Poate omul să oprească soarele pentru o zi întreagă? Și poate un om neștiutor de carte să învețe în pustie pe de rost Sfânta Scriptură fără cărți și învățător?
Dreptul Isus Navi a oprit soarele deasupra Ghibeonului cu numele lui Dumnezeu. Cuvioasa Maria Egipteanca, femeie neștiutoare de carte, care a trăit în pustiul de dincolo de Iordan aproape jumătate de secol, știa pe de rost Sfânta Scriptură, după cum a mărturisit despre aceasta primul și ultimul său vizitator, Avva Zosima. Cum pot fi acestea posibile omului muritor?
Aceasta a lămurit Domnul Iisus când a spus: „Cele ce sunt cu neputință oamenilor, sunt cu putință la Dumnezeu”. La Dumnezeu toate sunt cu putință. Pentru dreptatea și credința lui Isus Navi, Dumnezeu a oprit soarele deasupra Ghibeonului, până când Israel a terminat și a câștigat lupta. Cine a învățat-o Sfânta Scriptură pe pustnica Maria? Duhul lui Dumnezeu, precum a făgăduit Mântuitorul ucenicilor Săi: „Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care Îl va trimite Tatăl în numele Meu, Acela vă va învăța toate”. Acela a învățat-o și pe fericita Maria, sălășluindu-se în ea și îndumnezeind-o. Și alte înfricoșătoare minuni a arătat Maria iarăși, nu de la sine, ci de la Dumnezeu care sălășluia în ea.
(Sfântul Nicolae Velimirovici, Suta de capete de la Liubostinia, Editura Sophia, București, 2009, p. 34)
Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi
Despre primirea şi neprimirea lui Hristos
Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici
Unii Îl primesc, alţii nu Îl primesc. Vă miră acest lucru, cinstite părinte.
El ar putea să se impună în aşa fel ca toţi să Îl primească – dar atunci cu ce s-ar deosebi de cezarii romani şi de tiranii contemporani?
Silnicia şi tirania distrug personalitatea omenească.
Iar El nu a venit ca să nimicească ceea ce este în El şi în om lucrul cel mai de preţ. El n-a dorit să supună cu forţa voinţei Sale orice voinţă, ci prin bunătate să-i câştige pe toţi oamenii pentru Împărăţia Sa.
El s-a arătat ca Păstor, ca un Păstor deosebit, ce nu goneşte cu bâta oile în staulul Său, ci merge înaintea oilor şi le cheamă.
Oile Mele, zice, glasul Meu ascultă şi vin după Mine..
Iar oile ce nu ascultă glasul Lui se întorc înapoi ori se abat din cale şi pribegesc pe cărări greşite.
Nici atunci n-au vrut toţi oamenii să meargă în urma Lui, nici acum nu vor toţi.
Despre împărţire arată Evangheliştii:
“Şi noroadele Îl căutau, şi au venit până la Dânsul, şi Îl ţineau pe El ca să nu Se ducă de la dânşii”. (Lc.4,42)
Asta s-a întâmplat într-un loc, iar în alt loc, dimpotrivă:
“Şi L-a rugat pe Dânsul tot norodul ţinutului gadarenilor să Se ducă de la dânşii “(Lc.8,37)
Acolo El izbăvise un om îndrăcit cu preţul porcilor lor, iar lor le părea mai rău de porci decât de om.
Aşa a fost atunci. Aşa e şi acum. Oamenii sunt împărţiţi prin El de-a dreapta şi de-a stânga, în două tabere: în cei ce preţuiesc omul mai mult decât orice dobitoace şi avuţie, şi în cei ce îşi preţuiesc porcii mai mult decât pe oameni.
Cei dintâi ascultă de glasul Lui ca de glasul păstorului lor şi Îl ţin, ca să nu se depărteze de la ei. Ceilalţi nu Îl ascultă, nu merg în urma Lui şi Îl alungă cu supărare, socotind că le vatămă interesele materiale.
Ferice – atunci şi acum şi în toate vremurile – de cei care ascultă de glasul Lui şi merg în urma Lui, fiindcă merg pe calea spre Împărăţia veşnică.
Ferice şi de dvs, cinstite părinte, şi de enoriaşii dvs, fiindcă şi voi ascultaţi de glasul lui Hristos, şi mergeţi în urma călăuzei vizionare pe calea ce duce drept în Împărăţia cerurilor şi în viaţa veşnică.
Preotului Avram I, de Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici-Scrisoarea a 220-a
Cuvânt despre înșelare (I)
Sfântul Ignatie Briancianinov
Ucenicul: Fă-mă să înţeleg întocmai şi în amănunt cele despre înşelare. Ce este înşelarea?
Stareţul: Înşelarea este vătămarea firii omeneşti prin minciună. Înşelarea este starea în care se află toţi oamenii, până la unul, stare născută din căderea protopărinţilor noştri. Cu toţii suntem în înşelare (începutul celui de-al treilea Cuvânt al Preacuviosului Simeon, Noul Teolog, ed. Pustiei Optina, 1852). Conştiinţa acestui fapt este cea mai de nădejde pavăză împotriva înşelării. Cea mai mare înşelare este a te crede liber de înşelare. Cu toţii suntem înşelaţi cu toţii suntem amăgiţi, cu toţii ne aflăm într-o stare mincinoasă, având nevoie să fim sloboziţi de către adevăr; iar Adevărul este Domnul nostru Iisus Hristos (Ioan 8, 14-32). Să ne facem ai acestui Adevăr prin credinţa în El; să strigăm prin rugăciune către acest Adevăr, şi El ne va scoate din prăpastia amăgirii de sine şi a amăgirii de către demoni. Jalnică este starea noastră. Ea este temniţa din care ne rugăm să fie scos sufletul nostru, „ca să se mărturisească numelui” Domnului. (Ps. 141, 10).[…]
Ucenicul: Această lămurire nu este destul de lesnicioasă pentru înţelegerea mea: am nevoie de o lămurire mai simplă, mai apropiată de priceperea mea.
Stareţul: Drept mijloc de pierzanie a neamului omenesc a fost întrebuinţată de către îngerul căzut, minciuna (Fac. 3, 13). Din această pricină, Domnul l-a numit pe diavol „mincinos, tatăl minciunii şi ucigaş de oameni dintru început” (Ioan 8, 44). Domnul a unit strâns noţiunea de minciună cu cea de ucidere de oameni, întrucât cea din urmă este urmarea nemijlocită a celei dintâi.
Cuvântul „dintru început” arată faptul că minciuna a slujit diavolului, chiar de la început, ca armă pentru uciderea de oameni, şi îi slujeşte în chip statornic ca armă pentru uciderea de oameni, spre pierzarea oamenilor. Începutul răutăţilor este gândul mincinos.
Izvorul amăgirii de sine şi al amăgirii demonice este gândul mincinos!.
Prin mijlocirea minciunii, diavolul a lovit omenirea cu moarte veşnică chiar în rădăcina ei- -protopărinţii! Protopărinţii noştri „s-au amăgit”, adică au recunoscut minciuna drept adevăr şi, primind minciuna ascunsă sub chipul adevărului, s-au vătămat pe sine, fără putinţă de tămăduire, cu păcatul aducător de moarte, lucru mărturisit şi de strămoaşa noastră. „Şarpele m-a amăgit”, a zis ea, „şi am mâncat” (Fac. 3, 13). De atunci, firea noastră pătrunsă de otrava răului tinde „cu voie şi fără voie” spre răul care se înfăţişează voinţei pervertite, înţelegerii schimonosite, simţiri pervertite a inimii, în chipul binelui şi al desfătării. „Cu voie” pentru că în noi mai este încă o rămăşită de libertate şi de alegere între bine şi rău. „Fără voie” pentru că această rămăşită de libertate nu lucrează ca o libertate deplină; ea lucrează sub înrâurirea de neînlăturat a stricăciunii făcute de păcat. Ne-am născut aşa; şi nu putem să nu fim aşa; şi de aceea ne găsim cu toţii, până la unul, în stare de amăgire de sine şi de înşelare demonică.
Din acest fel de a privi starea oamenilor în legătură cu binele şi răul, starea în care se află, în mod obligat, fiecare om, reiese următoarea definiţie a înşelării, care o lămureşte în chip cu totul mulţumitor: înşelarea este însuşirea de către oameni a minciunii luate de ei drept adevăr.
Înşelarea lucrează mai întâi asupra felului de a gândi; după ce a fost primită şi a corupt felul de a gândi, ea nu întârzie să se împărtăşească inimii, corupând simţirile inimii; luând stăpânire asupra fiinţei omului, ea se revarsă în toată activitatea lui, otrăvindu-i şi trupul ca pe unul care a fost legat în chip nedespărţit cu sufletul de către Ziditor.
Starea de înşelare este starea de pierzanie sau de moarte veşnică.
Începând din clipa căderii omului, diavolul a primit cale liberă către el
(Citat din Preacuviosul Simeon, Noul Teolog, în cuvântul lui Nichifor din Singurătate, Filoc.; Preacuviosul Macarie cel Mare, Omila 7, cap. 2).
Diavolul are dreptul la aceasta: supunându-i-se, omul a intrat sub puterea lui de bunăvoie, lepădând ascultarea faţă de Dumnezeu. Dumnezeu l-a răscumpărat pe om. Omului răscumpărat i s-a lăsat libertatea de a supune fie lui Dumnezeu, fie diavolului şi ca această libertate să se arate nesiluită, diavolului i s-a lăsat cale liberă spre om. Fireşte că diavolul întrebuinţează toate sforţările ca să-l ţină pe om în legătura de mai înainte cu sine, sau chiar să îl aducă într-o şi mai mare înrobire. Pentru aceasta, el întrebuinţează arma sa de mai înainte şi de totdeauna, minciuna. El se străduie să ne amăgească şi să ne înşele, sprijinindu-se pe starea noastră de amăgire de sine; patimile noastre aceste înrâuriri bolnăvicioase el le pune în mişcare; cuvintele lor pierzătoare le înveşmântează într-o haină plăcută străduindu-se să ne plece spre săturarea patimilor. Cel credincios Cuvântului lui Dumnezeu nu-şi îngăduie aceasta, ci îşi înfrânează patimile, împotrivindu-se năvălirilor vrăjmaşului (Iacov 4, 7), lucrând, sub călăuzirea Evangheliei, împotriva propriei amăgiri de sine, ostoind patimile. Nimicind prin aceasta, puţin către puţin, înrâurirea duhurilor căzute asupra sa, el iese, încetul cu încetul, din starea de înşelare, în ţinutul adevărului şi al libertăţii (Ioan 8, 32), a căror plinătate o aduce adumbrirea harului Dumnezeiesc. Cel necredincios învăţăturii lui Hristos, care urmează propriei sale voi şi înţelegeri, se supune vrăjmaşului, şi trece din starea de amăgire de sine în starea de amăgire demonică, îşi pierde şi rămăşiţa de libertate pe care o avea, ajunge la o supunere deplină faţă de diavol. Starea oamenilor aflaţi în înşelare demonică e foarte felurită, potrivit cu patima de care a fost omul amăgit şi înrobit şi potrivit cu măsura în care omul a fost înrobit de patimă. Toţi, însă, care au căzut în înşelare demonică, adică au intrat, prin dezvoltarea amăgirii de sine, în comuniune cu diavolul şi în robie faţă de el, se află în înşelare, sunt temple şi unelte ale demonilor, jertfe sortite morţii veşnice, petrecerii în închisorile iadului.
Sfântul Ignatie Brianceaninov, Despre înşelare, Editura Schitul Românesc Lacu, 1999