Ai păcătuit? Vino în Biserică şi şterge păcatul tău. Ori de câte ori cazi pe un drum, tot de atâtea ori te şi ridici; astfel, ori de câte ori păcătuieşti, de atâtea ori să te şi pocăieşti. Nu deznădăjdui, nu fi nesârguincios, ca să nu-ţi pierzi nădejdea în bunătăţile cereşti care s-au pregătit pentru noi. Şi chiar dacă şi la bătrâneţe ai păcătuit, pocăieşte-te şi vino în Biserică. Aici este spital, nu tribunal. Aici se dă iertare, nu ți se cere a răspunde pentru păcate. Spune-I lui Dumnezeu, „Ţie unuia am greşit şi răul în faţa Ta l-am făcut” (Psalmul 50, 4), şi te va ierta. Arată-I pocăinţă şi te va milui. Căci unele depind de noi iar altele de Dumnezeu. Dacă noi facem ceea ce depinde de noi, va face şi Dumnezeu ceea ce depinde de El.
Aşadar, de vreme ce Domnul tuturor este atât de iubitor de oameni, să nu fim nepăsători faţă de mântuirea noastră. Ne aşteaptă Împărăţia Cerurilor, pe care ochiul n-a văzut-o şi urechea n-a auzit-o şi la inima omului nu s-a suit. Nu trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă ca să n-o pierdem? Nu trebuie să dăm ceva, fie şi cât de mic, pentru a le dobândi pe cele mari şi nepreţuite? Să ne pocăim, deci, să obişnuim mâinile noastre să dea milostenie, să ne smerim, să ne întristăm, să plângem. Toate acestea sunt mici. Mari, mai presus de puterile noastre, sunt cele pe care ni le va da Dumnezeu, raiul şi Împărăţia cerurilor, în care fie să intrăm cu toţii, cu harul Lui.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele Vieții, traducere de Cristian Spătărelu și Daniela Filioreanu, Editura Egumenița, p. 88)
Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi
ANUNȚ
Mâine (10.02.23) după Sf. Liturghie, Preacuv. Ioanichie și ucenicul lui Ierom. Damian vor pleca la Mănăstirea Surpatele – Vâlcea.
Pr. Ioanichie a făcut cerere de a pleca din Frăsinei și nu a acceptat nici o înțelegere, atâta timp cât ierarhii îl dădeau afară pe cel mai apropiat ucenic al dânsului, pr. Damian. Faptul că Ips Irineu și Varsanufie au acceptat plecarea, înseamnă că vor risipirea obștii Frăsinei. Să fim alături de toți părinții care au fost alungați și să participăm la slujbele lor. Tot este un lucru bun, faptul că de acum pr. Ioanichie poate fi găsit necondiționat de ierarhi și pot merge atât bărbați, cât și femei.
Să-i arătăm pr. Ioanichie că nu este singur și că este iubit la fel de mult de credincioși.
Pr. Ioachim nu are ordin de plecare (așa cum au afirmat mai mulți), dar a mărturisit că dacă pr. Ioanichie pleacă, atunci și dânsul se va întoarce la mănăstirea Râmeț.
Dumnezeu să le ajute și noi să nu-i părăsim!
Corneliu Ortodox
104 ani de la naşterea Cuviosului Părinte Justin Pârvu, marele duhovnic al poporului român
10 Februarie 1919-16 Iunie 2013
Întemnițat timp de: 17 ani la: Suceava, Văcăreşti, Jilava, Gherla, Periprava, Aiud, Baia Sprie
Cuvioase Părinte Justine, Mare Mărturisitor al credinţei ortodoxe, roagă-te Domnului Hristos , pentru noi nevrednicii, care cinstim sfântă pomenirea ta!! Izbăveşte din orbire duhovnicească pe mai marii Ierarhi, cinul preoţesc şi monahal pentru a conduce spre mântuire turma încredinţată lor de Impăratul Ceresc!
A fost un om care a biruit lumea cu puterea credinţei în Hristos. În preajma lui am simţit o putere duhovnicească deosebită, care trezea în om conştiinţa că nu poate trăi fără un ideal. Întotdeauna îţi puneai probleme esenţiale de viaţă în dialogul cu Părintele Iustin: Ce urmăreşti? Unde eşti? Către ce te îndrepţi? Şi asta l-a făcut să fie pentru noi, şi pentru întreaga Biserică, un mare animator, care s-a silit să pună în tiparele marilor înfăptuiri puterea credinţei. A fost omul care a înţeles revigorarea neamului şi a societăţii (care se află astăzi într-un haos şi un dezechilibru evident) prin faptele credinţei.
Pentru noi, mai ales pentru cei tineri, a fost o candelă în întunericul acestui veac, la lumina căreia întunericul din noi şi din jurul nostru se împrăştia prin puterea credinţei în Hristos. Însă credinţa lui a fost una vie, lucrătoare, una vitejească, dacă se poate spune aşa, care schimba gândirea şi viaţa omului din temelii. Prin cuvântul său a ridicat pe mulţi pe treptele unei vieţuiri creştine capabilă să meargă până la sacrificiu. În preajma lui, omul slab se simţea puternic şi căpăta încredere; de altfel, a insuflat această încredere tuturor celor cu care discuta – că omul, prin credinţă, poate să biruiască până şi imposibilul, tot răul din el şi din societate.
A fost un om în care strălucea iubirea de Dumnezeu, iubirea de aproapele şi iubirea de patrie în acelaşi timp. Părintele a înţeles să ne trăim credinţa în toate direcţiile acestea, ca fii ai lui Dumnezeu şi ai neamului nostru. El ne-a ajutat să înţelegem neamul în lumina dimensiunii spirituale şi a destinului nostru istoric.
Aşadar, pentru mine, Părintele Iustin a fost marele Duhovnic, care a ştiut să lucreze în adâncul sufletului omului, să mişte în el năzuinţele spre ţelul final al vieţii: învierea, unirea cu Hristos, absolutul, desăvârşirea. Mulţi pot spune multe despre Părintele Iustin, pentru că l-au cunoscut în fel şi chip. Eu aşa l-am avut înaintea ochilor şi în sufletul meu: ca pe omul care, în vremurile acestui ateism în care Noua Ordine Mondială merge evident spre instaurarea unui guvern mondial, ne-a arătat lumina Adevărului şi ne-a îndemnat ca, în tot ceea ce facem, să avem ca punct de referinţă Adevărul, iar nu principiile omeneşti, fiindcă numai pe calea Bisericii se poate aduce această pace, iubire şi stabilitate în suflete şi în societate.
Nedepărtarea omului de Dumnezeu, aducerea lui la misiunea istorică şi divină cu care este înzestrat a fost toată preocuparea Părintelui Iustin, din câte l-am cunoscut eu. Aşadar, n-am decât să recunosc faptul că toată orientarea mea în viaţa duhovnicească şi toată lucrarea pe care o săvârşesc aici, cu maicile şi cu oamenii din jurul nostru, este marcată adânc de educaţia pe care Părintele Iustin mi-a dat-o, educaţie pe care a făcut-o, de altfel, cu toţi cei din preajma lui. Alina suferinţele bolnavilor, întărea în primejdii şi necazuri pe ceilalţi, dar mai ales a ridicat conştiinţele la o misiune de viaţă mult mai înaltă. A adus omul la rosturile mari ale vieţii şi a trezit conştiinţele pentru misiunea noastră ca fii ai lui Dumnezeu pe acest pământ.
„Părintele Iustin a văzut omul cu ochiul lui Dumnezeu”
– Cum era să slujeşti alături de Părintele Iustin?
– Era o încântare, fiindcă în preajma acestui om primeai putere şi primeai încredinţare. E mare lucru încrederea pe care a insuflat-o ucenicilor, căci din această încredere în duhovnic izvora o putere sufletească şi o neînfricată convingere că mergi spre biruinţă, făcând ceea ce acest om te îndemna – şi prin exemplul său personal te îndemna să-ţi pui cu adevărat sufletul pentru Hristos, nu numai să vorbeşti sau să povesteşti altora despre cele ale credinţei. Pentru noi, Părintele era trăire pur şi simplu, era omul în care a via puterea faptei, puterea credinţei, puterea rugăciunii.
Nu era numai un simplu sfătuitor, ci era o putere duhovnicească, o forţă pentru cei din jur – fapt care pentru noi constituia o putere, iar pentru alţii o îngrijorare. Căci sunt elemente care se îngrijorează când astfel de lumini strălucesc în întunericul veacului acestuia şi se silesc să le destrame, mânate de interese străine, cu totul contrare concepţiei creştine. Acest om, iată, reaşeza fără arme, fără forţa unei puteri financiare, bancare sau militare, anumite principii creştine de viaţă. Era un om al credinţei, care prin puterea dragostei şi rugăciunilor sale – pentru că avea o mare forţă a rugăciunii – arăta că omul este în stare, aşa cum l-a alcătuit Dumnezeu, să răstoarne răul din el şi din societate şi să aducă adevărata pace, unitate şi stabilitate în sufletul său şi în lume.
În preajma Părintelui Iustin simţeam că avem un rost în viaţa aceasta, că avem şi noi, în ciuda păcatelor cu care ne luptăm fiecare, un sprijin din partea lui Dumnezeu, prin duhovnic, prin Biserică şi prin tot ceea ce ne pune la îndemână Hristos.
– Se ştie că au fost foarte mulţi oameni care nu l-au iubit pe Părintele Iustin – sau chiar i-au vrut răul. Cum se comporta sfinţia sa faţă de aceste persoane?
– Părintele Iustin a avut o viziune creştină asupra vieţii, şi în momentele grele, şi în momentele de bucurie. Nu s-a lăsat influenţat de înfăţişarea exterioară a lucrurilor. A avut înţelegerea duhovnicească, i-a privit pe toţi deopotrivă. Am remarcat la Părintele Iustin o intuiţie şi o inspiraţie aparte: pătrundea cu mare uşurinţă în miezul problemelor şi reuşea să ajungă la sufletul omului, văzând şi ceea ce este slab, şi ceea ce este bun în el. Cunoştea bine influenţa duhurilor răutăţii asupra sufletului omenesc. Discernea când un om este sub inspiraţie divină, când este sub putere proprie şi când se află sub puterea satanei. Părintele Iustin a văzut omul cu ochiul lui Dumnezeu, n-a privit lumea cum o prezintă ştiinţele sociale sau politice sau de orice altă natură. El a privit omul cu ochiul cu care l-a privit Dumnezeu, şi atunci a înţeles să dea luptă permanentă pentru a-l elibera de sub stăpânirea răului, pe calea rugăciunii, a dragostei, care este practic mai puternică decât toate formele de constrângere sau de determinare. De aceea, el a avut mereu o atitudine de dragoste faţă de cei din jur, de multe ori neînţeles – dar iată că, în cele din urmă, toţi îl văd ca pe un om care a biruit lumea prin puterea dragostei lui Hristos.
Această harismă de a sesiza imediat, cu o mare precizie, ce-i bun și ce este slab în om, este un dar al marilor duhovnici, care-i ajută să-l ridice pe om din neliniștea propriilor păcate. De aceea, el a promovat întotdeauna introducerea virtuților creștine atât în planul social, cât și personal și familial, înțelegând că singura soluție de a ridica neamul nostru, omenirea în general, este aceea de a tipări în fapte creatoare, răscolitoare, înviorătoare, poruncile Bisericii și învățătura Bisericii. Aici a fost o piatră de poticnire pentru unii și de dispută pentru alții. Asta este soarta marilor duhovnici, a marilor oameni care au puterea aceasta, de a ne trezi conștiințele pe calea Adevărului.
„Ne-a înscris şi pe noi pe această cale de jertfă, din iubire faţă de Dumnezeu…”
– Întreaga sa viaţă, Părintele a slujit aproapelui; să ne gândim că stătea până la optsprezece ore pe zi la dispoziţia oamenilor… Cum ajunsese Părintele la un asemenea spirit de jertfă?
– Păi, este foarte simplu: este spiritul de jertfă al fiecărui om care iubeşte. Şi, cu cât iubeşti mai mult, cu atât te sacrifici mai mult. Părintele a spus-o el însuşi în mai multe rânduri: ,,Dacă nu aş fi iubit atât de mult acest popor, nu m-aş fi împletit atât de adânc cu necazurile lui!”. El se pleca asupra suferinţei omului în mod firesc, văzând în el pe fratele lui, pe sora lui, pe copilul lui, pe cei pe care Dumnezeu îi aduce cu un rost la el. Şi Părintele Arsenie Papacioc spunea: „Nimeni nu se află niciodată întâmplător în preajma ta”. Aceşti mari duhovnici priveau lumea cu ochiul lor lăuntric şi vedeau în fiecare om o făptură pe care se sileau să o scape de sub nălucirile vrăjmaşului diavol. Patimile care distrug în mod frecvent familia – beţia, certurile, desfrâul şi toate celelalte, până la o serie de tehnologii de distrugere a sufletului omenesc, în cele mai satanice forme – el a căutat să le soluţioneze tot duhovniceşte, pentru că ştia din experienţă (o experienţă plătită cu mult sânge!) că te lupţi nu cu patima în sine, ci cu duhul răutăţii, cu duhul desfrânării, cu duhul întunericului; simţi că e vorba de o luptă cu duhurile, concret, simţi că sunt într-adevăr duhuri, nu simple „greşeli comportamentale”, cum le interpretează lumea ştiinţifică.
De asta Părintele Iustin a suferit cu bucurie, cu seninătate pentru aproapele său, şi ca om şi-a dat preţul lui de priveghere, de sudoare, de nevoinţă. Însă a făcut-o dintr-o înaltă conştiinţă, eu am simţit asta. Şi la rândul nostru, ne simţeam şi noi datori să suferim împreună cu el. Mie chiar îmi pare rău că n-am prins anii lui, deşi au fost ani de grea suferinţă! Şi ne-a înscris şi pe noi pe această cale de jertfă, din iubire faţă de Dumnezeu, cu mare încredere că mergem pe calea biruinţei, că Dumnezeu stă la capătul acestor mari sacrificii, şi în sufletul, şi în inima, şi în toată calea noastră. Că El e Calea, Adevărul, Lumina şi Biruinţa în toată această luptă. Neîndoielnic simţi că mergi spre marea biruinţă pe căile credinţei. De aceea Părintele cerea o credinţă lucrătoare, o credinţă în faptă, o credinţă vitejească, mărturisirea Adevărului prin faptele tale! N-a ţinut predici Părintele, rareori când vorbea – dar avea o putere în cuvânt care izvora din această credinţă şi încredere în Dumnezeu.
Şi de aceea cred că Părintele Iustin este un om prin care Dumnezeu a arătat că a biruit lumea în Iisus Hristos. Pleacă ca un biruitor din lumea aceasta, pleacă ca un mare duhovnic, ca o mare nădejde pentru noi, în ceata acelora pe care i-a slujit o viaţă întreagă. Am mare încredere, în continuare, în ajutorul sfinţiei sale şi în mijlocirea sa la Dumnezeu pentru noi.
(Ieromonah Amfilohie Brânză – Revista Familia Ortodoxă, nr. 7 (54), iulie 2013, pp. 41-45)
Sfântul Cuvios Părinte Justin Pârvu : “Cipul este lepădare. Dacă voi spune altceva decât am spus până acum, nu mai sunt eu acela”
Şi acum a venit şi perioada, timpu’ ăsta al cipului, care e bun el, de altfel, că îl pune în industrie, îl pune în comerţ, îl pune în afaceri, îl pune în lucrări extraordinare. Şi noi am avut cipu’ ăsta, pe orez, pe zahăr, l-au pus pe animale, l-au pus la urechile animalelor, putrezeşte cornul, putrezeşte urechea, se infectează animalul, dă un lapte otrăvit, îl mănâncă omul, şi în felul acesta, iac-aşa, de la una la alta, au venit acum şi la om să i-l pună. Animalizarea, deci, a omului!
Dar întâi, ca să ajungă omul la această desfiinţare, la această anulare, a ajuns să spună că omul nu e creaţia lui Dumnezeu. Măi, nu e creaţia lui Dumnezeu… Nu s-a zis că “a luat lut, a pus şi a suflat asupra lui şi i-a dat duh de viaţă” (Facere “:7);….
Şi aici este originea omului: creaţia lui Dumnezeu. Omul, omul lui Dumnezeu. Că tot ce a făcut Dumnezeu în cele cinci zile şi a zidit pe om în ziua a şasea, a dat omul denumire la toate păsările, la toate animalele, la tot, la bogăţia aceasta frumoasă a creaturii lui Dumnezeu. I-a dat această putere omului, să numească el pe cel care va urma să fie stăpânit. De aceea acum a venit diavolul şi i-a zis lui Dumnezeu: “Nu mai e nevoie de om să mai facă nume. Îi dăm un număr!” Şi în felul acesta ne-a desfiinţat. Nu mai e robul lui Dumnezeu, la care i-au pus acolo Sfântul Mir pe frunte şi l-au pecetluit – “pecetea Darului Duhului Sfânt” – acuma vine cipul şi i-l pune acolo. Îl pune pe vrăjmaş acolo, în locul lui Hristos, să-L înlocuiască pe Hristos. Şi iată acum trăim aceste vremuri grele. De pe orez, de pe mazăre, de pe alimente, a venit la animale, şi de la animale, iată, a venit şi la om.
Şi aici este acum conflictul mare, între diavolul şi Hristos. Acum… fiecare cum va rezista. Că vedeţi cât îs de suciţi aceşti conducători care manevrează tehnica aceasta ca să poată câştiga cât mai multe suflete. De aceea Biserica noastră chiar de la început… Sfântul Ioan Gură de Aur când a scris Liturghierul are acolo o rugăciune la Vohodul Mic, la Vecernie. Printre alte cuvinte încheie cu “şi ne izbăveşte pe noi, Doamne, de cei ce vânează sufletele noastre”. Iată cum am ajuns noi de la Sfântul Ioan Gură de Aur la ora aceasta să ne punem în primejdie sufletele.
Şi acum de pildă această vânătoare care se face nu este uşoară. Căci fiecare dintre noi purtăm un nume al lui Dumnezeu şi pe care trebuie să-l ducem cu sufletul acesta curat, aşa cum l-am primit de la Dumnezeu. Şi cea mai mare pacoste şi păcat care vine peste noi acum este păcatul împotriva Duhului Sfânt, care nu se va ierta. Ei bine, acum, noi, creştinii, suntem puşi în situaţia de a ne lepăda şi a cădea în păcatul acela mare împotriva Duhului Sfânt, [păcat] de la care nu este mântuire. Şi cum vine, de plidă? Prin lucrurile cel mai esenţiale:
Pe student îl ia la carnetul de masă, îi pune(cipul) acolo: “N-ai cipuşor, nu poţi intra acolo”.
Omule, tu trebuie să mergi cu o maşină, să te duci, să te deplasezi, să duci un bolnav, aduci o femeie de la spital, aduci un mort, aduci un om. Câte greutăţi nu sunt în viaţa unui om?!… Că dacă mai întârzie vreo oră sau juma’ de oră, moare omul. Acuma vine şi îţi spune drăcuşorul: “Ia să-ţi pui pe carnetul ăsta pe care îl faci de conducere, să-ţi pun un cipuşor acolo”. Aşa. Şi tocmai de aceea, unde e nevoie, unde sunt mai strigătoare, mai stringente lucrurile, vine şi ţi-l pune acolo. Mai poţi tu lua carnetul acela? Nu-l mai poţi [lua]. Pentru că te-ai lepădat de Hristos, asta înseamnă cipuşorul acesta: căderea în păcatul împotriva Duhului Sfânt. Şi de aceea nu numai creştinul este [afectat].
Acest cipuşor pe care tu îl ai în buzunar, apăi acela merge cu tine oriunde te găseşti tu. Că ţi-l pune, ia, aşa, într-un colţ de haină, ţi-l pune colea, aşa, şi tu de unde să ştii că îl ai pe drăcuşor? Şi în casă: în casă omul mai vorbeşte, mai se ceartă, mai suduie, mai… păi de acuma te ştie toată lumea – ce ai făcut tu în casă, pe ce parte dormi, dacă ai sforăit, şi cât ai sforăit, de câte ori te-ai întors, că drăcuşorul e tocmai acolo sus, la înălţimea de 20 de kilometri, care controlează fiecare om. Are acolo… pentru că acuma Biblia, vă puteţi imagina, cartea aceasta mare, vă puteţi imagina, se poate pune pe o unghie, se poate scrie, aşa de iscusită este tehnica aceasta. Aşa că Europa e nimica, îţi intră într-un carneţel de nimica, toată, aşa ţi-l pune. Apasă pe un buton, şi gata, pe individul din Pârâul Cârjei îl ştie acolo unde este, ce a făcut astă noapte, unde a fost, cât a stat, unde a băut, şi ce a înjurat, ce a petrecut.
Aici este pericolul mare. Că a fost intrat cipul în comerţ, că a fost în industrie, că a fost în fabrici, ţi-l pune orişiunde. Dar când a ajuns la bietul animal şi pe om, s-a terminat cu toate. De aceea nu mai este nume, că n-are nevoie să-l pună în cămaşă, are un număr. Atât, numărul! Omul este un număr, nu mai e făptura lui Dumnezeu, nu mai este Duhul Sfânt, nu mai este creaţie. I-a pus acolo…
Nu vedeţi că au pus pe buletine, în locul, acolo unde se pune Mirul, unde îl pecetluieşte, au pus “CARD” acolo şi deasupra au pus pecetea. Şi asta este, de altfel, şi situaţia asta grea, perioada pe care o avem. Şi de aceea, această formă care… Nu vedeţi că face în judeţe sondaje? Se duce în Ialomiţa. Din Ialomiţa se duce în Cernăuţi. Se duce la Chişinău. Se duce de acolo în Tecuci. Se duce de acolo în Dobrogea. Măi, dacă este vorba despre ceva corect şi cinstit, păi, domnule, dau trei zile, o săptămână la ziare, şi spun “Domnule, se schimbă buletinele. Forma buletinelor este acolo, arătată în fotografie” şi vede fiecare om şi se prezintă la primărie. Cum te duci…
Era altă dată, cînd m-am dus eu să-mi fac buletinul, după ce am ieşit din puşcărie după şaişpe ani n-aveam buletin. M-am dus la secretar. Nu era nimeni în primărie. Ei!… “Păi, domnul Motoc – aşa-i spunea – [aş vrea] un buletin”. “Apăi stai părinte, colea, ia loc.” Şi se întinde pe o etajeră acolo la spate, şi ia buletinul şi în cinci minute a fost gata: “Ia, părinte, buletinul”. Ăsta, domnule, stat democratic! Da’apăi acuma nu! Buletinul trebuie să meargă la prefectură, de la prefectură – la Bucureşti. Şi la Bucureşti… e o săptămână! Un paşaport trebuie să-l faci luni, şi luni aştepţi paşaport. Dacă ai dat şpagă, cumva mai merge mai repejor, dacă nu, stai.
O credincioasă: – Şi cum să ne ferim?
O altă credincioasă: – Părinte, cum trebuie să ne păzim?
PJ: – Crucea mare, că-i dracul bătrân. Faci cruce mare: “Înapoia mea, satano!”, aşa să zici. Îl laşi acolo de unde l-ai … [primit].
O credincioasă: – Nu putem scăpa…
O altă credincioasă: – Grele zile!
PJ: – O să vină! O să vină zile şi mai grele. Ăsta e numai un început. O să vină zile şi mai anevoioase, când o să vină să ţi-l pună… să-ţi pună fierul cum pui la oaie primăvara şi-o dai la turmă, sau când dai vaca. Îţi pune fierul acolo, pe cap. Şi dacă nu vrei, mucenică eşti! Aşa! Să-ţi ajute Dumnezeu!
Şi cam asta este în mare istoria, istoria asta a cipului.
Credincioşii: – Să ne trăiţi, părinte!
https://manastirea.petru-voda.ro/2014/02/15/parintele-justin-cipul-este-lepadare-daca-voi-spune-altceva-decit-am-spus-pina-acum-nu-mai-sunt-eu-acela/