Ipostasul era Dumnezeu nu micșorează cu nimic posibilitatea urmării exemplului Său (cf. Ioan 13, 15) pentru oamenii cărora „li S-a asemănat întru totul” (Evrei 2, 17).
(Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experiența vieții veșnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001, pp. 179-180)
Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi
Pocăiţi-vă şi smeriţi-vă, bucuraţi pe Domnul Care vă aşteaptă cu dor şi milă
Sfântul Cuvios Siluan Athonitul
Omul mândru se teme de reproşuri, dar cel smerit nicidecum. Cine a dobândit smerenia lui Hristos doreşte totdeauna să i se facă reproşuri, primeşte cu bucurie ocările şi se întristează când este lăudat. Dar aceasta nu este decât primul început al smereniei. Când sufletul cunoaşte prin Duhul Sfânt cât de blând şi smerit e Domnul, atunci se vede pe sine însuşi mai rău decât toţi păcătoşii şi se bucură să stea pe gunoaie în zdrenţe ca Iov şi să vadă pe oameni în Duhul Sfânt strălucitori şi asemenea lui Hristos. Dă, Milostive Doamne, tuturor să guste smerenia lui Hristos care e de nedescris şi atunci sufletul nu va mai dori nimic, ci va trăi veşnic în smerenie, iubire şi blândeţe.
Mi-e milă de sărmanii oameni care nu cunosc pe Dumnezeu. Ei sunt mândri că zboară, dar nu e nimic uimitor în aceasta: şi păsările zboară şi slăvesc pe Dumnezeu. Dar omul, zidirea lui Dumnezeu, lasă pe Ziditorul lui. Dar gândeşte-te cum vei sta înaintea lui Dumnezeu la Înfricoşata Sa Judecată? Unde vei fugi şi unde te vei ascunde de Faţa lui Dumnezeu? Mă rog mult lui Dumnezeu pentru voi, ca toţi să vă mântuiţi şi să vă bucuraţi veşnic împreună cu îngerii şi sfinţii. Şi vă rog: pocăiţi-vă şi smeriţi-vă, bucuraţi pe Domnul Care vă aşteaptă cu dor şi milă.
Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu
Dumnezeu este dragoste, după care însetează fiecare dintre noi
Sfântul Cuvios Sofronie de la Essex
Vorbind despre Dumnezeu ca dragoste, părintele scrie că s-a încredinţat pe deplin de acest adevăr. Un loc al epistolei sale este deosebit de limpede:
„De mult m-am încredinţat că Dumnezeu este dragoste, după care însetează fiecare dintre noi. M-am încredinţat că ne caută, ne cheamă şi că această dragoste a Lui pentru noi nu se schimbă atâta vreme cât nici noi nu ne schimbăm faţă de El, că încearcă întotdeauna să ne dobândească prin darurile Sale.”
Această cunoaştere a lui Dumnezeu i-a deschis orizontul duhovnicesc, aşa încât a fost condus la concluzia că necunoaşterea adevăratului Dumnezeu este o stare tragică pentru om. Înainte nu-l preocupau celelalte întâmplări sau situaţii tragice ale vieţii omului pe cât îl preocupa faptul că oamenii îl ignoră pe Dumnezeu:
„Cel mai tragic dintre toate nu este, după părerea mea, că oamenii suferă, ci că mor fără să-L cunoască pe Dumnezeu.”
Această cunoaştere a lui Dumnezeu care provine prin vederea dumnezeieştii lumini, prin vederea adevăratului Dumnezeu, nu este o cunoaştere teoretică, ci este o cunoaştere ce preface întreaga existenţă a omului şi îi creşte dorinţa pentru o comuniune mai adâncă şi mai mare cu El. Omul, în situaţia aceasta, trăieşte veşnicia, cu toate consecinţele ei.
Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, Cunosc un om în Hristos: Părintele Sofronie de la Essex, traducere din limba greacă de pr. Șerban Tica, Editura Sophia, București; Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2011, p. 147
Numai Domnul ştie cât de mică sau cât de mare este crucea de care avem nevoie
Arhimandrit Zaharia Zaharou
Toţi încercăm să scăpăm de durere şi de suferinţă, şi cel dintâi sunt eu. Dar cel puţin să ştim adevărul despre suferinţă, pentru ca s-o putem primi cu curaj, atunci când nu ne va fi cu putinţă să o ocolim. Dumnezeu ne va da atunci harul de a ne ridica mai presus de ea. Este bine să ştim ce este adevărat şi bine primit înaintea lui Dumnezeu.
S-ar putea ca în viaţa noastră să avem ocazia să punem în practică această teorie şi atunci ne vom încredinţa de adevărul ei. Am citit la Sfinţii Părinţi că Dumnezeu preţuieşte îndeosebi trei lucruri: rugăciunea curată, ascultarea monahală şi aducerea de mulţumită atunci când suntem ameninţaţi de moarte din pricina bolii, prigoanei sau năpastelor.
Odată am fost internat în spital pentru o operaţie. Trebuia să rămân acolo o săptămână şi m-am gândit că aş putea să încerc unul din aceste trei lucruri. Am luat hotărârea ca în tot acest timp să nu spun altă rugăciune decât: „Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie! Mulţumesc Ţie, Doamne, pentru toate.” Şi m-am rugat aşa timp de mai multe zile şi spre sfârşitul săptămânii totul era atât de frumos, mângâietor şi luminos încât m-am întristat la gândul că trebuia să părăsesc spitalul. (…)
În ispite şi în necazuri, nu noi suntem cei care întocmim planurile, nu noi ne alegem crucea, ci primim acea cruce pe care atotînţeleapta pronie a lui Dumnezeu a rânduit-o pentru noi. Numai Domnul ştie cât de mică sau cât de mare este crucea de care avem nevoie. Şi ne va da tocmai acea cruce care este cea mai potrivită şi mai trebuincioasă pentru a ne desprinde de toată alipirea pătimaşă din viaţa aceasta trecătoare, ca să alergăm după Hristos cu inimă slobodă. (…) Fireşte, ne rugăm ca Dumnezeu să ne izbăvească de suferinţă şi să ne dea un sfârşit cu pace şi fără durere (…) dar dacă necazurile vin asupra noastră, atunci le vom duce pe toate cu puterea Duhului lui Dumnezeu.
Arhimandrit Zaharia Zaharou, „Omul cel tainic al inimii”, Editura Basilica, Bucureşti, 2014, p. 123-124