Să nu cerem din mândrie roade duhovniceşti înainte de vremea lor. Pentru că nu este firesc să cerem în mijlocul iernii roadele verii, nici la timpul semănatului, roadele secerişului. Unul este timpul în care vom semăna ostenelile, şi altul timpul în care vom secera darurile harului. Altfel, va veni vremea recoltei, şi nu vom avea ce să adunăm.
Demonii se îndepărtează uneori de suflet, pentru ca să ne facă nepăsători, ca după aceea să ne atace brusc şi să stăpânească peste noi. De asemenea, se îndepărtează când sufletul se obişnuieşte atât de mult cu păcatul, încât devine propriul său vrăjmaş.[…]
În trei feluri putem să războim gândurile rele: cu rugăciunea, cu împotrivirea (aducând gânduri potrivnice) şi cu dispreţul.
Orice efort al nostru, când nu este însoţit de smerenie, se arată străin de voinţa dumnezeiască. Acesta să fie criteriul pentru toate faptele noastre şi pentru întreaga noastră viaţă!
Aşa cum văzduhul care s-a curăţit de nori este luminat de soare, la fel şi sufletul care s-a curăţit de păcate este luminat de lumina dumnezeiască.
(Glasul Sfinţilor Părinţi, Editura Egumeniţa, 2008, pp. 135-136)
Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi
Piedici la rugăciune
Cuviosul Părinte Emilianos Simonopetritul
Când te rogi, memoria îţi aduce [în minte] fie nălucirile unor lucruri din trecut, fie griji noi, fie chipul celui ce te-a întristat.
Când vrem să ne rugăm, zice Avva Evagrie, mintea ne aduce unul dintre aceste trei lucruri: fie lucruri trecute, bune sau rele, situaţie în care ne întoarcem asupra noastră înşine, fie griji noi, fie chipul celui care ne-a adus întristare, care ne-a nedreptăţit, care ne-a dispreţuit, care nu ne-a ascultat.
Dar care dintre aceste trei lucruri pe care ni le aduce memoria este cel mai împovărător? Cu siguranţă, este chipul celui ce ne-a întristat, pentru că celelalte sunt sinele nostru si interesul nostru. Cel ce ne-a întristat , este duşmanul nostru, este cel care vine în contradicţie cu noi înşine, în timp ce restul produce mulţumire de sine. Cel care ne-a întristat ne produce o împotrivire, o opoziţie, o înfruntare, ne ia bucuria şi pacea. De îndată ce memoria ne aduce în minte persoana omului care, fie şi aflat departe de noi, ne-a întristat sau ne-a nedreptăţit, ne-a deranjat sau ne-a uitat, nu ne-a iubit sau ne-a dispreţuit, puterile noastre se dezarticulează.
De aceea trebuie să fim oameni care au o gândire cerească, asa încât cei care ne întristează să nu existe. Când vom gândi astfel, nu ne va întrista nimeni. Odată ce există ceva lăuntric, o oarecare voire sau dorinţă în noi, înlăuntrul nostru, o anumită concepţie sau părere, vor exista, cu siguranţă, şi cei care ne întristează, fiindcă ei vor avea înlăuntrul lor o voie contrară… Să nu avem nimic, ca să nu existe cei care ne întristează, cei care se ridică înaintea noastră ca nişte munţi şi ne împiedică!
Este, desigur, cu putinţă ca imaginaţiile şi noile griji pe care ţi le aduce memoria în timpul rugăciunii să aibă aceeaşi intensitate cu chipul celui ce te-a întristat, pentru că şi în acestea trei tot şinele nostru se află: în primele două, în mod pozitiv; în celălalt, în stare de împotrivire. Primele două reprezintă şinele nostru, cel de-al treilea se împotriveşte sinelui nostru. De exemplu, m-a întristat nu pentru că nu ascultă de Dumnezeu, ci pentru că a venit în contradicţie cu mine.
De asemenea, dacă am înlăuntrul meu aceste trei elemente care întrerup rugăciunea, se poate ca primul sau al doilea să aibă mai multă influenţă decât al treilea, potrivit cu înrudirea duhovnicească pe care o are împotrivirea celuilalt cu partea irascibilă a sufletului meu. De exemplu, se poate să nu-mi pese prea mult de învinuirea pe care mi-a adus-o cineva, fiindcă ştiu că l-am întrecut la slujire şi m-am bucurat. Dar aceste trei elemente sunt legături cu sinele nostru. Cine ne leagă cel mai mult în spaţiu şi în timp?
Spunem că împotrivirea celuilalt are cea mai mare tărie înlăuntrul nostru, dar se poate întâmpla şi situaţia opusă.
Arhim. Emilianos Simonopetritul. „Despre rugaciune. Talcuire la Avva Evagrie”, Editura Nectarie. 2019
PREDICA FERICITULUI MITROPOLIT AUGUSTIN DE FLORINA
LA DUMINICA A 24-A DUPĂ RUSALII
CE ESTE CREDINŢA?
„Credinţa ta te-a mântuit…” „Crede numai şi se va mântui”
(Luca 8, 48, 50)
Ce este credinţa? Sunt unele lucruri, fraţii mei, pe care le simţim, dar nu putem să le exprimăm. Simţi, de pildă, că există aer, vezi că el clatină frunzele; dar cine a văzut aerul? Simţi electricitatea, atingi o sârmă şi te scutură, dar foarte bine nici ştiinţa nu poate să explice ce este electricitatea. Stai pe pământ şi simţi cutremurul, dar cauzele cele mai profunde ale cutremurului n-a putut nimeni să le identifice. Lumea aceasta are taine. Una din marile taine este şi credinţa. Ce este credinţa? Este curent, aer, electricitate, cutremur? Este ceva mult superior.Aţi auzit Evanghelia. Ne istoriseşte două minuni. Una, vindecarea femeii cu scurgere de sânge, mai mică; alta, învierea copilei moarte, este foarte mare. Acestea le zice Evanghelia. Şi vreau să luăm aminte la un lucru. Dacă femeia bolnavă s-a vindecat şi dacă copila a înviat din morţi, aceste două minuni au avut loc pentru că la mijloc a fost credinţa. Femeii pe care a vindecat-o, Hristos i-a spus: „Credinţa ta te-a mântuit”. Şi tatălui fetiţei i-a spus: „Nu te teme; doar crede, şi se va mântui” (versetele 48 şi 50). Hristos pune credinţa ca pe o condiţie a minunilor. Aceasta ne arată cât de mare lucru este credinţa. Şi dacă deschideţi Evanghelia şi întreaga Sfântă Scriptură veţi vedea că este foarte des întâlnit cuvântul „credinţă”. Dar veţi întreba: ce este această credinţă?
Ce este credinţa? Dacă vrei să simţi credinţa, ascultă ce spune Biserica noastră la Heruvic: „Toată grija cea lumească să o lepădăm…”. Vrei să simţi ce este credinţa, să vezi lumina cea cerească? Izgoneşte din mintea ta orice gând pământesc. Din mintea ta fă-ţi aripi şi zboară. Zboară dincolo de lună, dincolo de soare, dincolo de stele, dincolo de galaxii. Dar oricât vei zbura, undeva te vei opri. Acolo deci unde se opresc rachetele, astronomia, ştiinţa, logica, acolo, atunci, este nevoie de altfel de aripi – aripile credinţei. Credinţa vine şi te ia şi te înalţă sus, foarte sus, şi acolo auzi: „Osana întru cei de sus…”, asculţi cântările îngerilor şi ale arhanghelilor precum Sfântul Spiridon, vezi un Tron deasupra căruia şade Însuşi Dumnezeu. Aceasta este credinţa, îţi arată lucruri, pe care nici cu ochiul, nici cu microscopul, nici cu alte mijloace ştiinţifice nu poţi să le vezi.
Prin credinţă omul îşi dă seama că în afară de această lume materială există şi o altă lume, nu sensibilă, ci suprafirească, nevăzută, duhovnicească, o lume superioară, lumea duhurilor netrupeşti şi nemuritoare. Îşi dă seama că există Dumnezeu, „Creatorul celor văzute şi celor nevăzute”.
Prin credinţă omul simte şi că există un Părinte iubitor. O vrăbiuţă – zice Evanghelia – o furnică, o frunză din copac nu cade jos pe pământ fără voia Sa. „La voi însă şi perii capului toţi sunt număraţi” (Matei 10, 29-30).
Ce vrea să spună asta? Toate detaliile vieţii noastre Domnul le cunoaşte.
Prin credinţă acceptăm că Dumnezeu este un Soare, o „Dumnezeire în trei Sori”, trei sori, dar un singur Soare: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. „Slavă sfintei şi celei de-o fiinţă şi de viaţă făcătoare şi nedespărţitei Treimi”. „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh…”. Ce măreţii sunt acestea!
Prin credinţă de asemenea mărturisim că a doua Persoană a Sfintei Treimi, Domnul nostru Iisus Hristos, s-a coborât din cer aici, pe pământ. Nu doar ca om, ci ca Dumnezeu-Om. S-a botezat în Iordan, a fost străpuns de spini, de piroane şi de răutatea lumii.
Prin credinţă – înainte de toate – mărturisim că pe Golgota s-a jertfit Fiul Fecioarei şi Şi-a vărsat Neprihănitul Său Sânge şi acest Sânge a devenit baie în care se curăţeşte şi cel mai păcătos suflet. „Sângele lui Iisus Hristos… ne curăţeşte pe noi de tot păcatul” (I Ioan 1, 7).
În sfârşit, prin credinţă mărturisim că Hristos a înviat întru slavă, S-a înălţat la ceruri şi că va veni iarăşi într-o zi „să judece viii şi morţii” (Simbolul de Credinţă).
Acestea sunt temeliile, rădăcinile sfintei noastre credinţe. Este suficient însă doar să credem? Acestea – îţi spune unul – le accept; nu sunt ateu, mason, iehovist; eu cred… Nu este suficient doar să zicem „cred”. Cuvântul „cred” să-l arătăm continuu în viaţă, să-l traducem prin fapte de iubire.
Crezi în Sfânta Treime? O spui cu gura. Prin viaţa ta însă arăţi că adori alte zeităţi „ale veacului acestuia”, care sunt profitul, mammona, plăcerile, idolii lumii, însuşi satana (II Corinteni 4, 4).
Crezi în purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de toate? De ce deci te întristezi? De ce deznădăjduieşti? De ce te temi? Dumnezeu, care hrăneşte păsările, te va hrăni şi pe tine. „Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele” (Psalmul 33, 11).Crezi că Hristos a înviat din morţi şi a biruit moartea? Atunci de ce te întristezi şi plângi? De ce faci ca şi închinătorii la idoli „care nu au nădejdea” Învierii? (I Tesaloniceni 4, 13).
Crezi că Dumnezeu este iubire? Atunci tu de ce ţii mânie şi ură? Crezi că Dumnezeu iartă pe cel păcătos? Aşadar, de ce şi tu nu ierţi pe vecinul sau pe fratele tău?
Crezi că Hristos este deasupra tuturor? Atunci de Îl dispreţuieşti, de ce Îl înjuri ?
Din păcate, nu există credinţă lucrătoare.
***
Iubiţii mei! În aceşti ani blestemaţi în care trăim, în care diavolul şi-a pus toate puterile ca să dezrădăcineze din inimi credinţa, să fim cu multă luare aminte.
Pentru ca omul să se mântuiască are nevoie de credinţă. Credinţa în Dumnezeu, credinţa în Hristos, credinţă în cele pe care le învaţă Biserica noastră. Dar nu suntem ca protestanţii. Nu. Aceştia strigă doar „credinţă”. Noi, ortodocşii, spunem: Credem, dar lângă credinţă avem şi faptele iubirii. „Credinţă lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6).
Nu suntem nici protestanţi, nici catolici, şi nici iehovişti, nici masoni, nici atei. Noi spunem că credinţa mântuieşte. Care credinţă însă? Credinţa care este dublată de fapte (vezi Iacov 2, 14-26). Un copac îl cunoşti după fruct; lămâiul se cunoaşte după lămâie, mărul – după mere, măslinul – după măsline; şi creştinul se va arăta din faptele lui. Iar puiul de pasăre, pentru a zbura, trebuie să aibă puternice ambele lui aripioare. Dacă vânătorul îi loveşte o aripioară, sărmanul pui cade jos. Cu o aripioară încearcă, se loveşte jos de pământ, dar nu poate să zboare. Aşa face şi diavolul, ne loveşte cu gloanţele lui când într-o aripă, când în alta, când în credinţă, când în fapte, când în Ortodoxie, când în ortopraxie, şi nu putem să zburăm la cele cereşti.
Să luăm aminte să avem credinţă ortodoxă şi fapte de virtute.
Vine ceasul – aproape este – în care va cădea ciurul deasupra pământului. Toate câte le zice Apocalipsa se vor împlini. Ne va cerne diavolul ca pe ucenicii lui Hristos în noaptea Marii Joi. Spuneau: „Noi vom fi alături de Tine”. Şi Hristos i-a spus lui Petru: În seara aceasta diavolul vă va cerne. „Iată satana a cerut să vă cearnă ca pe grâu…” (Luca 22, 31). Cu site mici ne-a cernut până astăzi; dar va veni sita cea mai mare. Şi atunci, fraţii mei, din miile de creştini, ascultaţi? – Aceste lucruri le spun cărţile lui Dumnezeu, Biblia (vezi Matei 7, 14; 22, 14; Luca 12, 32; 13, 23; 18, 8; Apocalipsa 3, 11; 16, 9-11,21) – Din miile de creştini dacă va rămâne unul credincios lui Hristos! 999 nu vor mai crede în nimic. Vor blasfemia, vor face ca şi câinii turbaţi care nu-şi mai recunosc stăpânul.
Dar noi, şi unul dacă am rămâne, să rămână. Şi unul dacă rămâi în societate, să rămâi. Unul va birui, cel care crede în Hristos. Şi să ne învrednicească Dumnezeu să murim cu credinţa ortodoxă şi cu fapte de pocăinţă.
Şi când va veni cel din urmă ceas al vieţii noastre, să spunem: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta” (Luca 23, 42). Amin.
Sursa: „KIRIAKODROMION AUGUSTINIAN” (92 predici la duminici ale Mitropolitului Augustin de Florina)
As vrea sa propun un subiect pt youtube d-lui Mihai Silviu Chirila,daca sunteti de acord si e de actualitate:statutul turciei de ocupant talhar de teritoriu turcesc jecmanit si talharit de la crestinii ortodocsi.Multumesc.