,,Proorocii despre vremurile din urmă şi căderea creştinească a Moldovei’’ este un document adus de Mitropolitul Varlaam de la pustnicii schitului lui Zosima din ţinuturile Neamţului şi oferit Mitropolitului Macarie, cu prilejul călătoriei sale prin Moldova. Descoperit de Paul de Alep într-un sipet al lui Duma Negru, documentul uimeşte prin actualitatea sa, descriind, pas cu pas, decadenţa şi apostazia vremurilor pe care le trăim, sărăcirea materială şi duhovnicească a Moldovei, cotropirea şi pustiirea pământurilor, amestecul credinţei ortodoxe cu celelalte denominaţiuni creştine care nu vor mai fi considerate ca urâciune înaintea lui Dumnezeu, jefuirea bogăţiilor, urgiile şi uciderile între oameni, lepădarea pruncilor din pântecele mamelor, asaltul sodomiei etc. Să luăm aminte la vorbele sfinţilor părinţi de odinioară, căci locuitorii de pe urmă ai Moldovei putem fi noi înşine, iar deznodământul apocaliptic al vremurilor tulburi pe care le trăim, sunt consecinţa iminentă a păcatelor noastre . Mai avem oare ierarhi şi preoţi binecinstitori ai dreptei credinţe, gata să-şi dea viaţa pentru Hristos, care nu se înfricoşează de un virus nevăzut oricat de rău ar fi, şi sunt capabili să ţină piept slujitorilor ocultei şi ai leviatanului, apărând turma credincioasă şi supusă?
Dr. Gabriela Naghi
Iată proorocia Sfântului Ierarh Varlaam despre vremurile din urmă şi căderea creştinească a Moldovei:
,,După plecarea mitropoliţilor fanarioţi vor urma oameni nevrednici la scaunul Moldovei, care vor încerca să vândă Dreapta Credinţă. Amestecurile de Credinţă Drept-măritoare cu cele papistăşeşti şi păgâneşti nu vor mai fi (considerate ca) o urâciune şi o urgie înaintea lui Dumnezeu. Oamenii se vor vinde între ei, vor fi tăieri de sabie între fraţi pentru putere şi ranguri pământeşti.
Moldova va fi ruptă şi împărţită după bunul gust al puterii de la Răsărit, prin sfaturi mârşave şi ticăloase. La vremea din urmă o hiară roşie cu multe capete va înghiţi întreaga Europă creştină, iar oamenii se vor sălbătici mai rău ca fiarele. Oamenii se vor înrăi şi vor strica obiceiurile pământului, înmulţindu-se între ei ca dobitoacele fără nici o neruşinare, lepădând Sfânta Taină creştină a nunţii. Vor defăima obiceiurile creştineşti dedându-se la tot felul de obiceiuri străine, iar păgânii se vor amesteca cu sânge creştinesc. Mare urgie va fi atunci. Domnii pământului vor fi oameni vânduţi satanei, care nu vor mai purta grija poporului drept-credincios. Moşiile strămoşeşti vor fi călcate cu japca şi luate de străini după bunul lor plac, lucru nemaiîntâlnit în curgerea timpului în Moldova. Biserica strămoşească va fi ruşinată de noile obiceiuri păgâneşti şi papistăşeşti, aduse cu sila de vlădicii lor cu apucături sataniceşti.
Oamenii afierosiţi lui Hristos cu slujbă veşnică vor lepăda sfântul chip şi făgăduinţa înaintea lui Hristos, dedându-se la viaţa lumească de dinainte. La vremea cea din urmă, pământurile nu-şi vor mai da roada lor, pădurile vor fi tăiate, iazurile vor fi secate, oamenii vor vinde moşiile fără de ruşine, uitând că strămoşii lor le-au păstrat cu sabia. Legile creştineşti ale ţării vor fi lepădate, iar hrisoavele voievodale vor fi luate în râs, iar conducătorii netrebnici vor face legământ cu fiara apocaliptică. Vlăstarele moldoveneşti, urmaşii domnilor şi boierilor de demult, se vor deda la obiceiuri şi apucături ieftine. Bărbaţii vor schimba obiceiul dumnezeiesc al demnităţii lor şi se vor acoperi în straie femeieşti, iar femeile vor umbla precum bărbaţii. Adunările din sărbători şi toate obiceiurile pământului vor fi schimbate în obiceiuri şi apucături sălbatice, păgâneşti, aducând în Moldova, în locul jocului de sărbătoare, jocuri de la sălbatici.
La vremea de apoi, pe pământurile Moldovei va domni sărăcia, jalea, moartea, spaima, frica şi omul nu va mai fi stăpân în bătătura lui. Vor pune domnii pământului biruri şi legi cum n-au mai fost de la întemeierea Moldovei. Vor pune biruri şi pe aerul lăsat de Dumnezeu. Hiarele pământului şi păsările şi toate dobitoacele îşi vor schimba firea lor şi vor apărea alte feluri de dobitoace, iscodite după mintea omului, care vor fi slabe la trup şi fără de folos.
La vremea cea din urmă, oamenii se vor strânge unii lângă alţii în tot felul de născociri, lepădând truda satului, munca va fi o ruşine, ruşinea va rămâne un obicei, iar cei drepţi vor fi consideraţi nebuni. Se vor înşela unii pe alţii crezând că asta e legea lui Dumnezeu. Şi, în cele din urmă, ultima rânduială a pământului: se vor dezgropa oasele părinţilor şi strămoşilor noştri, vor fi dărâmate bisericile, vor fi lepădate rânduielile creştineşti şi vor ieşi un soi de oameni care, tot în numele lui Dumnezeu, vor face biserici fără cruce, vor nesocoti Sfânta Jertfă şi, în cele din urmă, o vor amesteca în slujire cu păgânii.
Aşa arată Apocalipsa Sfintei Cărţi a Scripturii, ca la vremea din urmă, când veţi vedea urâciunea pustiirii în locul cel sfânt, războaiele pe alocurea, urgiile şi uciderile între oameni, lepădarea pruncilor din pântecele femeieşti şi oameni căutând liniştea de la un capăt al altuia al pământului, când graiurile se vor amesteca, ca altă dată în Babilon, şi sfârşitul va fi aproape. Moldova cea frumoasă şi bogată, plină de daruri dumnezeieşti, plină de locaşuri sfinte, plină de oameni harnici şi credincioşi, va cădea în mâinile păgânilor şi a necredincioşilor, iar căderea ei va fi mai grea decât căderea Constantinopolului din vremea măritului nostru domn Ştefan cel Mare şi Sfânt.
Binecuvântat a fost pământul Moldovei şi neruşinată a fost ocara oamenilor, care, prin faptele şi apucăturile lor stricate, vor întoarce pe voievozi în morminte şi vor face pe strămoşi să lăcrimeze sub glie, stând cu fruntea plecată în faţa Marelui Stăpân Hristos pentru ruşinea lăsată de urmaşii lor.“
CELE SFINTE NU SE SPURCĂ
„Cursul mântuirii noastre merge îndrumat direct de Duhul Sfânt, prin Sfânta Biserică. Aceasta înseamnă că Liturghia își are rostul ei. E un circuit dumnezeiesc de la întemeierea ei de către Hristos și se continuă până la sfârșitul veacurilor. Cineva spunea că ultima Liturghie va însemna ultima viață pe pământ. Desigur, străduința mea personală este să vă fac să iubiți Liturghia mai mult decât orice, dar asta este cu două tâlcuri: întâi că, dacă reușiți să iubiți Liturghia, înseamnă că-L iubiți pe Dumnezeu și nu vă puteți lipsi de El și neputându-vă lipsi, îi simțiți efectul, deci ați ajuns la acel punct de iluminare de după asceză, în trăirea aceasta mistică. Acestea sunt valabile nu numai la maici și călugări, ci și la creștini. Împărtășania, această sfințenie printre Sfintele Taine, nu este dată numai pentru călugări, nici Liturghia nu-i numai pentru ei, ci pentru tot creștinul și bunul Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după cum a trăit credința creștină; nu haina aceasta ne mântuie, nu faptul că ești încadrat într-un sobor automat te ia și te plasează în rai, ci trăirea sufletească și atașamentul de Dumnezeu.
Toată mănăstirea asta nu este a noastră. Este a lui Dumnezeu. Ce se face la mănăstire este pentru Dumnezeu, spre slava Lui. Vor veni alții după noi și se vor închina la lucrul nostru, dacă am făcut ceva bun. Râvna casei Domnului trebuie să vă mântuie. Încercați să vă nașteți din nou, că Mântuitorul ne-a dat exemplu pe Nicodim. Să nu ziceți că la vârsta asta eu, bătrân, pot să mă mai întorc în pântecele mamei mele? Nu ziceți lucrul acesta, s-a referit la întoarcerea din păgânătate, la adevăr, la Hristos”.
În celula în care era închis părintele Ioan, adeseori șoaptele rugăciunii încălzeau inimile înghețate de întristare ale deținuților. Unul dintre ei, Nicolae Dima își amintește: „Treceau zilele repede în fortăreața Jilavei. Dimineața începea cu o rugăciune în surdină condusă de părintele Iovan, căruia domnul Blăgoianu îi dădea replica din pat. Duminica se făcea o adevărată slujbă care dura până aproape de prânz. Apoi părintele spovedea și împărtășea, uneori dând și canoane în funcție de greșeli. Nu știu prin ce împrejurare reușise să păstreze o cruce de argint, din cele folosite în biserică. Mai avea o sticlă de vin tonic primită în mod neașteptat de la cabinetul medical, și cu ea împărtășea deținuții”.
Îndurerat de soarta românilor de la Gherla, neîmpărtășiți cu zecile de ani în lunga lor detenție prin lagărele sovietice, părintele Ioan le trimite o punguliță cu Sfintele Taine care este reperată în urma unei percheziții, ajungând în mâinile gardianului. Chemat să se explice, părintele Ioan mărturisește fără ocolișuri că punga cu Sfintele Taine îi aparține. Peste ani, avea să recunoască: „Am văzut în acest gest puterea Sfintei Împărtășanii care m-a păzit. Poporul nostru spune: «Cele sfinte nu se spurcă»”.
TĂMĂDUIT PRIN SFINTELE TAINE
În infernul de la Aiud, părintele Ioan este răpus de boală și vindecat în chip minunat după un vis providențial: „M-am îmbolnăvit de dizenterie și ieșeam mereu la tinetă cu dureri îngrozitoare. Era o atmosferă de iad, o senzație permanentă de sufocare, plus veștile îngrozitoare despre moartea colegilor. Cu toate acestea, nu am întrerupt în nicio zi Sfânta Liturghie. Devenisem conștient că într-o zi voi muri. Dar dorința de a împărtăși, de a fi duhovnicește, haric, alături de colegii în suferință, îmi dădea o anume putere. Acolo, printre noi, domnea cu adevărat spiritul de colegialitate, de dăruire, toți suportam același chin, aceeași suferință. După ce am făcut cu mare greutate Liturghia și am terminat, la Prefacere, când colegii au început să cânte «Cuvine-se cu adevărat», Axionul, am căzut, m-am prăbușit la pământ. Colegii m-au spălat cu apa puțină pe care o mai aveau și, când m-am trezit, le-am spus: «Veniți repede să vă împărtășesc, fiindcă nu știu dacă voi mai trăi». Cu ajutorul lui Dumnezeu, la acea Liturghie am reușit să-i împărtășesc și, sleit de puteri, am rugat să mi se permită să mă întind pe un pat din unghiul mort al celulei. Am ațipit pe loc și am avut un vis ca o viziune. Mă găseam într-un amfiteatru în aer liber, cu tot soborul meu, îmbrăcat în costum monahal. La un moment dat, o voce a anunțat că vom vedea un model de mamă preoteasă. Aruncându-mi privirea spre scenă, am văzut-o pe mama. După ce a făcut câțiva pași, a apărut deasupra ei Maica Domnului cu Pruncul Iisus în brațe. Pruncul și Maica ne priveau vii, cu atâta strălucire în priviri, încât am rămas cu ochii pironiți asupra mamei. Încet, mama a pășit spre cabina sufleorului. Era o preotească modestă de la țară, aveam impresia că mă întreabă: «Ce caut eu aici?». Mă privea cu duioșie în mijlocul soborului, iar noi nu conteneam a adora pe pruncul Iisus în brațele Maicii Sale. Mama nu s-a întors cu fața de la noi, ci s-a retras spre culise, cu spatele. Mântuitorul și Maica Lui tot timpul radiau cu harul spre noi, cei din amfiteatru. Când mama a ajuns la culise m-am trezit și am sărit din pat strigând: «Unde este Maica Domnului și Pruncul Iisus?». Colegii au socotit că aiurez. Le-am relatat visul și, spre marea mea fericire, dar și a colegilor, am constatat că m-am trezit vindecat complet. De unde așteptam să fiu scos pe targă, m-am trezit sănătos, din nou salvat de sufletul mamei”.
Fragmente extrase din Revista Atitudini Nr. 64-PĂRINTELE IOAN IOVAN DE LA RECEA
Când noi cârtim împotriva lui Dumnezeu, diavolul înmulțește necazurile
Deseori cârtim împotriva lui Dumnezeu, ne ridicăm împotriva Lui, Îl judecăm: “De ce, de ce, Doamne, mă pedepsești?“. Noi singuri nu conștientizăm, nu simțim vina noastră, dar Domnul cunoaște negreala inimilor noastre și ne pedepsește după faptele noastre.
Cârtirea împotriva lui Dumnezeu este un păcat foarte mare, pentru care Dumnezeu îi pedepsește pe oameni.
Amintiți-vă exemplul dat în Biblie, în Cartea Ieșirii. Poporul lui Israel, care a mers cale lungă prin pustiul Sinait și care tânjea dupa carnea și legumele egiptene, s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu.
Dumnezeu i-a trimis lui hrana cerească și dumnezeiască – mana. Oamenii spuneau: “Ne-am săturat de această mâncare nepotrivită!“. S-a ridicat tot poporul, iar aceasta este mai rău decât cârtirea unor oameni aparte.
Cârtirea întregului popor este o gravă ofensă adusă lui Dumnezeu. Si Domnul a pedepsit aspru poporul Israel pentru această cârtire. El a trimis asupra lui mulțime de șerpi care îi mușcau pe israeliteni, iar aceștia mureau în număr mare. Și doar atunci când, după porunca Domnului, Moise a înălțat chipul șarpelui de aramă și a îndemnat poporul să privească la acest șarpe cu credință și cu rugăciune la Dumnezeu – a încetat cumplitul dezastru, fiindcă șarpele de aramă a însemnat prefigurarea Domnului Iisus Hristos răstignit pe cruce.
Când noi cârtim împotriva lui Dumnezeu, diavolul înmulțește necazurile – acele necazuri pe care le primim din pedepsele lui Dumnezeu.
Sfântul Luca al Crimeei
Un minunat film documentar despre viața Sfântului Iosif Isihastul realizat de Sfânta Mare Mănăstire Vatoped, cu Jonathan Jackson în rol principal, oferit în dar cu ocazia zilei de prăznuire a Sfântului Iosif Isihastul(28 august).
Să aveți bogat folos duhovnicesc din vizionarea acestui film documentar!
Să avem parte de rugaciunile sale în fața tronului Celui Prea Înalt! !
https://www.youtube.com/watch?v=vDKb9-UNf38&feature=emb_logo
Dar nunumai in Moldova, situatia este similara pe intreg teritoriul Romaniei, de cele mai multe ori stam si ne intrebam pt cine si ce siau varsat singele stramosii nostri?! pt cine si ce au suferit Marii Duhovnici in gulagurile iudeo-bolsevice?!
In zona de sud a tarii au fost ridicate moscheei, ceea ce denota o bataie de joc la adresa celor care siau varsat sangele pt ca tara sa nu devina pasalic turcasc, avem aici exemplul mun. Calarasi, Vulcana bai, dar s.a zone din tara
Dumnezeul Cel Preabun sa zadarniceasca planurile paganilor, ale ecumenistilor, barbarilor care incearca sa ne distruga Sfanta Credinta Ortodoxa
Ortodoxia va birui, oricum.