„Acum, când noi îi votăm pe conducătorii noştri suntem fie cu cei „de dreapta” fie cu cei „de stânga”. Dar nu ăsta e amarul, căci va veni o vreme când vor impune lumii să-şi aleagă un singur împărat. Iar când omenirea va vota pentru un singur împărat, să ştiţi că acela „el e” – antihristul – şi să te ferească Sfântul de vei vota. Apoi adăuga:
– Va fi un asemenea război mare încât atât de mulţi se vor pierde, că vor rămâne foarte puţini care vor supravieţui, dar cei ce vor rămâne nu vor putea scăpa decât dacă se vor adăposti prin crăpăturile pământului, prin peşteri.”
“Când satana va fi întronat, în timpul punerii coroanei se va citi Simbolul Credinţei – Crezul -, dar el nu va permite ca acesta să fie citit corect, iar acolo unde vor fi scrise cuvintele „şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu” el se va lepăda de acestea şi se va recunoaşte doar pe sine. La încoronare, antihristul va avea mănuşi pe mâini, iar când le va da jos ca să-şi facă Sfânta Cruce, Patriarhul va observa că el în loc de unghii are gheare şi aceasta îi va întări bănuiala sa că acesta este antihristul. Atunci Patriarhul va exclama: „Acesta este antihristul” pentru care Patriarhul va fi omorât.
În timpurile acelea nu vor mai fi draci în iad, ci toţi vor fi pe pământ şi în oameni. Va fi o mare calamitate atuncea pe pământ, nici măcar apă nu va mai fi, apoi va fi războiul mondial (al treilea n. ed.). Vor fi nişe bombe atât de puternice, încât şi fierul şi pietrele se vor topi. Focul şi fumul se vor ridica până la cer şi pământul va arde, vor rămâne foarte puţini oameni, şi atunci ei vor striga: „Terminaţi cu războiul şi să ne alegem un singur împărat pe tot globul!” Şi vor alege de împărat pe unul ce va fi născut dintr-o desfrânată evreică din cel de-al doisprezecelea neam de desfrânaţi, din neamul împărătesc, şi va fi „el” frumos pentru cei necredincioşi, iar cei dreptcredincioşi îi vor vedea faţa lui adevărată: urâtă şi înspăimântătoare. Când se va plimba în mantie împărătească prin grădină cu mama sa, şi se va gândi cum va fi el în viitor să-şi conducă împărăţia, deodată se va deschide pământul, va izvorî apă, iar din apă va sări ceva, şi lui îi va părea că cineva e în spatele lui şi se va întoarce cu faţa înapoi să vadă. Atunci va vedea ceva groaznic, o grozăvie, şi, de frică, va deschide gura să ţipe; atunci diavolul se va sălăşlui în el şi din acel moment el va deveni antihrist.
Nu o dată Părintele ne spunea: „antihristul va fi încoronat la Ierusalim. Acum însă diavolul este legat în iad, dar Dumnezeu îl va dezlega şi el se va sălăşlui în împăratul-antihrist“.
(Sfântul Lavrentie al Cernigovului, “Viața, învățăturile, minunile și acatistul”, Editura Egumenita)
Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi
Din “Capete despre dragoste” de Sf. Maxim Mărturisitorul
1. Dragostea este o dispoziţie bună şi afectuoasă a sufletului, datorită căreia el nu cinsteşte nici unul din lucruri mai mult decât cunoştinţa de Dumnezeu. Dar este cu neputinţă să ajungă la deprinderea dragostei cel ce e împătimit de ceva din cele pământeşti.
2. Dragostea este născută din nepătimire; nepătimirea, de nădejdea în Dumnezeu; nădejdea, de răbdare şi îndelungă-răbdare; iar pe acestea le naşte înfrânarea cea atotcuprinzătoare. Înfrânarea, la rândul ei, e născută de frica lui Dumnezeu. În sfârşit, frica, de credinţa în Domnul.
3. Cel ce crede în Domnul se teme de chinuri; cel ce se teme de chinuri se înfrânează de la patimi; cel ce se înfrânează de la patimi rabdă necazurile; cel ce rabdă necazurile va avea nădejde în Dumnezeu; iar nădejdea în Dumnezeu desface mintea de toată împătimirea după cele pământeşti; în sfârşit mintea desfăcută de acestea va avea iubirea către Dumnezeu.
4. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu preţuieşte cunoştinţa Lui mai mult decât toate cele făcute de El şi stăruieşte pe lângă ea cu mare dor.
5. Dacă toate cele ce sunt prin Dumnezeu şi pentru Dumnezeu au fost făcute, şi dacă Dumnezeu este mai bun decât cele făcute de EL, cel ce părăseşte pe Dumnezeu, Care ce neasemănat mai bun, şi se ocupă cu cele mai rele, se arată pe sine preţuind mai mult cele făcute de Dumnezeu decât pe Dumnezeu.
Suta a treia a capetelor despre dragoste
Sfântul Maxim Mărturisitorul
201. Folosindu-ne cu dreaptă judecată de înţelesurile lucrurilor, dobândim cumpătare, iubire şi cunoştinţă. Iar folosindu-ne fără judecată, cădem în necumpătare, ură şi neştiinţă.
202. „Gătit-ai înaintea mea masă”… şi cele următoare. „Masă” aici însemnează virtutea lucrătoare. Căci aceasta ne-a fost gătită de Hristos „împotriva celor ce ne necăjesc”. Iar „unt-de-lemnul care unge mintea” este contemplaţia făpturilor. „Paharul” e cunoştinţa lui Dumnezeu. Iar „mila Lui” Cuvântul Său şi Dumnezeu. Căci acesta, prin întruparea Lui, ne „urmăreşte în toate zilele”, până ce ne va prinde pe toţi cei ce ne vom mântui, ca pe Pavel. Iar „casa” însemnează împărăţia în care sunt reaşezaţi toţi sfinţii. În sfârşit „îndelungarea de zile” este viaţa veşnică. (Psalm 22)
210. Pe cine iubeşte cineva pe acela se şi grăbeşte să-l slujească. Dacă iubeşte deci cineva pe Dumnezeu, acela se şi grăbeşte să facă cele plăcute Lui. Iar dacă îşi iubeşte trupul, se grăbeşte să împlinească cele ce-l desfătează pe acesta.
211. Lui Dumnezeu îi place iubirea, cumpătarea, contemplaţia şi rugăciunea, iar trupului lăcomia pântecelui, necumpătarea şi cele ce le sporesc pe acestea. De aceea: „Cei ce sunt în trup nu pot să placă lui Dumnezeu” (Romani 8, 8). Iar „cei ai lui Hristos şi-au răstignit trupul dimpreună cu patimile şi cu poftele” (Galateni 5, 24).
212. Dacă mintea înclină spre Dumnezeu, are trupul ca rob şi nu-i dă nimic mai mult decât cele de trebuinţă pentru a trăi. Iar dacă înclină spre trup e robită de patimi, punând pururea grija ei în slujba poftelor.
213. Dacă vrei să biruieşti gândurile, tămăduieşte-ţi patimile şi uşor le vei scoate afară din minte. De pildă, pentru curvie, posteşte, priveghează, osteneşte-te şi petrece în singurătate. Pentru mânie şi întristare, dispreţuieşte slava, necinstea şi lucrurile materiale. Iar pentru ţinerea minte a răului, roagă-te pentru cel ce te-a supărat şi te vei izbăvi.
214.Nu te măsura pe tine cu cei mai slăbănogi dintre oameni, ci tinde mai degrabă spre porunca dragostei. Căci măsurându-te cu aceia, cazi în prăpastia închipuirii de sine; dar întinzându-te după aceasta, te ridici la înălţimea smeritei cugetări.
215. Dacă păzeşti deplin porunca dragostei faţă de aproapele, pentru ce laşi să se nască în tine amărăciunea întristării? Vădit este că, făcând astfel, pui mai presus de dragoste lucrurile vremelnice şi pe acestea le cauţi, luptând împotriva fratelui.
220 Toate gândurile pătimaşe sau aţâţă partea poftitoare a sufletului, sau tulbură pe cea irascibilă (raţiunea), sau întunecă pe cea raţională. De aceea orbesc mintea, împleticind-o de la contemplarea duhovnicească şi de la călătoria prin rugăciune. Din această pricină monahul şi mai ales cel ce se linişteşte este dator să ia aminte la gânduri şi să cunoască şi să taie pricinile lor. Astfel poate cunoaşte, de pildă, cum partea poftitoare a sufletului e aţâţată de amintirile pătimaşe ale femeilor şi cum pricina acestora este necumpătarea la mâncări şi băuturi şi întâlnirea deasă şi neraţională cu femeile înseşi. Dar le taie pe acestea foamea, setea, privegherea şi retragerea în singurătate. Iuţimea e tulburată de amintirile pătimaşe ale celor ce ne-au supărat. Iar pricina acestora este iubirea de plăcere, slava deşartă şi iubirea de cele materiale. Căci pentru acestea se supără cel pătimaş, fie că le-a pierdut, fie că nu le-a dobândit. Şi le fac pe acestea dispreţuirea şi nesocotirea lor, pentru dragostea de Dumnezeu.
226. Toată firea raţională şi mintală se împarte în două: adică în firea îngerească şi în firea omenească. Şi toată firea îngerească se împarte iarăşi în două grupe generale şi în două feluri de voinţe generale; într-una sfântă şi într-una păcătoasă; adică în Sfintele Puteri şi în dracii necuraţi.
Firea omenească însă se împarte numai în două feluri de voinţe generale: evlavioase şi necuvioase.
“Eu nu doresc ca ereticii sã patimeascã, nici nu mã bucur de rãul lor – fereascã Dumnezeu! – ci mai degrabã mã bucur şi împreunã mã veselesc de întoarcerea lor; cãci ce e mai plãcut celor credincioşi, decât sã vadã adunaţi împreunã pe copiii cei risipiţi ai lui Dumnezeu? Nu scriu nici îndemnându-vã sã puneţi asprimea înaintea iubirii de oameni – nu aş putea sã fiu atât de sãlbatic – ci rugându-vã sã faceţi şi sã lucraţi cele bune pentru toţi oamenii cu luare aminte şi cu cercare multã şi fãcându-vã tuturor toate, dupã cum are nevoie fiecare din voi. Numai un lucru îl voiesc de la voi: vã rog sã fiţi aspri şi neînduraţi faţã de orice ar putea sã ajute la dãinuirea credinţei lor nebuneşti, cãci socotesc urã faţã de oameni şi despãrţire de Dumnezeiasca dragoste ajutorul dat rãtãcirii eretice spre mai mare pierzanie a celor ce se ţin de aceastã rãtãcire“. (Sfântul Maxim Mărturisitorul (epistola 12: PG91, 465C) )
ACTELE PROCESULUI SFÂNTULUI MAXIM MĂRTURISITORUL ŞI A UCENICILOR LUI
Audierea de la palat (655)
selecţie a cuvintelor rostite de Sf.Cuvios Maxim Mărturisitorul în apărarea credinţei ortodoxe, în timpul procesului
“Dacă cel ce grăieşte cuvintele Sfintelor Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi face «schismă» în Biserică, atunci ce se va arăta făcând Bisericii cel ce se arată suprimând dogmele sfinţilor, dat fiind că fără de ele nu este cu putinţă însuşi faptul de a exista o Biserică?“
“Iar dacă, de dragul «iconomiei», împreună cu credinţa cea rea este suprimată şi credinţa mântuitoare, atunci o astfel de formă de pretinsă «iconomie» este de fapt o separare totală desăvârşită de Dumnezeu şi nu o unire. Fiindcă mâine iudeii cei cu nume rău vor zice şi ei: «Să facem şi noi pace şi unire între noi prin «iconomie», să suprimăm noi circumcizia şi voi Botezul şi nu ne vom mai război unii cu alţii!».
Acest lucru l-au propus în scris oarecând marelui Constantin şi arienii zicând: «Să suprimăm şi pe homoousios (de o fiinţă) şi pe heteroousios (de altă fiinţă) şi să se unească Bisericile!»
Dar de Dumnezeu purtătorii noştri Părinţi n-au primit aceasta, ci mai degrabă au preferat să fie prigoniţi şi să moară decât să treacă sub tăcere expresia care înfăţişează Dumnezeirea cea una şi mai presus de fiinţă a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh.“
“Anatema asupra lui Origen şi a dogmelor lui şi a oricui gândeşte ca el!“
“Cei trei tineri, care nu s-au închinat idolului la care s-au închinat toţi oamenii, n-au osândit pe nimeni (Dn III, 18), fiindcă nu se uitau la cele ale altora, ci cum să nu cadă ei înşişi din adevărata cinstire a lui Dumnezeu. Tot aşa şi Daniel, aruncat în groapa cu lei (Dn VI, 16), n-a osândit pe nimeni din cei care nu se rugau lui Dumnezeu, acceptând decretului lui Darius, ci s-a uitat la el însuşi şi cele ale lui preferând mai degrabă să moară decât să supere pe Dumnezeu şi să fie biciuit de conştiinţa proprie pentru călcarea legilor firii. Să nu-mi dea Dumnezeu nici mie să osândesc pe cineva sau să spun că numai eu mă voi mântui! Prefer însă mai degrabă să mor decât să am conştiinţa tulburată că am alunecat în vreun fel oarecare în ce priveşte credinţa.“
“ Dar întreaga Sfântă Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, Sfinţii Dascăli şi Sfintele Sinoade ne învaţă că Dumnezeul întrupat vrea şi lucrează după divinitatea şi umanitatea Sa. Pentru că nu este lipsit de nimic din cele prin care este cunoscut ca Dumnezeu şi din cele prin care este recunoscut ca om, afară de păcat (Evr IV, 15). Iar dacă e desăvârşit după fiecare din acestea, ca Unul Ce nu este lipsit de nimic în fiecare din ele, atunci este limpede că acela care nu mărturiseşte că este Ceea Ce Este împreună cu toate însuşirile naturale inerente Lui, după fiecare din cele în Care şi Care El Este, falsifică cu totul taina Lui. “
“– Însuşi faptul că tu nu eşti în comuniune este pentru toţi ca un glas mare să nu stea nici ei în comuniune.
Atunci robul lui Dumnezeu a spus:
– Nu există nimic mai silnic decât o conştiinţă care te acuză şi nimic mai îndrăzneţ decât o conştiinţă care te apără.“
“Atunci eparhul (prefectul) i-a spus:
– Eşti în comuniune cu Biserica de aici, sau nu?
– Nu.
– De ce?
– Pentru că a respins Sinoadele Ecumenice.
– Dacă a respins Sinoadele Ecumenice, cum se face că ele sunt menţionate în diptice (la Liturghie)?
– Şi care e folosul unor nume dacă sunt respinse dogmele?“
SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL – CUVÂNT ASCETIC
selecţii
43. Drept aceea sa ne dam pe noi insine Domnului in intregime ca sa-L primim pe El intreg. Sa ne facem dumnezei pentru El. Caci pentru aceasta s-a facut om, fiind Dumnezeu si stapin prin fire. Sa ascultam de el si va birui fara greutate asupra vrajmasilor nostri. «Daca poporul Meu ar fi ascultat de Mine, zice, daca Israel ar fi umblat in caile Mele, as fi umilit pina la nimicire pe vrajmasii lor si as fi pus mina Mea pe cei ce-i necajesc pe ei» (Ps. LXXX, 14-15).
Sa ne punem toata nadejdea noastra numai in El si sa aruncam toata grija noastra numai asupra Lui, si ne va mintui pe noi de tot necazul, si toata viata ne va hrani El Insusi. Sa iubim pe tot omul din suflet; dar sa nu ne punem nadejdea in nici unul dintre oameni. Caci cita vreme ne sustine Domnul, ne inconjoara toti prietenii sl toti vrajmasii nostri sint fara putere. Cind insa ne paraseste Domnul, atunci ne parasesc si prietenii cu totii, si toti vrajmasii dobindesc putere impotriva noastra. Dar, si cel ce indrazneste bizuindu-se pe sine va cadea cu cadere jalnica. Cel ce se teme insa de Domnul se va inalta. De aceea a zis David: «Nu voi nadajdui in arcul meu, si sabia mea nu ma va mintui. Ca Tu ne-ai mintuit pe noi de cei ce ne necajesc si ai facut de rusine pe cei ce ne urasc» (Ps. XLIII, 7-8).
44. Sa nu staruim in ginduri care ne prezinta pacatele noastre micsorate si care ne spun ca niste oracole ca am primit iertarea. Intarindu-ne impotriva lor, Domnul a zis: «Paziti-va pe voi de prooroci mincinosi care vor veni la voi in piele de oaie, iar pe dinauntru sint lupi rapitori» (Matei VII, 15).
Caci cita vreme mintea noastra este tulburata de pacat, inca n-am primit iertarea lui, fiindca n-am facut inca roade vrednice de pocainta. Şi roada caintei este nepatimirea sufletului; iar nepatimirea inseamna stergerea pacatului. Dar nu avem inca desavirsita nepatimire daca aci sintem tulburati de patimi, aci nu. Deci n-am primit inca desavirsit nici iertarea pacatelor. De pacatul stramosesc ne-am slobozit prin Sfintul botez, dar de cel pe care am indraznit sa-l savirsim dupa botez ne slobozim prin cainta.
SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL – CUVÂNT ASCETIC
selecţii
45. Drept aceea sa ne caim cu adevarat, ca sloboziti de patimi sa dobindim iertarea pacatelor. Sa dispretuim cele vremelnice ca nu cumva, luptind pentru ele cu oamenii, sa calcam porunca iubirii si sa cadem din dragostea lui Dumnezeu. «Sa umblam in duh si nu vom mai implini pofta trupului» (Gal. V, 16). Sa veghem, sa fim treji, sa lepadam somnul usuratatii. Sa rivnim a pasi pe urmei sfintilor atleti ai Mintuitorului; sa imitam luptele lor uitind pe cele dindarat si intinzindu-ne spre cele dinainte! Sa imitam drumul lor neodihnit, rivna lor aprinsa, staruinta in infrinare, sfintenia neprihanirii, vitejia rabdarii, neclintirea indelungii rabdari, duiosia milei, netulburarea blindetii, caldura rivnei, nefatarnicia iubirii, inaltimea smereniei, neprisosinta saraciei, barbatia, bunatatea, ingaduinta. Sa nu ne dedam placerilor; sa nu ne molesim in cugetari; sa nu ne intinam constiinta. «Sa urmarim pacea cu toata lumea si sfintenia, fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul» (Evr. XII, 14). Pe linga acestea sa fugim de lume, fratilor, si de stapinul lumii. Sa parasim trupul si cele trupesti. Sa pasim intins spre cer; acolo vom vedea cetatea noastra. Sa imitam pe dumnezeiescul Apostol, sa primim pe Capetenia vietii, sa ne bucuram de izvorul vietii. Sa cintam in cor cu ingerii; sa laudam cu arhanghelii pe Domnul nostru Iisus Hristos, caruia I se cuvine slava si stapinirea, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfint, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin.”
FILOCALIA, volumul II, Editura Humanitas, 1999
SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL-Tâlcuire la Psalmul 59
fragment
Mântuieşte-mă cu dreapta Ta şi ascultă-mă! Dumnezeu a grăit în sfântul Său: „Voi bucura şi voi împărţi Sikima şi Valea Corturilor o voi măsura”.
Dumnezeu mântuieşte cu dreapta Sa, dându-L pe Fiul Său cel Unul-Născut, căci Fiul este mâna dreaptă a Tatălui, preţ de răscumpărare pentru mântuirea lumii.
Ascultă, dându-i omului drept, pe lângă iertarea păcatelor, şi daruri duhovniceşti; fiindcă Dumnezeu îl aude pe cel ce se roagă fierbinte, în primul rând datorită pocăinţei acestuia, dându-i iertarea păcatelor şi îl ascultă, dăruindu-i, pe lângă iertarea păcatelor, şi fapte prin harul duhovnicesc.
Grăieşte în sfântul Său, adică în Cuvântul Său întrupat, planul dumnezeiesc ascuns de veacuri şi de generaţii, conform cu iconomia întrupării Hristosului Său, chemându[-ne] cu limpezime prin readucerea noastră la demnitatea umană şi dăruindu[-ne] spre viaţă săvârşirea faptelor bune, ca imagine ce preînchipuie viaţa veşnică, mai grăitoare decât orice voce. Grăieşte şi în fiecare om sfânt, care păzeşte poruncile Sale, arătând cuvintele vii prin fapte şi mai răsunătoare decât orice voce.
Se bucură omul cel drept, atunci când, ajuns la desăvârşire prin harul Fiului cel Unul-Născut, devine capabil să împartă Sikima, adică să ofere celorlalţi modurile bărbăteşti ale virtuţilor, prin practică, proporţional cu experienţa proprie. Fiindcă Sikima se tâlcuieşte înălţimea umărului, mai precis, este deprinderea care, pe de o parte, se înfrânează de la toate patimile, iar pe de altă parte, săvârşeşte toate virtuţile; căci se spune că simbolul făptuirii este umărul.
Măsoară Valea Corturilor, atribuind fiecărui lucru raţiunile cunoscute prin contemplaţia naturală. Căci Valea Corturilor este această lume, în care această viaţă, asemenea corturilor, este schimbătoare şi trecătoare, în funcţie de voinţa şi starea sufletească diferită a fiecărui om. Sau iarăşi, corturile din această vale pot însemna modurile virtuţilor, pe care le împarte cu înţelepciune ucenicilor, potrivit cu dispoziţia sufletească a lor, dând fiecăruia învăţătură şi paza celor cuvenite, ştiind să arate fiecăruia, prin bună învăţătură, calea potrivită pentru mântuire.
Sau iarăşi, corturile din vale sunt Bisericile neamurilor credincioase, aşezate în toată lumea şi întărite prin Mântuitorul Hristos, Domnul nostru. Această interpretare, după cum cred, este superioară celorlalte. Sau iarăşi, măsoară Valea Corturilor cel ce cuprinde prin cunoaştere lumea corpurilor, ca pe o Vale a Corturilor. Căci corpul a fost numit în multe locuri din Scriptură cort.
Traducere şi note de Marius Portaru, în revista Ortodoxia, nr. 2/2013, p. 174-203
Nu pleca urechea la bârfă și nu deschide gura ca să vorbești de rău
SFÂNTUL CUVIOS MAXIM MĂRTURISITORUL
Dacă „cel ce grăieşte de rău pe frate, ori judecă pe fratele său, grăieşte de rău legea şi judecă legea” (Iacov 4, 11), iar legea lui Hristos este dragostea, atunci clevetitorul cade din dragostea lui Hristos, nefăcându-se părtaş de veşnica mila. Să nu fie auzul tău ascultând cu dulceaţă limba clevetitorului, nici limba ta grăind ceva împotriva aproapelui în auzul iubitorului de defăimare, ca să nu cazi din dumnezeiasca dragoste şi străin să te afli de viaţa veşnică.
Nu primi (în suflet) batjocura ce se aduce împotriva părintelui tău şi nu-l invita la tine pe cel care îl necinsteşte pe dânsul, ca să nu Se mânie Domnul pentru lucrurile tale şi să te piardă cu totul din pământul celor vii.
Astupă gura celui ce cleveteşte la urechea ta, ca să nu săvârşeşti împreună cu dânsul un îndoit păcat: pe tine obişnuindu-te în patimile ce duc la pieire, şi pe acela neoprindu-l de a fi împotriva aproapelui.
„Iar Eu vă zic vouă, zice Domnul, iubiţi pe vrăjmaşii voştrii, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei 5, 44)
(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Patru sute cugetări creştine, Editura Credinţa Strămoşească, 1998, tipărite cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Calinic, Episcopul Argeşului, p. 53)
„Stăruiește cu timp și fără timp”
SFÂNTUL CUVIOS MAXIM MĂRTURISITORUL
Ce înseamnă ceea ce a scris Apostolul către Timotei într-una din epistole: „Stăruiește cu timp și fără timp”?
Spune că dacă cineva este robit de vreun păcat, acesta este un bun prilej de a fi povățuit; arată-i acestuia prin învățătură cum să fugă de rău și să aleagă în loc binele. Sau, dacă nu este în păcat, ceea ce aparent nu este un prilej de povață, pe unul ca acesta învață-l cunoștința, zice, întărindu-l pe el pentru viitoarea răzvrătire a ispitelor.
(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Întrebări și nedumeriri, Editura Doxologia, Iași, 2012, p. 110)
Nădejdea chemării lui Dumnezeu este nepătimirea
SFÂNTUL CUVIOS MAXIM MĂRTURISITORUL
Pe cine desemnează Apostolul scriind în Epistola către Efeseni: „Pe cei ce mai dinainte au nădăjduit în Hristos”?
Oricare dintre sfinții cei dinainte de venirea Domnului care s-au nevoit în virtute, deși nu a cunoscut în întregime taina iconomiei, ci [a cunoscut-o] în parte, fiind mișcat în chip natural [spre lucrarea virtuții], a nădăjduit și a așteptat că Însuși Cel ce a creat firea care se stricase, Însuși Acela o va mântui.
Din același loc: „Ca să pricepeți care este nădejdea la care v-a chemat, care este bogăția slavei moștenirii Lui în cei sfinți și cât de covârșitoare este mărimea puterii Lui”.
Nădejdea chemării Lui este nepătimirea [dobândită] prin lucrarea practică, potrivit cu petrecerea Domnului, bogăția slavei moștenirii Lui în cei sfinți este bogăția care vine din cunoașterea adevărului, iar mărimea covârșitoare a puterii Lui este îndumnezeirea care va fi în dar dăruită celor vrednici, ca una care este mai presus de fire și care îi face dumnezei după har pe aceia dintre oameni care sunt părtași ei.
(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Întrebări și nedumeriri, Editura Doxologia, Iași, 2012, p. 126)