Mâhnirea noastră pentru cei care mor, ar fi fost nelimitată și fără mângâiere, dacă Domnul nu ne-ar fi dat Viața veșnică. Viața noastră ar fi inutilă dacă s-ar termina cu moarte. Care ar fi atunci folosul virtuții și al faptelor bune? Așa că ar avea dreptate să se spună: „Să mâncăm și să bem, că mâine vom muri!”. Dar omul a fost creat pentru nemurire și, prin învierea Sa, Hristos a deschis porțile către Împărăția Cerească, către fericirea veșnică pentru cei care au crezut în El și au trăit în dreptate.
Viața noastră pământească este o pregătire pentru viața viitoare, iar această pregătire se încheie cu moartea noastră. „Şi precum este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata,” (Evrei 9:27). Atunci omul părăsește toate grijile sale pământești; corpul se descompune, pentru a reveni la viață în învierea generală. Adesea, această vedere duhovnicească începe la moarte chiar înainte de moarte și, în timp ce îi văd pe cei din jur și chiar vorbesc cu ei, ei văd ceea ce alții nu văd. Dar când părăsește trupul, sufletul se regăsește printre alte duhuri, bune și rele. De obicei, duhul este înclinat să meargă la cei cu care se seamănă mai mult, iar dacă în corp a fost sub influența unora, va rămâne dependent de ei atunci când părăsește trupul, oricât de neplăcuți ar fi ei, atunci când îi întâlnește.
Timp de două zile sufletul se bucură de libertate relativă și poate vizita locuri de pe pământ care îi erau dragi, dar în a treia zi se mută în alte sfere. În acest moment (a treia zi), sufletul trece pe lângă legiuni de duhuri rele care îi împiedică calea și îl acuză de diverse păcate, cu care ei înșiși l-au ispitit. Conform diverselor revelații, există douăzeci de asemenea obstacole, așa-numitele „taxe de aer” [vămi ale văzduhului-n.m.], în fiecare dintre ele fiind testată o formă de păcat; după ce a trecut printr-una, sufletul trece la următorea și numai după ce a trecut cu succes prin toate aceste vămi, sufletul poate merge mai departe. Că acești demoni și vămile lor sunt cu adevărat înfricoșătoare, se vede în faptul că însăși Maica Domnului, anunțată fiind de Arhanghelul Gavriil de moartea ei iminentă, însuși Domnul Iisus Hristos, răspunzând rugăciunii ei, s-a arătat din cer pentru a primi sufletul Preacuratei Maicii Sale și a o conduce spre Împărăția Sa. Îngrozitoare este într-adevăr a treia zi pentru sufletul adormitului și, din acest motiv, are o nevoie specială de a i se face rugăciuni pentru sine.
Apoi, după ce a trecut cu succes prin vămi și s-a închinat în fața lui Dumnezeu, sufletul mai vizitează încă 37 de zile locuințele cerești și abisurile iadului, neștiind încă unde va locui și nu va afla decât în cea de-a patruzecea zi, locul său desemnat până la învierea de obște a celor adormiți. Unele suflete se găsesc (după cele patruzeci de zile) într-o stare în care gustă bucuria și fericirea veșnică, iar altele se tem de chinurile veșnice care vor veni după Judecata de Apoi. Până atunci sunt posibile schimbări în starea sufletelor, în special prin împărtășirea lor cu Jertfa fără sânge (pomenire la Sfânta Liturghie), dar și prin alte rugăciuni.
Importanța pomenirii la Liturghie se remarcă în următorul eveniment: Înainte de descoperirea moaștelor Sfântului Teodosie de la Cernigov (1896), cunoscutul Stareț Alexie al schitului Goloseyevsky, din Lavra Pecerska a Kievului, (care a murit în 1916) care a îmbrăcat moaștele, fiind obosit stând lângă moaște, a ațipit și l-a văzut pe sfântul Teodosie de la Cernigov, înaintea lui, care i-a spus: „Mulțumesc că m-ai pomenit și pe mine. Te rog , când vei sluji Liturghia, să pomenești și pe părinții mei”– și le-a dat numele (preotul Nikita și Maria). „Cum poți, Sfinte, să-mi ceri rugăciunile, când tu însuți stai lângă Tronul ceresc și dai oamenilor mila lui Dumnezeu?” întrebă ieromonahul. „Da, este adevărat”, a răspuns Sfântul Teodosie, „dar jertfa la Liturghie este mai puternică decât rugăciunea mea”.
Prin urmare, panihidele (adică rugăciunile Trisagion pentru adormiți) și rugăciunea de pomenire acasă pentru cei adormiți sunt binefacatoare pentru ei, la fel ca faptele bune făcute în memoria lor, cum ar fi pomana sau darurile la Biserică. Dar pomenirea la Sfanta Liturghie este cea mai importanta jertfa pentru ei.
Au existat numeroase apariții ale adormiților și alte evenimente care confirmă cât de benefică este pomenirea lor. Mulți dintre cei care au murit fiind în pocăință, dar nu au putut să o manifeste în timpul vieții, au fost eliberați de tortură și au obținut odihnă. În Biserică, rugăciunile sunt întotdeauna făcute pentru toți adormiții, iar în ziua coborârii Duhului Sfânt, în rugăciunile de la vecernie, există chiar și o cerere specială „pentru cei care sunt în iad”. Fiecare dintre noi, care dorim să ne arătăm dragostea pentru cei adormiți și să le oferim un ajutor real, putem face acest lucru cât mai bine, rugându-ne pentru ei și, în special, prin pomenirea lor la Sfânta Liturghie, când miridele care sunt scoase pentru cei vii și cei adormiți cad în Sângele Domnului cu cuvintele: „Spală, Doamne, păcatele celor care sunt aici’’. Nu putem face nimic mai bun sau mai mult pentru cei răposați decât să ne rugăm pentru ei, oferindu-le o pomenire la Liturghie. Întotdeauna au nevoie de ea, și mai ales în aceste patruzeci de zile când sufletul adormitului se îndreaptă spre locuințele veșnice. Atunci trupul nu simte nimic: nu își vede rudele care s-au adunat, nu simte mirosul miros de flori, nu aude discursurile, dar sufletul simte rugăciunile aduse pentru el și este recunoscător celor care le fac și care le sunt aproape duhovniceşte.
O, părinți și rude ale celor adormiți! Faceți pentru ei ceea ce este de trebuință și stă în puterea voastră. Folosiți-vă banii nu pentru podoaba exterioară a sicriului și a mormântului, ci pentru a-i ajuta pe cei aflați în nevoie, în memoria celor dragi adormiți, pentru bisericile, unde se fac rugăciuni pentru ei. Arătați milă adormiților, aveți grijă de sufletele lor. Și noi ne vom dori când vom pleca să fim pomeniți în rugăciune! Așa deci să fim milostivi cu cei adormiți.
De îndată ce cineva a adormit, chemați sau înștiințați imediat un preot, pentru ca acesta să poată citi rugăciunile destinate a fi citite asupra fiecărui creștin ortodox după moartea sa. Încercați, dacă este posibil, să faceți o înmormântare la biserică și să citiți psaltirea pentru cel adormit până la înmormântarea sa. Organizați atât parastasul de patruzeci de zile, adică pomenirea zilnică la Liturghie timp de patruzeci de zile. (NOTĂ: Dacă înmormântarea are loc într-o biserică unde nu există slujbe zilnice, trebuie ca rudele să aibă grijă să comande pomenirea de patruzeci de zile oriunde sunt slujbe zilnice.) De asemenea, este bine să „trimiteți contribuții pentru pomenirea sufletelor la mănăstiri, precum şi la Ierusalim, unde se face rugăciuni neîncetată şi în alte locurile sfinte. Să avem grijă de cei care au intrat în lumea veşnică, să facem tot ce putem pentru ei, amintindu-ne de Cuvântul care spune: „Fericiți cei milostivi, că aceea se vor milui”.
Sursa: https://orthodoxologie.blogspot.com/2021/11/saint-jean-de-changhai-et-san-francisco.html
Selecţie, traducere şi editare: Dr. Gabriela Naghi
Sfinţenia nu înseamnă evitarea problemelor fireşti, ci înseamnă răbdarea acestor probleme
Sfântul Serafim Rose
Privitor la calea de mijloc: este foarte greu să mergem pe această cale, dar este singura cale mântuitoare. Între tradiţionalismul lipsit de dragoste (care ne face asemănători fariseilor din legea cea veche) şi modernismul a cărui dragoste ecumenistă este o pervertire a iubirii evanghelice, linia împărătească este greu de deosebit.
Moderniştii neagă linia pe care merg tradiţionaliştii (Părintele Filothei Zervakos scria:
„Nu voi lăsa neobservat, nemustrat şi necriticat nici zelul unor clerici păstrători ai vechiului calendar care se comportă cu fanatism, exagerează, se îndepărtează şi cad în rătăcire.
Lipsiţi de lumina înţelegerii şi deosebirii, aceştia au aşezat vechiul calendar în rândul dogmelor, crezând că Tainele celor ce merg după noul calendar nu sunt valabile, propovăduind şi învăţând pe creştini să-şi boteze din nou fiii care au fost botezaţi de preoţii noului calendar sau mai bine să-i lase nebotezaţi.
Un ieromonah din Ierusalim, foarte fanatic, a îndrăznit să le scrie rudelor sale din Atena că dacă nu au acolo preot păstrător al vechiului calendar care să le boteze copiii, să-i scrie lui, iar acesta va săvârşi Sfânta Taină a Botezului în Ierusalim, unde Biserica merge după vechiul calendar şi harul Sfântului Duh se va coborî peste copiii din Atena, în chip nevăzut, atunci când el va săvârşi Botezul la Ierusalim (…).
Alţii i-au convins pe mulţi creştini să nu intre în sfintele biserici, să nu se închine la sfintele icoane deoarece, o dată cu schimbarea calendarului, s-au murdărit şi arhiereii şi preoţii şi bisericile şi icoanele şi Tainele.
Alţii i-au învăţat pe creştini ca atunci când trec pe lângă biserici să nu-şi facă nici măcar semnul Sfintei Cruci şi multe altele pe care nu le mai spun, ca să nu-i întristez pe nevoitorii cu pricepere şi putere de deosebire. Am socotit însă că e necesar să scriu acestea spre învăţătura şi povăţuirea nevoitorilor pentru credinţă, ca să vadă cu toţii că prin fanatism, prin râvnă necugetată, prin mânie, invidie, mândrie, prin lipsa dragostei creştine, lupta noastră se va dovedi zadarnică, nefolositoare şi vătămătoare şi pentru noi şi pentru aceia pe care-i învăţăm”), iar tradiţionaliştii neagă linia pe care merg moderniştii.
Diferenţa mare este că tradiţionaliştii sunt în Biserică, excesele unora dintre ei nefiind reprezentative pentru linia pe care merg marea majoritate. Iar moderniştii, prin deformarea dogmelor Sfintei Biserici, prin încălcarea Hotărârilor Sfintelor Sinoade Ecumenice, se plasează de bună-voie în afara Bisericii din care au făcut şi fac parte Sfinţii Părinţi.
Cu toate acestea, poate fi mult mai greu pentru un tradiţionalist extremist să ajungă la calea împărătească; în timp ce, prin citirea scrierilor patristice, moderniştii îşi pot da seama că se află în înşelare, prin citirea aceloraşi scrieri extremiştii care se consideră tradiţionalişti ajung la concluzia că se află pe drumul cel bun. Totuşi, calea împărătească e singura cale binecuvântată de Dumnezeu. Iar celelalte sunt căi pe care, deşi înţelepciunea omenească încearcă să îşi găsească puncte de sprijin în învăţătura Bisericii, se ajunge la rătăcire.
Există unii creştini care se plâng de faptul că greutăţile vieţii îi împiedică să ducă o viaţă curată, că nu au toate condiţiile materiale pentru a putea duce o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu. Ei aşteaptă să ajungă la un anumit standard material pentru a avea timp să se ocupe de cele duhovniceşti. Lipsurile prezente îi apasă… Sfinţenia nu înseamnă evitarea problemelor fireşti, ci înseamnă răbdarea acestor probleme.
Aşa cum sfinţii nu au cerut de la Dumnezeu să fie tămăduiţi de boli, ci au cerut puterea de a răbda boala.
Ne vorbește părintele Serafim Rose – Scrisori, traducere de Ștefan Francisco Voronca, Editura Egumenița, Galați, 2003, pp. 317-319
Cum este cu putinţă ca, uniţi fiind cu Domnul în Botez, să luptăm împotriva Sa?
Faţă de aproapele nostru trebuie să avem aceeaşi purtare. Nu se cuvine să împărţim oamenii: acesta îmi este simpatic, acesta antipatic, căci atunci aţi intrat în război cu cealaltă persoană, şi nu vă va răbda – chiar dacă în afară nu i-aţi dat nici un prilej, nici prin cuvinte, nici prin fapte, însă aţi cugetat la aceasta, aţi gândit-o în lăuntrul vostru.
Noi, creştinii, ne-am îmbrăcat prin Botez în Hristos, ne-am îmbrăcat în Dumnezeu, iar Dumnezeu este dragoste. Şi cum este cu putinţă ca, uniţi fiind cu Domnul în Botez, să luptăm împotriva Sa? Dar cum luptăm? Prin gândurile noastre. Ne trimitem gândurile rele asupra semenilor, asupra aproapelui nostru şi asupra celui depărtat de noi. De cum se naşte în noi un gând ce nu îşi are temelia în dragoste, trebuie să ştim că am primit înrâurirea duhurilor viclene. Primind gândul cel rău, îl primim în trupul nostru pe însuşi vrăjmaşul. Duhurile sunt nevăzute, dar noi le dăm trup, spre a se face văzute.
Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, Cum îți sunt gândurile așa îți este și viața, Editura Predania, București, 2006, p.115
Discernământul duhovnicesc
Sfântul Cuvios Serafim Rose
Atunci când avem în faţă două fenomene care par să fie exact la fel sau întrucâtva similare, virtutea discernământului ne îngăduie să vedem care dintre ele este adevărat şi care este fals: care adică dintre ele are duhul lui Hristos şi care duhul lui Antihrist.
Însăşi firea lui Antihrist, cel ce voieşte a fi ultimul mare conducător al lumii şi ultimul duşman al lui Hristos, este de a fi anti-Hrist – iar anti nu înseamnă numai împotrivă ci şi imitaţie a cuiva, în locul cuiva. Antihristul, după cum spun toţi Sfinţii Părinţi în scrierile lor despre el, va fi cineva care Îl va imita pe Hristos, care adică va încerca să-i amăgească pe oameni arătându-se pe sine ca fiind Hristos revenit pe pământ. De aceea, dacă cineva are vreo concepţie neclară despre Creştinism, sau citeşte Scripturile în „lumina” propriilor sale opinii, atunci acesta va ajunge la concluzii deosebit de anti-creştine. Văzând figura lui Antihrist, acesta va fi amăgit să creadă că el este Hristos.
Putem da câteva exemple ale modului prin care virtutea discernământului ne poate ajuta să înţelegem unele fenomene destul de complicate. Un astfel de fenomen este Mişcarea Harismatică. În Indiana există un preot grec, Eusebiu Stefanos, care răspândeşte această mişcare în Biserica Ortodoxă. Are un număr destul de mare de adepţi şi de simpatizanţi. Pe lângă celelalte detalii legate de modul în care se roagă şi tipul de fenomene ce se manifestă la slujbele lor, puteţi vedea limpede că ideea de bază pe care se sprijină părintele Eusebiu împreună cu aceşti harismatici este una falsă. Am primit ieri un număr al revistei părintelui Eusebiu – Logos. El vorbeşte acolo despre o mare revărsare a Duhului Sfânt din vremurile de pe urmă, cu rol pregătitor pentru venirea lui Hristos. Se crede că toţi creştinii trebuie să se înnoiască, să primească Duhul Sfânt, să vorbească în limbi. Aceasta pregăteşte venirea lui Hristos, şi, prin urmare, înainte de venirea lui Hristos, va exista o puternică erupţie spirituală.
Dacă citiţi cu atenţie Scripturile, fără a vă impune prejudecăţi, chiar şi fără a utiliza comentarii patristice, veţi vedea că nicăieri nu se vorbeşte despre o revărsare spirituală de la sfârşitul lumii. Însuşi Hristos ne spune contrariul. El ne dă învăţături despre cum să ne rugăm, despre necesitatea credinţei, despre faptul că nu trebuie să ne smintim etc. El ne dă pilda femeii care se duce la judecător implorându-l pe acesta să mijlocească pentru pricina ei, spunându-ne că trebuie să ne rugăm într-un mod asemănător, să continuăm să ne rugăm până ce Dumnezeu ne va asculta şi ne va da ceea ce ne trebuie. Avem aici un exemplu temeinic despre rugăciune. După care zice: Dar (adică: deşi v-am dat această învăţătură şi acesta este felul în care trebuie să vă rugaţi), Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ? Cu alte cuvinte, deşi v-am dat toate acestea, se pare că nu vor mai rămâne creştini la sfârşitul lumii. Va găsi El oare credinţă pe pământ? înseamnă că nu va mai găsi aproape pe nimeni, că nu va mai rămâne nimeni. La sfârşitul lumii nu vor fi mulţimi de oameni rugători, plini de inspiraţie şi de Duhul Sfânt. Toţi Sfinţii Părinţi care vorbesc despre acest subiect au în vedere marea strâmtorare de la sfârşit, spunând că toţi creştinii autentici vor fi ascunşi privirilor lumii, nefăcându-şi simţită prezenţa. Cei care vor fi mai vizibili lumii nu vor fi creştini adevăraţi.
Astăzi asistăm la puternice renaşteri harismatice la Universitatea Notre Dame, iar în Ierusalim are loc anual o conferinţă despre Duhul Sfânt. Şaizeci-şaptezeci de mii de oameni se adună la un loc şi se roagă, îşi ridică mâinile şi vorbesc în limbi. Arată de parcă s-ar fi întors vremea Apostolilor, dar dacă ne uităm la ce se-ntâmplă de fapt acolo, veţi vedea că nu este un duh care ar trebui să fie, ci altul, diferit. De aceea, cuvintele părintelui Eusebiu despre Sfântul Simeon Noul Teolog legate de modul în care trebuie să Îl cunoaştem pe Duhul Sfânt şi cum să-L primim în mod conştient nu sunt greşite, reprezintă o învăţătură adevărată, dar dacă ai un duh greşit, acea învăţătură nu se potriveşte.
Aici avem un caz în care, dacă aveţi un discernământ ajutat de cunoştinţele creştine de bază, puteţi privi la un fenomen care pretinde a fi apostolic şi întocmai cu vremurile Bisericii primare, pregătită pentru A Doua Venire a lui Hristos, dar, dacă priviţi cu atenţie, veţi vedea că nu este acelaşi lucru, ci chiar mai rău. Este exact ca în cazul celor ce vor să construiască Templul lui Hristos. Ei îl construiesc pentru Antihrist, şi deci este cu desăvârşire potrivnic.
Părintele Serafim Rose, Semnele sfârşitului lumii, Editura Egumeniţa, 2004
Să fim nu doar ascultători ai poruncilor din Evanghelii, ci şi împlinitori ai acestora…
Dacă aţi fi fii ai lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam” [Ioan 8:39]. Să ne temem şi noi înşine de cuvântul acesta, care aici nu este grăit către noi, ci cu privire la ziua aceea înfricoşătoare, care să nu se ivească, zi în care înrudirea se judecă din asemănarea celor săvârşite.
Când toţi cei care au îndrăgit sărăcia întru Hristos sau pe cei săraci, cei care au dispreţuit slava, cei care au îndrăgit înfrânarea, cei care au fost nu doar ascultători ai poruncilor din Evanghelii, ci şi împlinitori ai lor, aceia vor fi una, în chip minunat, căci spune Scriptura: „Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem” [Ioan 17:22]. Atunci, în chip lămurit, sabia cea drept judecătoare a Duhului va despărţi pe fiu de tatăl său şi pe fiică de mama sa, şi va face să fie separaţi de cei ce nu sunt asemănători prin purtările şi năravurile lor.
Dar, dacă acolo va fi aşa, cu atât mai mult va fi aici, unde Cel ce pe toate le ştie spune: „Nu vă cunosc pe voi”, grăind către cei ce nu se aseamănă cu El prin virtute. Pentru că ei nu se învrednicesc, pe cât se pare, de chipul Celui ceresc.
Ei nu se fac milostivi, precum este Tatăl tuturor; ei nu pun laolaltă cele ce le aparţin cu cei lipsiţi şi săraci, precum Acela Care dă tuturor în dar bunătăţile Sale. Ei nu s-au făcut binefăcători celor apropiaţi lor, nici nu i-au făcut pe cei îndepărtaţi de ei, prin facerea de bine, să le devină apropiaţi; şi, din pricina acestei deosebiri, Cel bun nici nu îi cunoaşte, nici nu locuieşte în cei asemenea lor. Dacă Acela este aşa, la fel sunt şi cei ce vieţuiesc aici potrivit cu El, iar cei care împărătesc cu El acolo vor grăi desigur aceleaşi cuvinte, chiar şi celor înrudiţi după sânge, dacă aceia nu li se vor vădi apropiaţi prin virtute.
Deci dacă cineva ar spune: „Eu sunt copilul tău”, sau „Acelaşi tată avem”, sau „Eu sunt frate cu tine”, atunci acel cineva ar auzi, vai, că fratele nu este răscumpărat şi izbăvit [doar pentru că este rudă de sânge] şi că tată nu e nimeni altul decât Unul Dumnezeu! Dacă ai fi copil al meu, mi-ai urma mie; acum însă eşti al acelui tată ale cărui pofte le lucrezi; pleacă şi rămâi cu el în veacul veacurilor, căci Eu nu te cunosc pe tine, pentru că toate ale lui Dumnezeu sunt ale Mele, însă tu nu eşti al lui Dumnezeu! Aceste vorbe, „ale mele” şi „ale tale”, sunt izgonite dintru cele de aici, iar noi le-am urât pentru tot restul vieţii, drept care am şi devenit moştenitori ai împărăţiei acesteia.
Deoarece acest fel de a vorbi, după părerea dumnezeieştilor Părinţi, este rece, lipsit de legătura dragostei, ca unul din care Hristos a fost izgonit. Şi celor stăpâniţi de patima aceasta [a posesiei], ea le pricinuia atunci iubirea de sine, iubirea de arginţi, ura faţă de fraţi şi tot soiul de alte răutăţi, iar acum îi dă de ruşine.
Sfântul Grigorie Palama, Omilii, volumul I, Editura Anastasia, Bucureşti, 2000, pp. 181-191
Duhul Sfânt nu se desparte de Tatăl și de Fiul
Sfântul Marcu Ascetul
Pe cine primește în chip tainic cel ce s-a botezat? Pe Hristos sau pe Duhul Sfânt? Căci odată ai spus că locuiește în el Hristos, altă dată, Duhul Sfânt?
Pe Duhul îl primim prin botez. Dar fiindcă acesta e numit și Duhul lui Dumnezeu, și Duhul Fiului, de aceea prin Duhul primim și pe Tatăl, și pe Fiul.
Atunci Duhul este Treimea?
Noi nu spunem prin aceasta că Treimea este o singură persoană. Dar fiindcă Duhul nu se desparte de Tatăl și de Fiul, de aceea mărturisim că în El se află Treimea, dată fiind dumnezeirea Sa. Căci precum în Tatăl este Fiul și Duhul Sfânt, și iarăși în Fiul – Tatăl și Duhul, așa și în Duhul este Tatăl și Fiul nu prin amestecarea celor trei ipostasuri, ci prin unitatea aceleiași voințe și dumnezeiri. Drept aceea și noi, fie că numim pe Tatăl în parte, fie că pe Fiul, fie că pe Duhul, prin numele cel Unul numim Treimea în înțelesul în care am spus.
Sfântul Marcu Ascetul, Răspuns acelora care se îndoiesc despre Dumnezeiescul Botez, în Filocalia, vol. 1, Sibiu, 1947
La mare înălţime ne ridică Domnul!
„După cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa si aceştia în Noi să fie una… Eu întru ei, şi Tu întru Mine.” Iată ce lanţ de aur ne leagă cu dumnezeirea! Am căzut noi – S-a sculat Mijlocitorul Care este una cu Dumnezeu-Tatăl, şi a devenit una cu noi. Făcându-ne una cu El, ne unim cu El şi, prin El, cu Dumnezeu-Tatăl. Slavă nemărginitei Tale milostiviri faţă de noi, Dumnezeule în trei Ipostasuri, Care bine ai voit să rânduiești pentru noi o cale atât de luminoasă spre îndumnezeire!
La mare înălţime ne ridică Domnul! Aşadar, nu lepăda această binefacere, mărturiseşte mila Lui şi laudă-I bunătatea cea negrăită! Lepădând această înălţime, socoți că te smereşti, însă de fapt dovedeşti o grosolană nerecunoştinţă şi nepăsare faţă de înaltul dar. Să ştii că nu este cale de mijloc: sau totul, sau nimic. Nu vrei această înălţime: vei rămâne într-o amară josnicie, vremelnică, precum şi veşnică.
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, 2011, p. 49