Supuse vor fi judecăţii toate ale noastre, după glasul Evangheliei citite astăzi [Matei 25:31-46], care spune: „Când va veni Fiul Omului în slava Sa şi toţi îngerii Săi împreună cu El…” [25:31]. Căci în vremea celei dintâi Veniri a fost ascunsă slava Dumnezeirii Sale de către trup, pe care trup l-a luat de la noi şi pentru noi; acum este ascuns în cer, la Tatăl, împreună cu trupul cel asemenea cu Dumnezeu; atunci însă toată slava Sa va fi descoperită. Căci El Se va arăta plin de strălucire, de la Răsărit până la Apus, străluminând totul cu razele Dumnezeirii Lui, când trâmbiţa cea obştească şi de viaţă făcătoare va răsuna cu putere în tot locul şi pe toate le va chema deodată către El. Iar pe îngeri i-a adus şi prima dată, dar în chip nevăzut, ţinându-le în frâu zelul împotriva vrăjmaşilor lui Dumnezeu; atunci însă pe faţă îi va aduce, şi nimic nu va trece sub tăcere, ci va învinui şi va da chinurilor pe cei necredincioşi.
11. Aşadar, „când va veni Fiul Omului întru slava Lui, şi toţi sfinţii îngeri cu El”, spune Scriptura, „atunci va şedea pe tronul slavei Sale”. Căci şi Proorocul Daniel a văzut mai dinainte şi a grăit demult: „Am privit — zice el — până când au fost aşezate scaune, şi S-a aşezat Cel vechi de zile… mii de mii Îi slujeau şi miriade de miriade stăteau înaintea Lui!… Şi iată pe norii cerului venea cineva ca Fiul Omului, şi El a înaintat până la Cel vechi de zile, şi a fost dus în faţa Lui. Şi Lui I s-a dat stăpânirea, slava şi împărăţia; şi toate popoarele, neamurile şi limbile Îi slujeau Lui…” [Daniel 7:9-10; 13-14]. Potrivit cu aceasta, şi Sfânta Evanghelie spune: „Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre” [Matei 25:32]. Domnul numeşte „oi” pe cei drepţi, ca pe unii ce sunt blânzi şi cuvioşi şi-L urmează pe El pe calea cea dreaptă, calea virtuţilor, întru asemănarea Lui; întrucât şi El a fost numit „Miel” de către Înaintemergătorul şi Botezătorul, care a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” [Ioan 1:29]. Şi El numeşte „capre” pe cei păcătoşi, pentru că sunt peste măsură de cutezători şi fără rânduială şi rătăcitori pe ţărmurile abrupte ale păcatului. Şi pe cei dintâi, spune El, îi va aşeza de-a dreapta Sa, ca pe unii ce sunt lucrători de fapte bune, iar pe cei care nu sunt astfel îi va aşeza de-a stânga. „Atunci va spune împăratul…”, zice Scriptura; şi nu desluşeşte ce împărat şi al cui este, întrucât nu este altul decât El; căci chiar dacă acolo mulţi sunt domni şi regi, totuşi unul singur este cu adevărat Domn, unul împărat, unul Stăpân peste toate. Aşadar, va spune atunci, către cei de la dreapta Sa, Cel ce singur este împărat: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, să moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” [Matei 25:34].
(Sfântul Grigorie Palama, „Omilii”, volumul I, Editura Anastasia, Bucureşti, 2000, pp. 47-65, fragment)
Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi
Fiecare Împărtășanie este încă un pas spre veșnicie
O zi este chipul întregii vecinicii, chipul „zilei celei neînserate”. Limitați-vă gândurile la ziua de astăzi, e destul trezvia aceasta („Astăzi de veți auzi glasul Domnului…”).
Și acel astăzi devine un fel de vecinicie; nașterea zilei, moartea zilei, o ciclicitate caracteristică experienței vieții noastre, de la naștere până la moarte. Și deci ziua reprezintă în viața pământească a omului un fel de „vecinicie”. Și Biserica spune: e un nonsens să te împărtășești de două ori cu Dumnezeu. Cu Dumnezeu nu ai nevoie să insiști niciodată: o dată – și pe veci! Dar care veci? Ei, uite, trăim un fel de „vecinicie” în douăzeci și patru de ore.
Dar acuma merg mai departe. Dacă „nu mai des de o dată pe zi”, înseamnă că Împărtășania se poate primi în fiecare zi. Și Sfântul Vasile, dar și alți mulți sfinți, spuneau că creștinii ar vrea să se împărtășească zilnic, ca să înceapă fiecare zi cu Dumnezeu, fiecare „vecinicie” s-o sfințim cu Dumnezeu.
Împărtășindu-ne cu Dumnezeu, avem acum puterea de a continua, de a trăi poate chiar ceea ce cerem în Liturghie: „ziua întreagă, desăvârșită, sfântă, fără de păcat”. Fără Dumnezeu nimic nu se poate face; că și Mântuitorul a spus: „Rămâneți în Mine, ca altoiul în viță, că fără de Mine nu puteți face nimic” – altfel, ar fi ca și cum ai tăia o cracă dintr-un trunchi, și se veștejește. Și aș zice că, într-o anume măsură, o zi fără Împărtășanie este o zi în care ne veștejim duhovnicește.
Aș vrea să îndemn pe toți frații să nu împărțim Biserica, să nu se „polarizeze” Biserica. Nu trebuie să gândim ca doi poli. Eu aș zice că cel mai drept ar fi să gândim ca școli diferite, pentru nevoi diferite. Trebuie să avem îngăduință, să lăsăm „uși deschise” și să dăm posibilitatea lui Dumnezeu să ne mântuiască pe fiecare cum știe El, fiindcă omul nu este un obiect al producției în masă, ca în fabricile moderne.
Părintele Rafail Noica, Cultura duhului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, pp. 154-158
Fiecare Împărtășanie este încă un pas spre veșnicie
O zi este chipul întregii vecinicii, chipul „zilei celei neînserate”. Limitați-vă gândurile la ziua de astăzi, e destul trezvia aceasta („Astăzi de veți auzi glasul Domnului…”).
Și acel astăzi devine un fel de vecinicie; nașterea zilei, moartea zilei, o ciclicitate caracteristică experienței vieții noastre, de la naștere până la moarte. Și deci ziua reprezintă în viața pământească a omului un fel de „vecinicie”. Și Biserica spune: e un nonsens să te împărtășești de două ori cu Dumnezeu. Cu Dumnezeu nu ai nevoie să insiști niciodată: o dată – și pe veci! Dar care veci? Ei, uite, trăim un fel de „vecinicie” în douăzeci și patru de ore.
Dar acuma merg mai departe. Dacă „nu mai des de o dată pe zi”, înseamnă că Împărtășania se poate primi în fiecare zi. Și Sfântul Vasile, dar și alți mulți sfinți, spuneau că creștinii ar vrea să se împărtășească zilnic, ca să înceapă fiecare zi cu Dumnezeu, fiecare „vecinicie” s-o sfințim cu Dumnezeu.
Împărtășindu-ne cu Dumnezeu, avem acum puterea de a continua, de a trăi poate chiar ceea ce cerem în Liturghie: „ziua întreagă, desăvârșită, sfântă, fără de păcat”. Fără Dumnezeu nimic nu se poate face; că și Mântuitorul a spus: „Rămâneți în Mine, ca altoiul în viță, că fără de Mine nu puteți face nimic” – altfel, ar fi ca și cum ai tăia o cracă dintr-un trunchi, și se veștejește. Și aș zice că, într-o anume măsură, o zi fără Împărtășanie este o zi în care ne veștejim duhovnicește.
Aș vrea să îndemn pe toți frații să nu împărțim Biserica, să nu se „polarizeze” Biserica. Nu trebuie să gândim ca doi poli. Eu aș zice că cel mai drept ar fi să gândim ca școli diferite, pentru nevoi diferite. Trebuie să avem îngăduință, să lăsăm „uși deschise” și să dăm posibilitatea lui Dumnezeu să ne mântuiască pe fiecare cum știe El, fiindcă omul nu este un obiect al producției în masă, ca în fabricile moderne.
Părintele Rafail Noica, Cultura duhului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, pp. 154-158
Persecuția ta nu este incurabilă!
Sfântul Sofronie Athonitul de la Essex
Oricât se vorbește despre Bătrân, nu se poate decât să menționeze și să descrie, cu toată dispoziția sufletului, bunătatea, simplitatea și dragostea Bătrânului în toate manifestările ei.
Dădea mângâiere cu un cuvânt sau o frază care a fost balsamul pentru tot și pentru totdeauna.
El a mângâiat nu cu cuvinte bune, ci cu cuvinte de adevăr. Odată, o fată în durere, după o problemă creată de administratorii unei Mănăstiri și nu a suportat-o – lumea e amară și întunecată – s-a dus la Bătrân, să-i spună ce s-a întâmplat.
Din câte a auzit, durerea era evidentă pe față
S-a întors și i-a spus:
– Prigoana ta nu este incurabilă… și a plecat cocoșat, de parcă și-ar fi luat asupra lui toată nedreptatea.
Secretele vieții în toate dimensiunile lor au fost deschise sufletului pacientului. Ea a acceptat, așa cum i-a descris Bătrânul, ceea ce i s-a întâmplat și și-a început viața încet, cu multe succese în lume și cu progres spiritual.
Totuși, Bătrânul, când a știut că nu va fi ascultat, nu a vorbit deloc, oricât de mult l-ai îndemnat.
Era tulburat dacă auzea sau vedea în oameni neîncredere sau indignare față de Hristos.
Îmi amintesc cât de mult l-am rănit, când mă confruntam cu niște împrejurări din viața mea, grele și i-am spus Bătrânului, cu o plângere, că Hristos nu mă ascultă, oricât de mult L-aș implora. Huh! Bine! Nu am văzut niciodată expresia Bătrânului atât de amară.
– De ce, mi-a zis el, Îl împovărezi atât de mult pe Hristos? De ce Îl amărăști?
Lumea s-a sălbaticit în jurul meu, am transpirat de rușine. Voiam să mă înghită pământul pentru nerecunoștința mea, pentru că fiecare remarcă amabilă a Bătrânului deschidea sufletului cărți, cu verbe de viață veșnică.
Astfel, sufletul uman a intrat în echilibru.
El a spus mereu: „Hristos va învinge”.
Din cartea lui Dimitra V. Davitis, „Amintiri de la bătrânul Sophronius din Essex”, publicată de P. Pournaras, Salonic.
Traducere din
https://www.pemptousia.gr/2023/07/agios-sofronios-o-athonitis-o-diogmos-sou-den-ine-aniatos/
Toată istoria creștinismului e istoria suferinței
Martirul Mărturisitor Părinte Gheorghe Calciu
Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este Împărăția Cerurilor! Toată istoria creștinismului e istoria suferinței. Dintru început și până la sfârșitul lumii acesteia, creștinismul va fi persecutat într-un fel sau altul, violent sau neviolent. Dar nu vor înceta niciodată persecuțiile, pentru că, așa cum am spus la început, creștinul este ca un străin care nu are unde să-și plece capul.
Aceasta este poziția noastră în această lume. Vom fi prigoniți, batjocoriți, vor râde de noi și vor spune că suntem nebuni. Și vor spune că suntem mistici, ca și cum misticismul ar fi o crimă, iar crima politică ar fi o virtute. Așa cum se fac astăzi crime politice. Pentru că noi am înțeles exact care este poziția lui Iisus în lumea aceasta și mergem pe calea Lui.
Fericiți veți fi când vă vor ocărî pe voi și vă vor prigoni, și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră din pricina numelui Meu!
Este o continuare la fericirea anterioară, pentru că noi, dacă suntem prigoniți, persecutați și batjocoriți în lumea aceasta, este pentru numele lui Hristos. Nimeni nu-l batjocorește pe unul care și-a făcut o viață frumoasă în lumea aceasta. Dar pe noi lumea ne batjocorește, învățații lumii acesteia ne batjocoresc, puternicii lumii ne batjocoresc. Ne batjocoresc și cei mici pentru că nu știu, n-au cunoștință de adevărul credinței. Și totuși trecem prin lume purtând pe frunte această cunună de spini spirituală, mărturisind pe Dumnezeu, rugându-ne pentru lume: pentru pacea lumii, pentru vrăjmașii noștri, pentru cei care ne fac rău și pentru cei care ne fac bine.
Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, ediție îngrijită la Mănăstirea Diaconești, Editura Bonifaciu, 2009, p. 177