Iată, chipul Apostolului lui Hristos, Iuda, căruia Domnul i-a spălat picioarele, pe care l-a împărtăşit cu Trupul şi Sângele Său şi care merge să Îl vândă pentru treizeci de arginţi. O, groază! O, negrăită josnicie, ticăloşie neasemuită! El şi-a vândut Învăţătorul, de la care văzuse atâta bine! Dar ce s-a întâmplat în sufletul acestui om nenorocit? El era stăpânit în întregime de către dracul iubirii de bani; trăia prin iubirea de bani, era un hoţ, cum spune Sfântul Evanghelist Ioan, purta lădiţa cu daniile pentru Mântuitorul şi ucenicii Săi, din care fura bani pentru sine. Iubirea de bani l-a adus în asemenea hal că numele lui a ajuns urât de întreaga lume: numele de Iuda a devenit sinonim cu trădarea, cu josnicia, cu mişelia.
Sfântul Apostol Pavel ne spune că iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor (l Timotei 6, 10). Oare nu vedem întărirea acestor spuse în Iuda cel necredincios? Care dovadă poate fi mai limpede? Nici una, fiindcă orice alt rău este nimic pe lângă acel rău cumplit la care l-a împins pe el iubirea banilor. Şi doar era Apostol! Evanghelia nu ne înfăţişează însă doar întuneric; ea ne arată şi lumina curată, harică.
Cu fior în inimă ascultăm înfricoşătoarea istorisire despre felul în care L-a vândut Iuda pe Dumnezeiescul Său Învăţător. Fireşte, este pe de-a-ntregul de înţeles şi legiuită adânca nemulţumire împotriva celui despre care însuşi Domnul nostru Iisus Hristos le-a zis ucenicilor Săi: „Oare nu v-am ales Eu pe voi, cei doisprezece? Şi unul dintre voi este diavol ”(Ioan 6, 70). Pesemne că nu o dată v-aţi pus întrebarea: pentru ce Domnul, Dumnezeu Atoateştiutor fiind, l-a ales pe Iuda în numărul celor doisprezece apostoli? Doar El ştia ce fel de om e Iuda, ştia că Îl va vinde!
Lucrul pe care l-a făcut Iuda a fost prezis prin prorocul David cu mai bine de o mie de ani înaintea Naşterii lui Hristos. El spune din partea Domnului Iisus Hristos: „Cel care a mâncat pâinea Mea a ridicat împotriva Mea călcâiul”(Ps. 40, 9) – iar în psalmul 68 scrie: „Facă-se curtea lui pustie şi în locaşurile lui să nu fie locuitor, şi vrednicia lui s-o ia altul” (Ps. 68, 29). Tot ce s-a întâmplat în viaţa pământească a Domnului a fost rânduit în Sfatul Dumnezeiesc încă dinainte de întemeierea lumii: prevăzută a fost căderea lui Adam şi a Evei, prevăzută a fost adânca stricare a neamului omenesc. A fost luată hotărârea ca Cea de-a Doua Persoană a Sfintei Treimi, Dumnezeu Cuvântul, să Se pogoare pe pământ, să se întrupeze şi prin propovăduirea Sa, prin moartea Sa pe Cruce să mântuiască neamul omenesc care pierea.
Dar de ce a fost ales Iuda în numărul ucenicilor Domnului? Fiindcă trebuia să se împlinească cele prevestite prin prooroci. Aşa I-a plăcut lui Dumnezeu, aşa a rânduit Dumnezeu – deci, aşa trebuia să se întâmple. Despre Iuda, Domnul a spus la Cina cea de taină un cuvânt înfricoşător: „Unul dintre voi Mă va vinde. Bine era de omul acela dacă nu se năştea” (Matei 26, 21-24) – atât de groaznic a fost păcatul lui.
Să privim totuşi mai adânc în inima lui Iuda, fiindcă astfel vom putea afla o învăţătură importantă şi pentru noi înşine. Şi Iuda, dacă ar fi vrut, ar fi putut scăpa de soarta înfricoşătoare a trădării. El a umblat trei ani de zile împreună cu ceilalţi Apostoli în urma Domnului Iisus Hristos; trei ani a ascultat dumnezeieştile Lui cuvinte şi-a fost martor al marilor minuni făcute de către El. Câte lucruri bune şi mari n-a văzut el de la Învăţătorul său! Cât de blând S-a purtat cu el Mântuitorul chiar şi în acel ceas înfricoşător al Cinei celei de Taină, când era gata deja, să plece ca să îl dea pe Domnul în mâna arhiereilor. Ar fi putut să-L dea pe Iuda în vileag cu asprime şi cu mânie în faţa tuturor – însă nu face asta, ci cu adâncă întristare le spune ucenicilor că unul dintre ei Îl va vinde, fără să-i spună măcar pe nume.El aşteaptă; nu se va stinge gândul trădării în inima lui Iuda, nu se va pocăi acesta pentru fărădelegea pe care o plănuia, nu se va lăsa păgubaş de hotărârea vânzării? Dar răul ajunsese în această inimă la o putere atât de uriaşă încât acesta nici nu s-a ruşinat să întrebe împreună cu ceilalţi ucenici: Nu cumva sunt eu?
Domnul nu l-a dat nici atunci în vileag pe trădător înaintea tuturor ucenicilor, ci doar a rostit blând: „Tu ai zis”. Aceasta însemna: „Ai recunoscut singur că Mă vei vinde”.Şi i-a dat Sfânta Pâine. Şi după îmbucătură a intrat atunci satana în el, spune Sfântul Apostol Ioan. Satana şi-a făcut sălaş în inima lui Iuda, la fel cum Duhul Sfânt face sălaş al Său din inimile oamenilor curaţi şi drepţi. Satana nu se sălăşluieşte dintr-o dată în inima omului – el n-are stăpânire să intre în ea, mai ales dacă această inimă este sfinţită prin marile Taine ale pocăinţei şi împărtăşaniei. El n-a intrat deodată nici în inima lui Iuda, ci mai întâi l-a smintit, trăgându-l spre rău şi spre trădare vreme îndelungată – pesemne chiar dinainte de apostolia lui, fiindcă ştim din Evanghelie că era hoţ: deci şi înaintea apostoliei era împătimit de bani. Deci, când a pus satana stăpânire desăvârşită pe inima lui Iuda? Atunci când în acesta s-a pârguit deplin hotărârea de a-L trăda pe Mântuitorul şi ca urmare Duhul Sfânt l-a părăsit.
Însă nu numai Iuda a fost sălaş al diavolului: mulţi oameni s-au împotmolit în rău, minciună, omoruri, furturi într-o aşa măsură încât în ei s-au sălăşluit duhurile rele. Să ne luptăm necontenit cu păcatele şi cu patimile şi, aducându-ne aminte de greşelile noastre, să nu osândim pe nimeni. Fie ca Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos să ne dea ajutorul Său cel atotputernic, că a Lui este slava şi stăpânirea, dimpreună cu Părintele Său Cel fără de început şi cu Preasfântul Duh în veci. Amin.
(Extrase din Sfântul Luca al Crimeei – La porţile Postului Mare. Predici la Triod)
Text selectat şi editat de Dr. Gabriela Naghi
Sărutul lui Iuda – simbol al trădării și al fățărniciei
SFÂNTUL IERARH LUCA, ARHIEPISCOPUL CRIMEEI
Formele fățărniciei sunt foarte diferite. O pildă a celei mai cumplite, mai pierzătoare fățărnicii, a fățărniciei de treaptă diavolească, e sărutarea trădătoare dată Domnului Iisus Hristos de către Iuda în Grădina Ghetsimani. Acea sărutare n-a fost o mărturie a dragostei, ci semn pentru străjerii pe care-i adusese acolo ca să Îl aresteze pe Hristos. Ce poate fi mai cumplit decât această fățărnicie? Sărutul Iudei a devenit simbolul trădării, fățărniciei, al celei mai mari josnicii și nemernicii omenești.
Sfântul Luca al Crimeei, La porțile Postului Mare, Editura Biserica Ortodoxă, București, 2004, p. 43
Se incep represaliile asupra populatiei civile pt disciplinare in vederea inceperii razboiului fara a se intampina probleme.Acum s a inceput cu demnitarii si se va continua cu TOATA POPULATIA ACTIVA,APTA DE MUNCA DE PE TERITORIUL ROMANIEI.TOTI APTII DE MUNCA VOR AVEA MANDATE DE ARESTARE PT A FI TRANSFORMATI IN SCLAVI.NU POTI AVEA USOR UN SCLAV DACA EL NU ARE UN CAT DE MIC DOSAR PENAL LA ACTIV cu denumirea de TERORIST( SE SUBANTELEGE CA FIIND VORBA DE CRESTINII PRACTICANTI)..RETINETI ASTA.
https://www.facebook.com/100908378494768/videos/936397557111199/?sfnsn=mo
Fiecare dintre noi este un potențial Iuda
CUVIOSUL PĂRINTE SERAFIM ROSE
În 1982, cam cu jumătate de an înainte de moartea sa, Părintele Serafim a vorbit din nou despre primejdia de a lăsa părerea noastră să-L umbrească pe Dumnezeu și voia Sa pentru viețile noastre.
Era Miercurea Mare, ziua în care Biserica pomenește trădarea lui Hristos de către Iuda; și Părintele Serafim a ținut o predică despre felul în care „inima săracă” a lui Iuda, ascunzându-se în spatele unei măști a cinstei, i-a prilejuit să-L predea pe Dumnezeu pentru răstignire pe cruce. După ce a citit pasajul indicat în capitolul 26 al Sfântului Matei, Părintele Serafim a început:
„În acest pasaj al Scripturii, citim cum, pe când Domnul nostru se pregătea pentru patima Sa, s-a apropiat de El o femeie și L-a uns cu mir de mare preț; și este foarte mișcător cum Domnul nostru a primit asemenea iubire de la oameni simpli. Dar în același timp Iuda – unul dintre cei doisprezece care erau cu El – a privit această faptă și ceva în inima lui s-a schimbat. Acesta a fost în mod evident „ultimul fir de pai”, pentru că Iuda era cel ce a primit plata banilor și s-a gândit că era preț de sânge. Vedem judecata logică care se desfășoară în mintea sa. Îl auzim gândind despre Hristos: „Am crezut că omul acesta este cineva important. El risipește banii, nu face lucrurile bine, el crede că este foarte important…” și tot felul de idei mărunte asemănătoare, pe care i le pune diavolul în minte. Și cu patima lui (principala lui patimă era iubirea de bani), a fost prins de diavol și determinat să-L trădeze pe Hristos. El nu a vrut să-L trădeze pe El; el voia bani. El nu s-a păzit și nu și-a răstignit patimile.
Oricare dintre noi poate fi exact în acea situație. Trebuie să ne uităm la inima noastră și să vedem prin care dintre patimile noastre ne va prinde diavolul pentru a ne determina să-L trădăm pe Hristos. Dacă vom considera că suntem superiori lui Iuda – că el a fost un fel de „țăcănit” și noi nu suntem – greșim.
Ca și Iuda, fiecare dintre noi are patimi în inimă. De aceea, să ne uităm la ele. Putem fi prinși cu iubirea pentru curăție, cu iubirea pentru corectitudine, cu iubirea pentru un simț al frumosului: oricare dintre micile noastre greșeli de care ne ținem poate fi un lucru cu care diavolul ne poate prinde. Fiind prinși, putem începe să ne justificăm această stare „în mod logic” – pe baza patimii noastre. Și de la acel proces „logic” de gândire Îl putem trăda pe Hristos, dacă nu ne păzim și începem să ne dăm seama că suntem plini de patimi, că fiecare dintre noi este potențial un Iuda. De aceea, când apare prilejul – când începe patima să lucreze în noi și în mod logic, începe să se dezvolte din patimă în trădare – ar trebui să ne oprim acolo și să spunem:
Doamne, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”.
Ieromonahul Damaschin, Viața și lucrările părintelui Serafim Rose, Editura Sophia, București, 2005
E noapte totdeauna când gândul diavolesc biruieşte în vreun fel un suflet de ucenic credincios
Iuda, după ce a luat bucăţica, a ieşit afară în grabă. Era noapte… E noapte totdeauna când gândul diavolesc biruieşte în vreun fel un suflet de ucenic credincios. Este o întunecare a minţii totdeauna când păcatul pune stăpânire pe o inimă, iar diavolul reuşeşte să o smulgă din părtăşia frăţească, făcând-o o unealtă de vânzare. E noapte totdeauna când frăţietatea se dezbină, când ucenicii se despart, când legământul dintâi este călcat, când mânia şi ura împing omul la răzbunare.
Ce grozavă este o astfel de noapte şi ce mult prăpăd poate face ea când răzbate acolo unde lumina n-ar trebui să dispară niciodată!
(…) Ce minunată e convieţuirea unei familii când este armonie între soţi, grijă pentru copii, dragoste şi înţelegere între ei! Şi dintr-o dată, în inima unuia dintre soţi pătrunde o săgeată străină! Mintea se întunecă, inima se aprinde veninos, viaţa se otrăveşte, sufletele se zdrobesc. Şi dragostea dintâi nu se mai poate reface niciodată, sau niciodată aşa cum a fost.
Ce minunată este viaţa unui suflet cu Hristos! Ascultarea lui faţă de fraţi este smerită şi sinceră. Dragostea lui pentru ai săi şi pentru toţi semenii este prietenoasă şi înţelegătoare. Blândeţea e domoală şi caldă. Vorba cuviincioasă şi dulce, faţa luminoasă şi plină de bunătate. Inima lui este deschisă şi apropiată; totul este luminos! Dar deodată un păcat ascuns, un duh străin, o învăţătură duşmănoasă vine în suflet prin altă uşă în locul acesta sfânt şi stingând toată lumina dulce, aduce dintr-o dată o noapte fioroasă peste tot.
Şi vai, când noaptea se prăvăleşte deodată în plină zi, totdeauna are loc o răstignire şi o moarte nevinovată: uneori moare credinţa, alteori nădejdea, alteori dragostea. Mai grozav este atunci când mor toate deodată.
După ce a ieşit Iuda
După ce pleacă un vânzător, rămâne în locul lui o oroare.
După ce pleacă un vrăjmaş, rămâne o primejdie.
După ce pleacă un frate, rămâne o durere.
După ce pleacă un soţ, rămâne un gol amar, nu numai în casă, ci mai ales în suflet.
După ce pleacă un răzbunător, rămâne totdeauna o ameninţare.
Iuda a plecat singur, dar s-a întors cu o gloată, căci ura reuşeşte să-i strângă pe oameni mult mai grabnic decât dragostea, dar reuşeşte să-i păstreze mult mai puţin.
După ce a ieşit Iuda, Iisus a zis: „Acum Fiul Omului a fost proslăvit şi Dumnezeu a fost proslăvit în El!“.
Nu poţi ajunge la Înviere decât prin Cruce. Nu poţi ajunge la slava veşnică decât prin pătimiri, aşa cum nu poţi ajunge în cer decât prin pământ”.
Fragment din: Lacrimă şi har. Preotul martir Constantin Sârbu, Editura Bonifaciu, 2011
“Vai, cît de mare e orbirea vînzătorului! S-a împărtăşit cu tainele şi a rămas acelaşi; s-a desfătat de masa cea prea înfricoşătoare şi nu s-a schimbat. Evanghelistul Luca a arătat aceasta spunînd: „După pîine, a intrat în el satana (Luca 22, 3)”. N-a spus-o ca să dispreţuiască trupul Stăpînului, ci ca să vădească neruşinarea vînzătorului. Păcatul lui Iuda a ajuns mai mare din două pricini: şi pentru că s-a apropiat de taine cu astfel de gînd, şi pentru că apropiindu-se n-a ajuns mai bun, nici datorită fricii, nici datorită binefacerii primite, nici datorită cinstei ce i s-a făcut.
Hristos nu l-a oprit, deşi ştia totul, ca să cunoşti că Dumnezeu nu lasă nimic la o parte din cele ce pot îndrepta pe cineva. De aceea, şi mai înainte şi mai tîrziu, i-a amintit necontenit şi l-a povăţuit, şi cu fapta şi cu cuvîntul şi cu frica şi cu blîndeţea şi cu ameninţarea şi cu cinstea.
Dar nimic nu l-a făcut să se îndepărteze de boala aceasta cumplită a iubirii de arginţi.”
OMILIA LXXXII-SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR
Vai de omul care se va lăsa în mâinile satanei, și va deveni instrumentul lui!
Cuvânt din partea Sfântului Nicolae Velimirovici către minerul Radosava, Despre trădătorul Iuda!
„Iuda este trădătorul, și al lui Dumnezeu, și al oamenilor, și al lui însuși ca om. L-a trădat pe Hristos, pe Apostoli și pe sine însuși iudeilor, și pe sine însuși în fața diavolilor. Pentru că este scris: „atunci satana a intrat în el” (Ioan 13, 27).
Este greu să măsoare cineva toată mărimea răului pe care l-a făcut Iuda. A fost necredincios și nesătul, fur și iubitor de arginți, egoist și trădător și, în final, un disperat și un ucigaș. Fiul lui Dumnezeu de multe ori l-a înștiințat să lase calea cea rea, dar el a rămas nepocăit. Mântuitorul Iisus Hristos a arătat față de el aceeași grijă și iubire ca și față de ceilalți ucenici, dar el a răspuns la iubire cu ură. Fiul lui Dumnezeu a îngenunchiat și i-a spălat picioarele cu puțin înainte de trădare, și cu mâna Lui i-a oferit o bucată de pâine înmuiată în sare. Cu pâine și sare noi îi primim pe invitații de rang înalt. Mântuitorul nostru, blând și smerit, a vrut să înalțe demnitatea lui Iuda, și de aceea i-a oferit păine și sare.
L-a dăruit cu pâine și sare, chiar înainte de trădare.
Iuda a luat cu mâna lui pâinea și sarea din mâna Fiului lui Dumnezeu, le-a primit cu mâna, dar le-a respins cu inima, disprețuindu-le. Omul muritor a respins iubirea lui Dumnezeu Cel nemuritor. De aceea Dumnezeu l-a respins deplin și, „după ce a luat pâine, atunci satana a intrat în el” (Ioan 13, 27).
Din acel moment, omul și ucenicul de dinaintea lui Iisus Hristos a fost șters din catastiful oamenilor și trecut în rândul cetelor duhurilor din iad.
Tu acum Îl ispitești pe Dumnezeu și întrebi dacă El dorește să ierte și să mântuiască duhurile din iad. Încerci milostivirea lui Dumnezeu, așa cum au făcut evreii, încercându-i puterea pe Gologota și zicând: „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, coboară-te de pe cruce!” (Matei 27, 40). Pentru ispita lor, evreii au primit plată pe măsură în lumea aceasta. Deci, păzește-te și tu, ca să nu primești răsplata celor de aceeași cugetare cu Iuda!
Nu este adevărat că Iuda a fost predestinat de Dumnezeu să devină trădător, așa cum zici tu! Dacă ar fi fost așa, atunci Fiul lui Dumnezeu s-ar fi ostenit să-l facă să se îndepărteze de la fapta lui cea rea?
Din ce pricină, înainte de toate, l-a luat ca ucenic și l-a ținut lângă el timp de trei ani? De ce S-a smerit în fața lui și i-a spălat picioarele? De ce cu aceleași mâini sfinte i-a dăruit pâine și sare?
Citind înlăuntrul sufetului lui Iuda intențiile lui rele, Domnul a făcut tot ce se putea ca să-l scape de pierzarea veșnică. Și dacă a spus că smintelile trebuie să vină, a mai spus, de asemenea, și acestea, ca o preînștiințare severă: „Vai de omul prin care intră sminteala!” (Matei 18, 7). Ispititorul este însuși satana, care trebuie să-și împlinească lucrarea lui. De aceea este nevoie să vină smintelile (Matei 18, 7), prin el și de la el.
Vai de omul care se va lăsa în mâinile satanei, și va deveni instrumentul lui! Vai de cel care, împotrivindu-se iubirii lui Dumnezeu, va arăta iubirea lui potrivnicului lui Dumnezeu! Să te rogi lui Dumnezeu să te păzească de ispititorul pe care l-a ispitit pe Iuda și pe iudei, și să nu devii niciodată slujitor și instrument al ispitirii lui.”
Prima Lege a lui Dumnezeu – Sfântul Nicolae Velimirovici – Editura Egumenița Cartea Ortodoxă – 2011
Accesul la Ierusalim în noaptea de în viere doar pt vaccinați, sursa Napoca news
Sfântul Luca al Crimeei: Cuvânt la Joia Mare-Cina cea de Taină a lui Hristos
Cina cea de Taină a lui Hristos este atât de tainică, de adâncă şi nesfârşit de însemnată, încât inimile noastre se umplu de cutremur: căci la această sfântă Cină Domnul Iisus Hristos a spălat picioarele ucenicilor Săi, a rânduit Taina Sfintei Împărtăşanii şi a săvârşit pentru întâia dată această Taină, pentru întâia dată i-a împărtăşit pe ucenicii Săi.
Domnul a arătat cu fapta preamarea Sa smerenie, spălând picioarele pline de praf ale ucenicilor, pe care acest lucru i-a uluit nespus: „Cum aşa, Marele nostru învăţător, Domnul nostru să ne spele nouă picioarele!” În mirarea lor, toţi tăceau – şi s-au supus plini de fior Domnului Iisus Hristos. Numai înflăcaratul Petru nu a răbdat: „Cum! Învăţătorul meu, Domnul meu Iisus Hristos îmi va spăla mie picioarele! Nu, Doamne, nu ai să-mi speli picioarele!” – la care Domnul i-a răspuns: „Tu nu înţelegi ceea ce fac, dar mai târziu vei înţelege”. „Nu, Doamne, în veac nu-mi vei spăla picioarele”. „Dacă nu-ţi voi spăla picioarele, nu vei avea parte cu Mine”.
Auzind vorbele acestea, Sfântul Petru s-a cutremurat. „Doamne! Doamne! Nu doar picioarele, ci şi mâinile spală-mi-le, spală şi capul meu, dar de împărtăşirea cu Tine nu mă lipsi!” iar Domnul i-a răspuns: „Celui curat nu trebuie să i se spele mai mult decât picioarele prăfuite”. Şi încheind această minunată, mântuitoare şi mare faptă a Sa, Domnul Iisus Hristos a zis: „Iată Eu, Domnul şi învăţătorul vostru, v-am dat pildă ca să vedeţi cum se cuvine să vă purtaţi şi voi. Dacă Eu, Domnul vostru, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă faceţi acelaşi lucru unii altora” (v. In. 13, 4-15).
[..]
Ce înseamnă cuvintele pe care Domnul le-a spus Sfântului Apostol Petru: „Dacă nu-ţi voi spăla picioarele, nu vei avea parte cu Mine”? De ce a rostit Domnul aceste spuse înfricoşătoare? Fiindcă Sfântul Petru se tulburase în chip atât de firesc şi nu putea nicidecum să-şi dea picioarele spre spălare Marelui său învăţător? De ce n-ar fi avut împărtăşire cu Hristos dacă I s-ar fi împotrivit până la capăt? Fiindcă n-a dat însemnătatea cuvenită acestei mari fapte a Domnului şi a cutezat să I se împotrivească fără să-L înţeleagă. Trebuie să avem evlavie adâncă faţă de Domnul Iisus Hristos şi să primim cu frică şi cutremur fiecare cuvânt al Lui, fără a îndrăzni vreodată să ne abatem de la voia Lui cea dumnezeiască.
El a zis: Cel ce a făcut baie n-are nevoie să-i fie spălate decât picioarele, căci este curat tot. Şi voi sunteţi curaţi, dar nu toţi (v. In. 13, 10). Aşadar, le lipsea ceva. Erau curăţiţi şi sufletele lor erau sfinţite în urma celor trei ani petrecuţi cu Domnul Iisus Hristos şi a învăţăturii pe care o primiseră în inimile lor. Erau curaţi. Dar dacă Domnul a găsit că este neapărată nevoie să le spele picioarele pline de praf, înseamnă că rămăsese în ei o oarecare neputinţă păcătoasă omenească, iar Domnul voia ca ei să fie întru totul sfinţi şi fără de prihană înaintea lui Dumnezeu. Aceasta e o lecţie pentru noi. Suntem datori să ne aducem aminte întotdeauna de mulţimea necurăţiei din noi, chiar şi după ce ne-am pocăit şi ne-am împărtăşit cu Trupul şi Sângele Domnului. Şi numai Domnul poate spăla această necurăţie.
Suntem datori, de asemenea, să ne amintim şi să împlinim porunca lui Hristos: Deci, dacă Eu, Domnul şi învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori ca să spălaţi picioarele unii altora: că v-am dat vouă pildă ca precum v-am făcut Eu vouă, şi voi să faceţi (In. 13, 14-15). Ce înseamnă să ne spălăm picioarele unul altuia? Înseamnă că suntem datori să ne smerim adânc în faţa tuturor oamenilor, să nu ne semeţim în faţa nimănui, să îi slujim pe toţi aşa cum a slujit Domnul Iisus Hristos. Înseamnă că suntem datori să slujim aproapelui în toate, după cuvântul Domnului: Care între voi va vrea să fie mai mare, să fie slujitorul vostru (Mt. 20, 26).
Fără nici o silă, fără nici un dezgust trebuie să spălăm, să legăm şi să doftoricim rănile trupeşti urât mirositoare, pline de puroi ale fraţilor noştri. Tot cu mare smerenie şi dragoste trebuie să doftoricim şi rănile duhovniceşti ale fraţilor noştri, să purtăm neputinţele celor neputincioşi, aşa cum porunceşte apostolul Pavel; să le slujim, nu să le fim stăpâni; să nu poruncim nimănui, ci să ne facem slugă tuturor.
Domnul a săvârşit şi un alt lucru, încă mai însemnat, la Cina cea de Taină din ziua a cărei pomenire o facem acum plecându-ne în rugăciune, în această zi, Domnul Iisus Hristos a întemeiat cea mai mare dintre Tainele creştineşti: Taina Împărtăşaniei. El a săvârşit un lucru neobişnuit de tainic şi de sfânt: a luat pâinea, a binecuvântat-o, şi-a înălţat privirile către cer, a lăudat pe Dumnezeu, a frânt pâinea şi a dat-o ucenicilor Săi spunând uluitoarele, cu totul neobişnuitele cuvinte pe care le auziţi la fiecare Sfântă Liturghie: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor. După aceea, Domnul Iisus Hristos a binecuvântat potirul cu vin şi, dându-l ucenicilor, a grăit: Beţi dintru acesta toţi: acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor. Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea (Mt. 26, 28; Lc. 22, 19). Noi facem asta spre pomenirea Lui în fiecare zi la sfânta Liturghie prin Taina Euharistiei. Mai înainte, El spusese: Eu sunt Pâinea vieţii… Eu sunt Pâinea cea vie, Care S-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci – iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu… Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi (In. 6, 48-51, 53-56).
Aceste cuvinte au fost atât de şocante când oamenii le-au auzit pentru prima dată încât mulţi, chiar dintre ucenicii Lui, L-au părăsit, neputând înţelege cum avea El să le dea de mâncat Trupul Său şi de băut Sângele Său, cum putea să îşi dea numele de „Pâinea Cerească”. Dar cei doisprezece apostoli, pe care Domnul Iisus Hristos i-a întrebat: „Nu vreţi şi voi să Mă părăsiţi?”, i-au răspuns prin gura Sfântului Apostol Petru: „Doamne, unde să mergem? Doar Tu ai cuvintele vieţii veşnice” (v. In. 6, 67-68).
Apostolii au primit, au făcut loc în inimile lor pentru cuvintele tainice ale Domnului, au crezut în faptul că Domnul Iisus Hristos este Pâinea vieţii, care s-a pogorât din cer – iar acum, la Cina cea de Taină, când El le-a dat Trupul şi Sângele Său sub chipul pâinii şi al vinului, şi-au amintit cu adâncă credinţă de ceea ce le spusese Hristos.
[..]
Suntem datori să credem din toată inima în faptul că, împărtăşindu-ne cu Trupul şi Sângele lui Hristos sub chipul pâinii şi al vinului, cu adevărat mâncăm Trupul lui Hristos şi bem Sângele Lui. Şi nimeni dintre noi să nu se îndoiască văzând că pâinea rămâne pâine şi vinul rămâne vin şi că ele au gust de pâine şi de vin. Să nu se îndoiască nimeni de faptul că nu sunt pâine simplă şi vin simplu, ci adevăratul Trup şi adevăratul Sânge al lui Hristos.
[..] În Taina Euharistiei, Domnul săvârşeşte prefacerea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos, şi trebuie să credeţi cu toţii în faptul că această prefacere are loc cu adevărat. Nimeni nu trebuie să creadă, asemenea protestanţilor, că Liturghia este doar o imagine a ceea ce a săvârşit Domnul nostru la Cina cea de Taină, faţă de care ar avea numai o asemănare formală.[..]
Despre faptul că în Taina Euharistiei, care se săvârşeşte la Liturghie, se săvârşeşte cu adevărat neasemuita minune a prefacerii pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos a dat mărturie Domnul şi prin alt mijloc – fiindcă ştim şi din Viaţa Cuviosului Serghie din Radonej că, săvârşind el Liturghia şi chemând Duhul Sfânt, când a rostit cuvintele săvârşitoare ale acestei mari Taine: „Prefăcându-le cu Duhul Tău Cel Sfânt”, unul dintre sfinţii lui ucenici l-a văzut pe Cuvios înconjurat cu totul de văpaie, după care acea văpaie, depărtându-se de la el, sa făcut ghem şi a intrat în potirul cu Sfintele Daruri.
Oare nu ne ajung dovezile acestea? Oare le vom socoti drept legendă? N-au decât să vorbească de legende necredincioşii – însă noi credem că lucrurile stau aşa cu adevărat; iar episcopii şi preoţii care săvârşesc cu mare evlavie Taina Euharistiei, simt limpede că se petrece o Taină foarte mare, simt cum Se pogoară Duhul Sfânt asupra pâinii şi a vinului.
Deci, să întindem mâinile şi picioarele noastre murdare Atotmilostivului Domn Iisus Hristos şi să-L rugăm să spele murdăriile noastre. Şi după ce le va spăla prin Taina pocăinţei, ne vom apropia de marea Taină a împărtăşaniei cu frică şi cutremur, cu credinţă adâncă în faptul că sub chipul pâinii şi al vinului ne împărtăşim cu Trupul şi cu Sângele lui Hristos, că se împlinesc asupra noastră cuvintele lui Hristos:
„Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu întru Mine rămâne şi Eu întru el.” Amin.
http://www.sarbatori-crestine.ro
Iuda a fost zgarcit.Ca prototip al zgarceniei,Iuda a avut si sindromul depresiei care a culminat cu suicidul.Se constata o perfecta legatura intre patima zgarceniei la pacientii de azi si sindromul depresiei ,sindrom determinat de obsesia de a nu fi in pierdere.Dar patima zgarceniei mai are si alta caracteristica:de tradator,de sifonar,de paracios,alta aracteristica de om viclean care se simte bine numai la intuneric.Alta caracteristica a zgarcitului,vicleanului:e un vesnic prefacut,apoi e un vesnic nemultumit.La capitolul adevarul credintei,zgarcitul,vicleanul,vesnicul nemultumit de obicei este primul pe lista capilor ereziilor sia celor care stalcesc adevarul sau un fapt real.Zgarcitul e intotdeauna in barca celor care stramba adevarul si promoveaza minciuna prin mass-media.Zgarcitul nu va face niciodata echipa cu oameni buni pt ca el in obsesia lui nu crede ca mai sunt oameni buni pe lumea asta,drept pt care,pt el tovarasia cu oamenii rai este totul.