Încetați cu înțelepciunea voastră cea lumească, voi frații mei! Înțelepciunea e născută, nu făcută. Așa precum Înțelepciunea Se naște în Dumnezeu, tot astfel ea se naște pe pământ. Înțelepciunea născută crează, dar nu este creată. Așadar, voi fanfaronilor, vă lăudați cu intelectul vostru! Ce este intelectul vostru în afara amintirii multor fapte? Și dacă voi vă amintiți atâtea, cum de ați putut uita momentele de minunată naștere a înțelepciunii înlăuntrul vostru? Uneori vă aud vorbind despre cugete mărețe care s-au născut în voi în chip neașteptat, fără a face vreun efort. Cine v-a adus aceste cugete, voi, intelectualilor? Cum de s-au născut ele fără un tată, dacă voi acceptați că nu le-ați zămislit voi?
Cu adevărat vă spun vouă: tatăl acestor cugete este Atotsfântul Duh, iar maica lor supraviețuiește ca un locșor pur, neprihănit al sufletului vostru, acolo unde Atotsfântul Duh încă mai îndrăznește să intre.
Așadar, orice înțelepciune din cer și de pe pământ se naște din Fecioara și din Atotsfântul Duh. Acesta a plutit deasupra purității celui dintâi ipostas și Omul Absolut, Înțelepciunea lui Dumnezeu S-a născut. Ceea ce puritatea Tatălui este în cer, fecioria Maicii este pe pământ. Ceea ce reprezintă lucrarea Sfântului Duh în cer, tot astfel lucrează El și pe pământ. Așa cum este nașterea înțelepciunii în cer, la fel este și nașterea ei pe pământ.
O, suflete al meu, veșnica mea surpriză! Ceea ce s-a întâmplat odată în cer și cu voi trebuie să se întâmple odată pe pământ. Trebuie să deveniți precum o fecioară, ca voi să puteți primi Înțelepciunea lui Dumnezeu. Trebuie să fiți ca o fecioară, astfel încât Duhul lui Dumnezeu să Se poată îndrăgosti de voi. Toate inimile din cer și de pe pământ își au izvorul în Fecioara și în Duhul. O fecioară dă naștere la înțelepciunea creatoare. O femeie desfrânată crează cunoaștere stearpă, aridă. Doar o fecioară poate vedea adevărul, în vreme ce o femeie desfrânată poate doar recunoaște lucruri.
O, Doamne, în Treime slăvit, curățește-mi vederea sufletului meu și pleacă-Ți chipul asupra lui, astfel încât sufletul meu să poată străluci cu slava Domnului său, așa încât minunata istorie a cerului și a pământului să-i poată fi dezvăluită, ca să se poată umple de strălucire ca lacul meu, atunci când soarele se află deasupra sa la amiază.
(Sfântul Nicolae Velimirovici, Rugăciuni pe malul Lacului, Traducere din limba engleză de Paul Bălan, 2006, Editura Anestis)
Text selectat şi îngrijit de Dr. Gabriela Naghi
Îndată ce pătrundem în Hristos, toate se schimbă
Sfântul Cuvios Porfirie Kavsokalivitul
Când năvăleşte asupra voastră răul, să alunecaţi şi să vă întoarceţi spre bine. Să prefaceţi, să preschimbaţi orice rău în bine. Această schimbare se săvârşeşte numai de către har. Apa, de pildă, se preface în vin la nunta din Cana Galileii. Uite, prefacere! Acesta este un lucru mai presus de fire. Bineînţeles, se poate face vin sau unt şi din elemente chimice, şi să fie identice cu cele naturale. Dar acesta nu este un adevăr. Adevărata prefacere o lucrează dumnezeiescul har. Pentru ca aceasta să se petreacă, trebuie ca omul să se predea din toată inima şi din tot sufletul (Marcu 12, 30) lui Hristos.
Amintiţi-vă de întâiul mucenic Ştefan. Era stăpânit de Dumnezeu şi, pe când era urmărit şi bătut cu pietre, se ruga pentru prigonitorii lui: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta (Fapte 7, 60). De ce s-a purtat aşa Sfântul Ştefan? Pur şi simplu pentru că nu putea să facă altfel. Era rob al binelui. Socotiţi că-i uşor să fie aruncată asupra ta o grămadă de pietre? Ia să arunce cu o piatră în tine! Bun-bun, dar când te-ajunge piatra, o să începi să strigi: „Ah! Răule!”. Asta arată că suntem sub stăpânirea unui duh rău. Şi atunci, unde să intre Hristos, unde să stea? În noi toate sunt ocupate. Însă, îndată ce pătrundem în viaţa duhovnicească, îndată ce pătrundem în Hristos, toate se schimbă. Şi hoţ de-ar fi fost cineva, încetează să mai fure; şi ucigaş, şi însetat de sânge, şi rău, şi pomenitor de rău… Toate încetează. Încetează păcatul şi trăieşte Hristos. Astfel zicea şi Apostolul Pavel: Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.
Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, Editura Egumeniţa, 2003, pp. 241-242
Începe tot lucrul cu Dumnezeu și săvârșește-l ca înaintea feței Sale
Dintru început ia-ți îndreptar credința, ca să dai rost și noimă vieții tale, s-o cârmuești, adică, cu toate ale sale către Dumnezeu. Fără de El e vană și deșartă, și nimicnicie. Cu El, viața-i bogată și plină de tâlc.
Fii cu Domnul în fiecare zi, clipă de clipă.
Fă-ți cale către El cu faptele și gândurile tale.
Cel care le-a făcut pe toate, a pus în toate un temei dumnezeiesc. Împărtășește-te de ele, dar, duhovnicește, cum le-a gândit pe ele Dumnezeu, cu gândul pururea la El. C-ai să dai seama de cum te-ai folosit de toate cele ale vieții tale.
Începe tot lucrul tău, oricât de mic, cu Dumnezeu și săvârșește-l ca înaintea feței Sale.
Sârguiește ca pe toate să le faci cu Domnul, și fără El nimic să nu faci.
Ai pentru asta sfânta rugăciune. Pune plămada ei în fiecare faptă și în fiecare gând. Ce-ai de făcut, începe cu binecuvântare, și mulțumește când ai isprăvit. Izbânda pune-o pe seama lui Dumnezeu; pentru ponoase, cere-I Lui iertare. Roagă-te când lucrezi, ori măcar lucrează în duh de rugăciune. Că rugăciunea uneltește ca nimeni alta unirea omului cu Dumnezeu.
Zi de zi, uită tot mai mult de tine și uită-te tot mai mult la Dumnezeu. Trăiește mai puțin din ale tale și mai mult din ale Sale. Și tot mai mult ai să te legi de El.
Seara, socotește câte greșeli ai făcut și te căiește; dimineața, ia-ți viața ta de la început, fiecare zi a ta să fie încă un pas spre Dumnezeu.
Nu-i trândăvie viața, ci trudă și alergare. Adună în toată vremea vieții tale cu Hristos, ca să nu ți se risipească viața. Ca în veșnicie să viem întru El, Cel ce este „totul întru toți” (Coloseni 3, 11).
Jean-Claude Larchet, Ține candela inimii aprinsă. Învățătura Părintelui Serghie, Editura Sophia, p. 107-108
E luptă mare în viaţa aceasta, dacă vrei să câştigi; nu e de glumit!
Sfântul Cuvios Iosif Isihastul
Să nu te miri, fiul meu. Aşa este monahul. Viaţa monahului este martiraj continuu. Prea dulcele Iisus se face cunoscut prin mijlocirea chinurilor. Şi când îl vei chema, îţi va ridica chinurile. Iubirea Lui se află prin suferinţe. Ţi se arată puţină miere, iar pe dedesubt e ascunsă mulţime de amărăciune. Mai întâi vine mierea harului şi apoi urmează amărăciunea ispitelor.
Când voieşte să-ţi trimită chinurile, îţi dă de veste şi îţi trimite sol bucuria. Şi apoi îţi zice: „Fii pregătit! Aşteaptă cu băgare de seamă, căci vrăjmaşul te va ataca şi te va lovi!”. Şi aşa începe bătălia şi lupta cea mare.
Fii cu luare aminte, să nu te înfricoşezi. Să nu te miri când „vor trage cu tunurile”, ci să stai cu bărbăţie, ca un ostaş al lui Hristos, ca un sportiv încercat, ca un războinic viteaz. Odihna va fi dincolo. Aici e locul de pribegie, dincolo este patria noastră adevărată.
Nu ţi-am spus şi altădată? Opt ani întregi m-am luptat înfricoşător cu diavolii. In fiecare noapte bătălii sălbatice, iar ziua, cugetări şi patimi. Veneau cu săbii, cazmale, topoare şi lopeţi. Ce-am mai păţit!
„- Săriţi toţi pe el!”
– Ajută-mă, Maica Domnului meu! Strigam eu; şi îl înşfăcam pe unul; şi îl loveam pe altul; îl băteam de mă dureau mâinile.
Şi s-a întâmplat să vină să ne vadă un cunoscut de-al nostru din lume. Şi noaptea l-am găzduit să doarmă în mica mea chilie. Şi au venit diavolii, după cum se obişnuiseră cu mine şi l-au luat la bătaie şi el a început să ţipe! S-a speriat omul, era gata să-şi iasă din minţi. Am alergat iute.
– Ce-ai păţit? l-am întrebat.
– Diavolii, mi-a zis, erau gata să mă sugrume!
M-au omorât în bătaie!
Nu-ţi fie teamă, i-am spus, la mine au venit, dar în seara asta, din greşeală, te-au bătut pe tine. Dar nu te nelinişti! I-am zis şi alte vorbe încurajatoare, ca să-l liniştesc. Dar n-a fost cu putinţă. Nu a mai putut rămâne în acel loc de chin. Se uita cu groază în dreapta şi-n stânga şi m-a rugat să-l las să plece. La miezul nopţii l-am condus la Sfânta Ana şi m-am întors.
Era în ziua de Sfântul Vasile.
Aşadar după aceşti opt ani, din pricina bătăii primite pentru războirea trupului, a postului pe care îl ţineam, a privegherilor şi celorlalte nevoinţe am obosit tare mult. Şi m-am îmbolnăvit. Şi m-am descurajat, zicând că nu e nici o nădejde să înving diavolii şi patimile.
Şi într-o noapte, cum stăteam pe scaun, s-a deschis uşa. Eu eram aplecat şi făceam rugăciunea minţii şi nu m-am uitat. Am crezut că a deschis-o părintele Arsenie. Apoi am simţit pe dedesubt o mână care mă atingea, dându-mi plăcere. Privesc şi-l văd pe diavolul spurcat al preacurviei. M-am aruncat asupra lui ca un câine şi l-am înşfăcat. Când l-am atins, i-am simţit părul care era ca de porc, apoi s-a făcut nevăzut. Toată încăperea s-a umplut de duhoare. Şi din clipa aceea a plecat împreună cu el şi războirea trupului. Şi m-am făcut ca un prunc, eliberându-mă de patimi.
Într-o seară Dumnezeu mi-a arătat răutatea satanei.
Mă aflam într-un loc frumos şi înalt, jos era o piaţă mare şi alături se găsea marea. Şi diavolii întinseseră mii de curse. Şi treceau pe acolo monahii; şi călcând în capcane, pe unul îl prindea de cap, pe altul de picior, pe altul de mână, de haine, pe fiecare de unde putea. Balaurul din adâncuri îşi scosese capul afară din mare şi vărsând flăcări pe gură, pe ochi şi pe nări se bucura şi râdea de căderea monahilor. Eu când l-am văzut, l-am mustrat..
– O, balaure întunecat! i-am zis. De aceea ne înşeli şi ne întinzi curse!
Şi mi-am revenit, având totodată bucurie şi tristeţe. Bucurie, pentru că am văzut cursele diavolului. Tristeţe, pentru căderile noastre şi primejdia care ne ameninţă.
De atunci m-am rugat fierbinte şi liniştit. Dar acesta nu s-a oprit. De aceea îţi scriu acestea, ca să aveţi răbdare, tu şi ceilalţi fraţi.
E luptă mare în viaţa aceasta, dacă vrei să câştigi; nu e de glumit! Te războieşti cu duhurile necurate, care nu ne aruncă dulciuri şi prăjituri, ci gloanţe ascuţite care omoară sufletul, nu trupul.
Dar nu te întrista. Nu-ţi fie teamă. Ai un ajutor. Eu te voi sprijini. Te-am văzut cu adevărat ieri în somnul meu, urcam împreună către Hristos. Aşadar ridică-te şi vino în urma mea.
Să fii cu luare-aminte, căci ai văzut cursele viclenilor; şi vai de cel ce va cădea în ele. Nu va putea scăpa uşor din ghearele lor.
Desigur, diavolul nu poate – oricât ar vrea el – să ne arunce singur în iad, dacă noi nu conlucrăm în răutatea lui. Şi iarăşi, nici Dumnezeu nu vrea să ne mântuiască dacă noi nu ne facem împreună lucrători harului Său pentru mântuirea noastră. Dumnezeu ajută mereu dar vrea ca şi noi să lucrăm, să facem tot ce putem.
Niciodată să nu zici că nu ai sporit şi că de ce nu ai sporit şi altele asemenea. Căci sporirea nu stă doar în puterea omului, chiar dacă el vrea şi se osteneşte mult pentru asta. Puterea lui Dumnezeu, harul Său binecuvântat, acesta le face pe toate, acesta îl ridică pe cel căzut, acesta îl îndreaptă pe cel ce a greşit.
Pe Acesta, pe Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, să-L rugăm şi noi din toată inima să vină; să-l ridice pe paralizat, să-l învie pe Lazăr cel mort de patru zile, să le dea ochi celor orbi, să-i hrănească pe cei flămânzi.
Împărtăşirea experienţei monahale, p. 145-150, Editura Sfintei Mănăstiri Filotheu, Sfântul Munte Athos
Părintele Iosif Isihastul, 1959
Sfântul Cuvios Efrem Filotheitul din Arizona:
Cu cât este mai păcătos cel care se pocăieşte, cu atât mai multă cinste va primi datorită milostivirii lui Dumnezeu
Diavolul, cel care din ură si invidie nu se bucură să-l vadă pe om bucurându-se duhovniceşte, face tot ce poate ca să-i pricinuiască amărăciune; aceasta este bucuria şi câştigul său. Noi însă, cu mijloacele duhovniceşti pe care le avem, să ne străduim să ne facem curaj, împotrivindu-ne feluritelor sale mestesugiri.
Cine şi-a pus nădejdea în Dumnezeu şi a fost ruşinat? Şi cine a deznădăjduit şi s-a mântuit? De omul care nădăjduieşte, diavolul se teme, fiindcă ştie din experienţă cât de milostiv este Dumnezeul nostru. Dacă copilul care nădăjduieşte în tatăl său niciodată nu se va înşela în aşteptarea sa, cu atât mai mult cel care nădăjduieşte în Părintele părinţilor, a Cărui dragoste nu se aseamănă cu nici o altă dragoste şi este departe precum cerul de adânc. Dacă cineva va cădea de mii de ori în păcate de moarte, dar se sileşte pe cât poate să se pocăiască, de vreme ce nădăjduieşte, niciodată nu va fi ruşinat.
Pentru cine a pătimit Hristos? Oare nu pentru sufletele noastre rănite de balaur? “Şi când un şarpe muşca vreun om, acesta privea la şarpele cel de aramă şi trăia“.
Nădăjduieşte şi tu, suflete smerit, în milostivirea cea bogată a Părintelui nostru ceresc, Care niciodată nu a lepădat pe cineva, niciodată nu S-a scârbit de cineva. Pe toţi îi primeşte, căci nicidecum nu s-a umplut locul milostivirii Sale. Şi pe primul îl miluieşte, dar nici pe ultimul nu-l leapădă, ci pe toţi deopotrivă îi primeşte din multa Sa bunătate.
Cu cât este mai păcătos cel care se pocăieşte, cu atât mai multă cinste va primi datorită milostivirii lui Dumnezeu.
„Slavă milostivirii Tale, slavă iconomiei Tale, Unule Iubitorule de oameni”.
Arhim. Efrem Filotheitul, “Poveţe părinteşti”, Editura Evanghelismos, 2015
In curând în SUA urmează execuția unui frate care a venit la Ortodoxie, in statul Arizona