Cina cea de Taină a lui Hristos este atât de tainică, de adâncă şi nesfârşit de însemnată, încât inimile noastre se umplu de cutremur: căci la această Sfântă Cină Domnul Iisus Hristos a spălat picioarele ucenicilor Săi, a rânduit Taina Sfintei Împărtăşanii şi a săvârşit pentru întâia dată această Taină, pentru întâia dată i-a împărtăşit pe ucenicii Săi. Domnul a arătat cu fapta preamarea Sa smerenie, spălând picioarele pline de praf ale ucenicilor, pe care acest lucru i-a uluit nespus: „Cum aşa, Marele nostru Învăţător, Domnul nostru să ne spele nouă picioarele!” În mirarea lor, toţi tăceau – şi s-au supus plini de fior Domnului Iisus Hristos. Numai înflăcaratul Petru nu a răbdat: „Cum! Învăţătorul meu, Domnul meu Iisus Hristos îmi va spăla mie picioarele! Nu, Doamne, nu ai să-mi speli picioarele!” – la care Domnul i-a răspuns: „Tu nu înţelegi ceea ce fac, dar mai târziu vei înţelege”. „Nu, Doamne, în veac nu-mi vei spăla picioarele”. „Dacă nu-ţi voi spăla picioarele, nu vei avea parte cu Mine”. Auzind vorbele acestea, Sfântul Petru s-a cutremurat. „Doamne! Doamne! Nu doar picioarele, ci şi mâinile spală-mi-le, spală şi capul meu, dar de împărtăşirea cu Tine nu mă lipsi!” iar Domnul i-a răspuns: „Celui curat nu trebuie să i se spele mai mult decât picioarele prăfuite”. Şi încheind această minunată, mântuitoare şi mare faptă a Sa, Domnul Iisus Hristos a zis: „Iată Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru, v-am dat pildă ca să vedeţi cum se cuvine să vă purtaţi şi voi. Dacă Eu, Domnul vostru, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă faceţi acelaşi lucru unii altora” (Ioan 13, 4-15).
Ce înseamnă să ne spălăm picioarele unul altuia? Înseamnă că suntem datori să ne smerim adânc în faţa tuturor oamenilor, să nu ne semeţim în faţa nimănui, să îi slujim pe toţi aşa cum a slujit Domnul Iisus Hristos. Înseamnă că suntem datori să slujim aproapelui în toate, după cuvântul Domnului: Care între voi va vrea să fie mai mare, să fie slujitorul vostru (Matei 20, 26). Fără nici o silă, fără nici un dezgust trebuie să spălăm, să legăm şi să doftoricim rănile trupeşti urât mirositoare, pline de puroi ale fraţilor noştri. Tot cu mare smerenie şi dragoste trebuie să doftoricim şi rănile duhovniceşti ale fraţilor noştri, să purtăm neputinţele celor neputincioşi, aşa cum porunceşte apostolul Pavel; să le slujim, nu să le fim stăpâni; să nu poruncim nimănui, ci să ne facem slugă tuturor.
Domnul a săvârşit şi un alt lucru, încă mai însemnat, la Cina cea de Taină din ziua a cărei pomenire o facem acum plecându-ne în rugăciune, în această zi, Domnul Iisus Hristos a întemeiat cea mai mare dintre Tainele creştineşti: Taina Împărtăşaniei. El a săvârşit un lucru neobişnuit de tainic şi de sfânt: a luat pâinea, a binecuvântat-o, şi-a înălţat privirile către cer, a lăudat pe Dumnezeu, a frânt pâinea şi a dat-o ucenicilor Săi spunând uluitoarele, cu totul neobişnuitele cuvinte pe care le auziţi la fiecare Sfântă Liturghie: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor. După aceea, Domnul Iisus Hristos a binecuvântat potirul cu vin şi, dându-l ucenicilor, a grăit: Beţi dintru acesta toţi: acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor. Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea (Matei 26, 28; Luca 22, 19). Noi facem asta spre pomenirea Lui în fiecare zi la sfânta Liturghie prin Taina Euharistiei.Aceste cuvinte au fost atât de şocante când oamenii le-au auzit pentru prima dată încât mulţi, chiar dintre ucenicii Lui, L-au părăsit, neputând înţelege cum avea El să le dea de mâncat Trupul Său şi de băut Sângele Său, cum putea să îşi dea numele de „Pâinea Cerească”. Dar cei doisprezece Apostoli, pe care Domnul Iisus Hristos i-a întrebat: „Nu vreţi şi voi să Mă părăsiţi?”, i-au răspuns prin gura Sfântului Apostol Petru: „Doamne, unde să mergem? Doar Tu ai cuvintele vieţii veşnice” (Ioan 6, 67-68).
Suntem datori să credem din toată inima în faptul că, împărtăşindu-ne cu Trupul şi Sângele lui Hristos sub chipul pâinii şi al vinului, cu adevărat mâncăm Trupul lui Hristos şi bem Sângele Lui. Şi nimeni dintre noi să nu se îndoiască văzând că pâinea rămâne pâine şi vinul rămâne vin şi că ele au gust de pâine şi de vin. Să nu se îndoiască nimeni de faptul că nu sunt pâine simplă şi vin simplu, ci adevăratul Trup şi adevăratul Sânge al lui Hristos. În Taina Euharistiei, Domnul săvârşeşte prefacerea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos, şi trebuie să credeţi cu toţii în faptul că această prefacere are loc cu adevărat. Nimeni nu trebuie să creadă, asemenea protestanţilor, că Liturghia este doar o imagine a ceea ce a săvârşit Domnul nostru la Cina cea de Taină, faţă de care ar avea numai o asemănare formală.
Despre faptul că în Taina Euharistiei, care se săvârşeşte la Liturghie, se săvârşeşte cu adevărat neasemuita minune a prefacerii pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos a dat mărturie Domnul şi prin alt mijloc – fiindcă ştim şi din Viaţa Cuviosului Serghie din Radonej că, săvârşind el Liturghia şi chemând Duhul Sfânt, când a rostit cuvintele săvârşitoare ale acestei mari Taine: „Prefăcându-le cu Duhul Tău Cel Sfânt”, unul dintre sfinţii lui ucenici l-a văzut pe Cuvios înconjurat cu totul de văpaie, după care acea văpaie, depărtându-se de la el, sa făcut ghem şi a intrat în potirul cu Sfintele Daruri. Oare nu ne ajung dovezile acestea? Oare le vom socoti drept legendă? N-au decât să vorbească de legende necredincioşii – însă noi credem că lucrurile stau aşa cu adevărat; iar episcopii şi preoţii care săvârşesc cu mare evlavie Taina Euharistiei, simt limpede că se petrece o Taină foarte mare, simt cum Se pogoară Duhul Sfânt asupra pâinii şi a vinului.
Deci, să întindem mâinile şi picioarele noastre murdare Atotmilostivului Domn Iisus Hristos şi să-L rugăm să spele murdăriile noastre. Şi după ce le va spăla prin Taina pocăinţei, ne vom apropia de marea Taină a Împărtăşaniei cu frică şi cutremur, cu credinţă adâncă în faptul că sub chipul pâinii şi al vinului ne împărtăşim cu Trupul şi cu Sângele lui Hristos, că se împlinesc asupra noastră cuvintele lui Hristos: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu întru Mine rămâne şi Eu întru el.” Amin.
Sursa: http://www.sarbatori-crestine.ro
Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi
IPS TEODOSIE REFUZA VACCINAREA DIN MOTIVE BINECUVANTATE.A PUS PROBLEMA FOARTE BINE DE LA UN CAPAT LA CELALALT SI FOARTE INTELEPT.PRIN ICONOMIE,SF IMPARTASANIE II ESTE VACCIN SI LUI SI TUTUROR CREDINCIOSILOR PE CARE I IMPARTASESTE.SA DEA DUMNEZEU SA REZISTE ATACURILOR PUBLICATIILOR SCRISE AUDIO SI VIZUALE EVREIESTI DIN ROMANIA.S A VAZUT SI AUZIT CLAR POZITIA LUI FERMA VIZAVI DE VACCIN.
https://m.activenews.ro/stiri/IPS-Teodosie-Nu-ma-vaccinez-pentru-ca-nu-am-nevoie%3B-ma-impartasesc-zilnic-si-vaccin-mai-mare-ca-asta-mai-puternic-nu-este-altul.-Pentru-Covid-i-am-mai-ajutat-pe-preoti-cu-medicamente-de-la-domnul-George-Becali-Arbidol-si-Ivermectina-166562
ACUM FACE CE TREBUIE.E TOTUSI O BUCURIE SA AUZI ASA CEVA.
CTP II PORUNCESTE PATRIARHULUI SA I OBLIGE PE PREOTI CU VACCINUL.E BINE CE SE INTAMPLA PT CA SUNTEM INAINTEA GRECILOR LA REFUZUL VACCINULUI.GRECII SUNT DEPARTE RAU DE TOT DE NOI.ACOLO IERARHII PREOTII SI CREDINCIOSII FAC TESTE PCR INAINTE DE INTRAREA LA FIECARE SLUJBA.ATAT DE DEPARTE DE CREDINTA SUNT GRECII.EI NU AU INCREDERE IN PUTEREA SF IMPARTASANII.GRECII JUDECA CREDINTA NUMAI CU MINTEA.EI NU POT MAI MULT.CE SE LAUDA EI CA SUNT MARI ORTODOCSI SI AU CEI MAI MULTI SFINTI?NOI NU SUNTEM ASA DE MANDRI SI LAUDAROSI SI NICI NU NI SE OPRESTE CREDINTA NUMAI IN CAP SI ATAT.LA NOI DE FIECARE DATA A COBORAT LA INIMA SI STA ACOLO.
CTP are figura de criminal in serie, Cand il privesti, te infiori. Acum vad ca-si baga nasul unde nu-i fierbe oala si vrea sa devina cu adevarat criminal. Am scris candva despre aceasta scursoare si n-am nicio placere sa aud de el.
Părintele Martir Constantin Sârbu: Înţelesuri vii ale TAINEI SPĂLĂRII PICIOARELOR
Ce fac Eu, tu nu pricepi acum…
Când tu lucrezi cu Dumnezeu sau când El lucrează cu tine, cele mai multe din întâmplări nu le înţelegi la timpul lor.
Şi de câte ori am răstălmăcit noi – înţelegând fricos sau sucit, îngust sau dureros – multe din cele mai frumoase şi mai fericite din lucrările Lui cu noi?
Nu, suflete al meu! Totul are un dumnezeiesc şi minunat înţeles. Să nu te îndoieşti de nimic, niciodată! Tot ce nu înţelegi acum, nu te grăbi să înţelegi greşit, fiindcă va veni timpul să înţelegi cu adevărat, dar mai târziu. Dacă se petrec în viaţa ta, fără voia ta şi fără o urmare directă a faptelor tale, întâmplări de neînţeles, nu te grăbi să-ţi formezi încă o părere, pentru ca nu cumva să te întristezi degeaba, când de fapt ar trebui să te bucuri; ca să nu cârteşti, când de fapt ar trebui să lauzi pe Domnul; ca să nu te descurajezi atunci când de fapt ar trebui să te umpli de îmbărbătare sfântă şi de bucuroasă nădejde. De aceea, când lucrul de neînţeles ţi se întâmplă ţie sau vezi că se întâmplă cu lucrarea Domnului, crede adânc că mâna Lui lucrează. Şi dacă nu-L poţi lăuda plin de bucurie, cel puţin taci plin de smerenie, căci după aceea, foarte fericit, ai să înţelegi totul.
Dacă nu te spăl Eu …
Suflete drag, ajuns aici, te rog ia bine seama la ceea ce citeşti, înţelege întocmai ceea ce îţi spune şi îţi cere Hristos! Iată, Hristos stă acum şi înaintea ta aşa cum stătea atunci în faţa sfântului Său apostol, gata să-l spele şi pe el aşa cum făcuse cu toţi ceilalţi dinaintea lui şi aşteaptă consimţământul tău. Aşteaptă supunerea şi predarea ta; nu te împotrivi, primeşte spălarea Lui!
Nimeni pe lume nu poate face întoarcerea ta, rugându-se în locul tău! Oricine te iubeşte, se roagă pentru tine şi suferă pentru tine poate face mult pentru tine înaintea lui Dumnezeu, dar oricât te-ar iubi altcineva, oricât de mult ar vrea să facă şi ar face pentru tine, dacă tu însuţi nu faci nimic şi nu vrei să faci nimic, totul este în zadar. Poţi să fii fiul unui părinte credincios sau soţul unei soţii credincioase sau părintele unor fii credincioşi, poţi să trăieşti toată viaţa ta lângă suflete credincioase, dar dacă tu însuţi nu te-ai născut din nou, dacă tu însuţi n-ai adus inima ta la Domnul ca să ţi-o spele, vei muri în păcatele tale, fără să vezi împărăţia lui Dumnezeu, fără să fii mântuit şi vei fi despărţit pe veci de iubiţii tăi care au fost credincioşi (Ioan 3, 3; Cor. 6, 9-11; Efes. 2, 1-6; Tit. 3, 5; Evrei 10, 19-22).
Înţelegi tu, care citeşti acum? Şi mai ales înţelegi că ceea ce este scris aici este scris tocmai pentru tine?
Dumnezeu să te binecuvinteze şi să te spele, de-I vei asculta chemarea!
Doamne, nu numai picioarele…
O, inima Domnului, care le-a iubit tocmai pentru aceasta! De acele gloate nebăgate în seamă, iubite cel mai puţin, împovărate cel mai mult, spălate şi uşurate cel mai rar, de acelea a avut cea mai mare milă, de poporul năpăstuit, de mulţimile apăsate, de gloatele ca nişte turme lăsate fără păstor (Matei 9, 36]! Şi El singur, numai El singur a venit să-i caute şi să-i mântuiască mai ales pe aceştia, îngrijindu-i ca pe nişte picioare crăpate, rănite, bolnave şi bătătorite de chinuri prea lungi, prăfuite de drumuri prea grele şi gârbovite de poveri prea nemiloase.
Cu câtă milă şi bunătate spală Domnul şi unge astfel de suflete!
Dar nu numai picioarele au nevoie să fie spălate mai des; la fel au şi mâinile şi mai ales capul. Adică cei care lucrează pentru alţii şi cei care conduc pe alţii.
În locurile pe unde te-ai întinat cel mai mult, caută să nu mai treci niciodată. Pe căile care te murdăresc nu mai umbla. Pragul caselor stricate nu-l mai trece şi cu oamenii a căror tovărăşie te înjoseşte nu mai umbla niciodată!
Dacă eşti păstor, urmează pilda Mântuitorului şi caută mai ales oile cele slabe, cele mai de la margine, cele din urmă, cele mai neputincioase şi ajută-le să se poată curaţi şi vindeca şi ele. Caută să împodobeşti mai frumos mădularele care au preţul cel mai din urmă (1 Cor. 12, 23) şi îngrijeşte cu milă mai ales pe cei dintre mădularele Bisericii care sunt picioare.Iar când Domnul îţi cere un lucru, fă întocmai cum îţi cere El, nu face cum era gata să facă sfântul Apostol Petru: întâi nu voia să facă nimic, iar îndată după aceea voia să facă mai mult decât cerea Hristos. Şi asta numai aşa, ca să nu fie cum voia Domnul, ci ori mai puţin, ori mai mult.
Voi sunteţi curaţi, dar nu toţi…
Oricât te-ai păzi tu, nu te păzesc alţii. Şi chiar dacă tu te fereşti să nu te stropeşti cu noroi sau să nu te umpli de praf, umblarea stricată a altora uşor te poate murdări.
Înţelegeţi voi ce v-am făcut Eu?
Mai întâi că doar acela dintre fraţi este mai mare, care din adâncul inimii lui poate să se smerească mai prejos ca toţi, în tăcere şi iubire.
Apoi că, păstrându-ne pe noi înşine în necurmată curăţie, trebuie să privim cu grijă şi simţ de răspundere la fraţii noştri, dorind şi lucrând neîncetat pentru ca ei să poată ajunge tot mai curaţi.
Niciodată nu vom putea spăla pe nimeni numai cu vorbele noastre, ci doar cu mâinile noastre, adică cu rugăciunile noastre şi cu ostenelile noastre.
Celui cu adevărat mare nu-i este greu să se smerească în faţa oricui.
Celui cu adevărat curat nu-i este greu să spele pe oricine.
Celui cu adevărat sfânt nu-i va fi greu a face totul în tăcere şi cu cea mai discretă duioşie.
Cel cu adevărat iubitor va face întotdeauna totul cu plăcere, cu bucurie, cu blândeţe, cu prietenie.
Cel cu adevărat înţelept va păstra esenţa adevărului tuturor lucrurilor. Dar vai, cât de puţini ucenici înţeleg ce a făcut Domnul şi ce a dorit El să înţeleagă ei din ceea ce a făcut El!
Eu v-am dat o pildă…
Adevărata pildă este aceea pe care o trăieşte însuşi cel care ţi-o predică. Adevăratul învăţător este acela care crede şi urmează mai întâi el însuşi ceea ce propovăduieşte altora.
Hristos ne-a dat cel dintâi exemplu că învăţătura Sa este cu putinţă a fi împlinită cu fapta de către orice om, numai dacă acel om voieşte cu adevărat aceasta. Domnul Iisus de la nivelul firii omeneşti a pornit, arătând doar că singura condiţie necesară este să ai dragoste de Dumnezeu şi iubire de semeni. De altceva nu mai ai nevoie de nimic, pentru a putea trăi aşa cum a trăit Iisus (1 Ioan 2, 6).
Robul nu este mai mare decât Domnul…
Credincios adevărat este acela care, făcând binele, nu se măsoară cu semenii săi, ci cu învăţătorul său, căci cine se măsoară cu alţii, totdeauna se va mândri, dar cine se măsoară cu Domnul, acela îşi va găsi totdeauna măsura smereniei sale.
Când îţi iei o prea mare slobozenie faţă de Hristos, devii robul tău însuţi. Numai când te poţi robi pe tine cu adevărat, atunci devii cu adevărat slobod.
Cu adevărat slobod este acela care are numai un singur lanţ – neprihănirea, o singură cătuşă – dragostea, un singur proces – conştiinciozitatea, şi o singură sentinţă – datoria împlinită fericit. Un om slobod a fost Robul Cel Neprihănit, care tocmai prin acest fel de a fi S-a făcut Slobozitorul tuturor (Isaia 53, 11), luând asupra Sa poverile nelegiuirilor noastre.
Căci a fi cu adevărat ucenic al lui Hristos înseamnă a învăţa neîncetat cum poţi să faci mai bine acest lucru, anume eliberarea altora din robia păcatelor.
Cu un singur cuvânt poţi alunga mulţi nori, cu un singur suflet mântuit poţi acoperi multe păcate (Iacob 5, 20) şi cu o singură viaţă poţi înlătura multe morţi (1 Tim.4, 16; Rom.11, 14; 1 Cor. 9, 22).
Dar trebuie să fii întotdeauna bine înarmat, pentru că satana care îi ţine robi îşi apără prada cu toată puterea. O săgeată a lui te va răni. Alinând rănile altora, tu nu ţi-o dezveli pe a ta niciodată, iar preţul tău veşnic va fi acela al sufletelor pe care le-ai slobozit, al timpului pe care l-ai răscumpărat, al adevărului pe care l-ai strălucit.
Vei fi atunci şi tu ceva din Domnul tău.
Dacă ştiţi – dacă faceţi…
În Hristos, a face înseamnă mai întâi a şti.
După cum Dumnezeu a început facerea lumii mai întâi prin lumină, tot aşa nici adevăratul credincios nu va reuşi să facă vreodată ceva sănătos şi vrednic dacă mai întâi nu va căuta să cunoască cum trebuie şi când trebuie făcut ceea ce este nevoie să facă. Nu poţi face binele decât dacă ştii bine.
Niciodată nu vei putea fi o călăuză bună pentru alţii dacă mai întâi nu ai o cunoaştere clară a drumului pe care mergi. Un îndrumător îndrăzneţ nu este chiar totdeauna de folos, dar unul înţelept este totdeauna necesar. Fiindcă în înţelepciune este totdeauna şi îndrăzneală, dar în îndrăzneală nu este totdeauna şi înţelepciune. Sunt vremi de mare binecuvântare pentru lucrarea lui Hristos atunci când în fruntea ei se găsesc cât mai mulţi bărbaţi plini de Duhul Sfânt, căci totul este mai întâi înţelepciune, apoi putere.
Este binecuvântată acea familie şi biserică ce are în mijlocul ei cât mai multe astfel de suflete, care au strălucirea cunoaşterii peste toate întinderile faptei. Vai însă acolo unde se munceşte fără lumină, unde se ştie fără să se facă şi unde se face fără să se ştie!
Fericire este numai acolo unde Adevărul lucrează Dragostea.
Fragmente: Lacrimă şi har. Preotul martir Constantin Sârbu, Editura Bonifaciu, 2011
Rugăciunea scoate la iveală patimile ce zac în noi
SFÂNTUL CUVIOS SOFRONIE DE LA ESSEX
Țelul de pe urmă este ca mintea noastră să fie în toată vremea împreunată inimii. Această împreunare a inimii cu mintea este însuși locul rugăciunii.
Practic, cel mai adesea, ședem și rostim rugăciunea fără glas, în locul inimii. La început este de folos a lega rugăciunea de răsuflare. Când tragi aerul spui: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”; apoi când îi dai drumul, zici: „Miluiește-mă!”. Ne ațintim toată luarea-aminte asupra numelui lui Hristos și a cuvântului: „Miluiește-mă”. Nu îngăduim să pătrundă niciun alt gând. La început, această lucrare ce pare atât de simplă este grea; în loc să fim în pace, luptăm. Dar totuși, puțin câte puțin, ne obișnuim a lua aminte la locul cel mai înalt al inimii. Treptat, ne obișnuim cu rugăciunea.
Când începem a rosti numele lui Hristos, mulțime de „gânduri” ne năpădesc. Cum ne oprim din rugăciune, năvala se face nevăzută. Ieșim cu mintea slobodă, pe când în timpul rugăciunii „gândurile” ne năpădeau: rugăciunea scoate la iveală patimile ce zac în noi. Aceste atacuri descoperă îndeobște cuprinsul ființei noastre. În clipa rugăciunii luptăm cu toate aceste chipuri, cu toate aceste patimi și preocupări, pentru a rosti numele lui Hristos cu o minte curată.
Arhimandritul Sofronie, Din viață și din Duh, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, p. 56
De azi,Europa a devenit stat nazist.O mega-Germanie nazista.Iar o sa vorbim de Führer,iar o sa vorbim de SS(SS inseamna Schengen Space in Germania nazista,pt cine nu stie).Iar vom auzi de Diktate de la Viena,pt ca de azi s a legiferat nazismul in Europa.Ca nu e un Hitler ori Musollini in Europa?Nu e problema.Hitler e acum mutat la Washington iar Musollini acum e la Beijing.Nu vand acum americanii arme tarilor in stil nemtesc asa cum faceau nemtii prin 1939-1940?Desigur.Istoria nazista antiruseasca se repeta vazand cu ochii.De azi sa stiti ca nu mai exista libertati.Deja putem discuta de legalizarea razboiului.In chestiunea Ukraina,nu se repeta istoria nazista „nationalista” antiruseasca?Se prea repeta.In Polonia la fel.In Romania nu a iedit inca la rampa un Antonescu(ca fenomen ma exprim si o spun ca a fost un patriot,multe nu a facut ca nazistii).Eu intuiesc un Antonescu in persoana lui Basescu pt ca are gandirea lui,va avea activitatea lui militara in statul roman si cred ca si finish ul lui Antonescu.Asa cum e el acum.Basescu il repeta pe Antonescu,pt ca vedem si la el o lupta pt pastrarea integritatii teritoriale si suveranitatii Romaniei.Asa cum e el cu bune si cu rele.Si iar se va instaura nazismul in Romania .Prin cine?Prin Basescu.Iar vor fi arestari in masa.Prin cine?Prin Basescu.Singura diferenta e ca prin ’40 vorbeam de Maresalul Antonescu,iar in mai 2021 vom vorbi de Amiralul Basescu in fruntea conducerii statului Roman.Nu o credeti?Asa va fi.
Însemnătatea Sfintei Euharistii
fragmente
„Statornicind legea Paştilor vechi-testamentare, Moise cere ca evreii să mănânce mielul pascal cu ierburi amare, şi adaugă:
„Să-l mâncaţi însă aşa: să aveţi coapsele încinse, încălţămintea în picioare şi toiegele în mâinile voastre; şi să-l mâncaţi cu grabă ”(Ieş. 12, 11).
Explicând cuvintele grăite de Moise, Sfântul Grigorie Teologul spune:
„Să mâncăm jertfa cu grăbire, cu azimă şi cu ierburi amare, cu mijloacele încinse şi cu picioarele încălţate, sprijinindu-ne, asemenea bătrânilor, pe toiege.”
1) „Cu grăbire, ca să nu facem ceea ce l-a oprit porunca lui Dumnezeu pe Lot să facă, să nu ne uităm înapoi… şi să nu ne învârtoşăm, făcându-ne stâlp de sare, în urma întoarcerii la cele rele, pe care o naşte tărăgănarea.” Altfel spus, să ne grăbim cu toată hotărârea să ne îndreptăm viaţa şi să nu privim înapoi, adică să nu ne întoarcem la trecutul păcătos.
2) Cu ierburi amare, căci viaţa după Dumnezeu este amară şi plină de osteneli, mai ales pentru începători, şi dispreţuieşte plăcerile: altfel spus, să ne asumăm efortul nevoinţei morale şi să mergem pe calea strâmtă.
3) Să ne încingem mijloacele, adică prin curăţie să potolim în noi pofta şi nechezatul după femeia aproapelui de care vorbesc Dumnezeieştile Scripturi (Ier. 5, 8), alungând urâciunea patimii, ca să gustăm curaţi Paştile, omorând mădularele noastre cele de pe pământ (v. Col. 3, 5) şi urmând lui Ioan, pustnicul, Înaintemergătorul şi marele propovăduitor al adevărului, care de asemenea era încins.
4) Trebuie să fim încălţaţi pentru a fi feriţi, printre altele, de muşcătura scorpionilor şi şerpilor, ce se găsesc din belşug în Egipt, şi a nu suferi vătămare de la cei peste care ni s-a poruncit să călcăm (v. Lc. 10, 19). Altfel spus, trebuie să ne ferim de muşcătura ispitelor în lupta îndârjită cu şarpele-diavol.
5) În fine, Legea ne porunceşte să ne sprijinim pe toiag pentru a nu ne poticni cu gândul atunci când auzim de sângele, suferinţa şi moartea lui Dumnezeu şi a nu cădea în păgânătate crezând că apărăm Dumnezeirea. Mănâncă Trupul şi bea Sângele cu îndrăzneală, fără urmă de îndoială, dacă doreşti viaţa. Ia aminte fără urmă de necredinţă la învăţătura despre Trup şi ascultă fără să te sminteşti învăţătura despre pătimirea Domnului, stai sprijinindu-te cu tărie, fără să te clatini deloc în faţa potrivnicului, ridică-te la înălţime, întăreşte-ţi picioarele pe piatră, ca să nu şovăie paşii tăi (v. Ps. 16, 5), care umblă după Dumnezeu.
Dacă vom îndeplini condiţiile pe care Sfântul Grigorie Teologul le consideră indispensabile pentru împărtăşirea cu vrednicie, în Taina Euharistiei vom primi de la Dumnezeu mare putere harică şi tot ce trebuie pentru mântuire.”
„Dacă vei face aşa, vei ieşi din Egipt: ştiu fără îndoială că stâlp de foc şi de nor îţi va arăta calea zi şi noapte, pustia nu va mai fi sălbatică, marea se va despărţi, Faraon se va îneca, va ploua cu pâine din cer, piatra se va face izvor de apă, Amalec va fi biruit nu numai cu armă, ci şi cu mâinile Drepţilor, care închipuie în acelaşi timp şi rugăciunea, şi semnul nebiruit al Crucii… şi, fără să mai lungesc vorba, o să spun: tot ce se istoriseşte după acestea şi împreună cu acestea îţi va fi dat de la Dumnezeu… Aşa va fi pentru tine Taina Paştilor!” (Cuvântul 45).
Dacă vom îndeplini condiţiile pe care Sfântul Grigorie Teologul le consideră indispensabile pentru împărtăşirea cu vrednicie, în Taina Euharistiei vom primi de la Dumnezeu mare putere harică şi tot ce trebuie pentru mântuire.”
Sfântul Vasile al Kineşmei, Evanghelia pentru omul modern. Învățături din Evanghelia după Marcu – vol. 2, Editura Sophia, 2013
Calea crestin ortodoxa a poporului roman e o cale stramta ,calea cea larga care nu e in firea romanului este calea „cea larga”a celor ale sistemului si care are ca final deportarile si razboiul pt ca traind pe calea cea larga faci ori lobby rusilor si intri in conflict cu americanii,ori faci lobby americanilor si intri in conflict cu rusii.Acum scapare nu mai exista decat intru calea cea stramta crestin ortodoxa care nu i are ca sprijin nici pe americani,nici pe rusi si nu te dezamageste.Toti care nu inteleg realitatea aceasta vor sfarsi ori de mana americana,ori de mana ruseasca.Ti a placut sistemul?Cum iti asterni asa dormi.Vor supravietui doar crestinii acestia ortodocsi batjocoriti de toti pt credinta lor curata si pt ca au fost drepti pe lumea asta.Restul?La moarte.
PENTRU A SE ÎNVĂŢA ÎNTRU SMERENIA LUI HRISTOS
fragment
El, absolutul Stăpân al întregii lumi, Se dă pe Sine tuturor înjosirilor.
Cumva începem să simţim, prin descoperirea lui Hristos, că Dumnezeu este smerenie. Astfel se lămureşte că dragostea Lui este nu una mândră, ci smerită. Iar această însuşire a dumnezeieştii smerenii a lui Hristos se arată în cuvintele Sale, când a pus un copilaş în faţa Sa şi a zis: „De nu se va face cineva asemenea acestui copilaş, nu va fi în stare să intre în Împărăţia Cerurilor“; sau când a spus că cel mai mic, mare va fi în Împărăţia lui Dumnezeu.
Şi este o latură a pocăinţei dreptslăvitoare înaintea lui Dumnezeu, care sminteşte pe mulţi dintre cei din alte „biserici“: noi cădem în genunchi la pământ, ne atingem cu faţa şi cu fruntea de pământ, însemnând astfel robia noastră înaintea Lui, amintindu-ne de cuvintele Sale pe care le-a rostit înaintea acelui copil: „Dacă nu se smereşte cineva precum acest copil, acela nu va intra în Împărăţia cerească“.
Însuşi Domnul, fără de Care nimic nu poate fi, S-a înmicşorat pe Sine într-atâta, încât oameni din păturile sociale cele mai de jos puteau să-L mâhnească, să-L scuipe, să-L lovească, să-L bată peste obraz şi să-I pricinuiască tot felul de înjosiri. …
Domnul, avându-Şi cea mai-nainte de veci a Sa fiinţare în duhul smereniei, Şi-a arătat cea mai-nainte de veci dragoste în chipuri de-ale robului. Iar noi îi urmăm în acele chipuri de rob, în mişcările pocăinţei noastre înaintea lui Dumnezeu, exprimându-le sub formă de mătănii până la pământ. In timpul postului facem un mare număr de mătănii în fiecare zi. Apoi când, după răstignirea noastră, înviem cu Hristos, de atunci îl vom primi şi vom vorbi cu El în picioare, ca fiii cu tatăl.
Dumnezeu este smerit în însăşi esenţa Sa, şi deşertarea Lui prin întrupare poartă trăsătura smereniei.
….în condiţiile pământeşti ale vremilor noastre, ar trebui să trăim ca şi creştinii primelor veacuri. Deja în Cărţile apostolilor se spune că primii creştini răbdau toate prigoanele, li se luau toate avuţiile, erau lipsiţi de drepturi şi de viaţă. Şi acum Domnul a trimis acel pahar, ca să-l bea cei ce locuiesc într-o ţară mare, unde şaptezeci de ani a bântuit o prigoană drăcească. Şi multor milioane de oameni în Rusia orthodoxă le-a fost dat să moară pentru faptul că mărturiseau pe Hristos…
…Este cumplit să şi vorbeşti despre formele pe care le ia lepădarea de Hristos în vremurile noastre…
Teamă îmi este că un astfel de dispreţ al religiei este mai primejdios decât prigoanele drăceşti vădite.
Iar nevoinţa noastră, nevăzută de nimeni, rămâne în toată puterea sa în ochii lui Dumnezeu. Iar noi ar trebui să facem precum ne zice Domnul: vor să-ţi ia cămaşa – dă-le şi haina; vor să munceşti la ei un răstimp – munceşte-le de două ori mai mult; rugaţi-vă pentru cei ce vă înjosesc, rugaţi-vă pentru prigonitori, rugaţi-vă pentru toţi cei ce fac răul împotriva voastră. Iar atunci, zice Domnul, iubindu-vă vrăjmaşii, şi voi vă veţi face fii Tatălui Celui Preaînalt.
Vedeţi acum structura vieţii duhovniceşti, şi păziţi-o în cugetul vostru. Poţi vorbi despre ea la nesfârşit, căci este Nefăcuta Lumină în răsfrângerile sale pământeşti.
Este desăvârşirea care se exprimă în îndeletnicirile cele mai mărunte şi neînsemnate. Astfel ne pregătim a ne sui pe Golgotha cu Hristos, pentru ca apoi să şi înviem cu El, după cuvântul lui Ioan Damaskin: „Răstignitu-m-am cu Tine ieri, astăzi mă învii cu Tine în slava Invierii“.
Iar voi păstraţi această moştenire – dragostea noastră pentru Hristos, pentru că nu este ceva mai mare în toată fiinţarea cosmică. Nu este nimic mai sfânt, mai înţelept, mai minunat contemplării, decât Hristos.
Să vă păzească Domnul, dragii mei.
Şi să înnoiţi în voi acest foc al iubirii pentru Hristos.
din: Arhimandritul Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. II, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2008
Ce este vaccianurarea populatiei?Este un fapt medical care se refera la libera alegere a fiecaruia ca si in viata intima sexuala si oricum te ai da peste cap,nu poti tu sa dirijezi madularul omului ce sa faca cu el,dupa cum nu ai cum sa dirijezi tu tot corpul omului ce sa faca cu el pt sanatatea omeneasca.Aici sunt doua chestiuni care e xclud orice posibilitate de a face ce vrei tu cu posesorul unui corp omenesc si al unui organ sexual.Sau vrei tu sa i dirijezi organul genital al u n eia ca imparateasa habsburgica Maria Tereza care se impreuna cu armasari?Pt ca vorbim de doua lucruri pe post de egalitate:faptul medical si faptul sexual pe care nu le ai putea tu incadra in niste reguli de ale tale cat ai fi tu de Gingis-Han.Hai sa zicem ca transformi tu in legume 100-200 de cetateni ,precum proxenetii,dar nu ai cum sa i faci pe toti dintr o tara,sau dintr o Europa legume pt ca nici Hitler nu a scos o la capat cu ce vroia el.Mai mult,bomba aruncata de el,tot in capul lui s a intors.Ce a reusit neamtul?Sa strice gradina Europei si fructele i le au cules tot altii.
Un Preot Mucenic care L-a mărturisit pe Hristos cu prețul vieții
Părintele Porfirie este unul dintre Mucenicii regimului totalitar, împuşcat la 8 august 1942 în gulagul stalinist IVDEL din regiunea Sverdlovsk, azi Ecaterinburg.
La doar 38 de ani,Părintele Porfirie Șoimu era executat în 1942 de un pluton de execuție, în lagărul comunist de la Ivdel. Vina sa, decretată de aprigii bolşevici era în primul rând misia sa de Preot, deci „dușman al poporului”; motivul: refuzase cu un an înainte să închidă biserica din Soroca și să anunțe oamenii din parohie că religia ortodoxă este o minciună.
El s-a născut la 26 februarie 1904, în satul Stoicani, într-o familie de ţărani gospodari răzeşi. Mama sa, Victoria Negru, era din Izvoare, judeţul Soroca, iar tatăl, Mihail Şoimu, din Stoicani, dintr-un neam de preoţi, rămas orfan de părinţi.
Dorința de slujire a Domnului l-a îndreptat înspre Şcoala Duhovnicească din Edineţ, iar după terminarea ei, la Facultatea de Teologie din Chişinău.
În 1929, s-a căsătorit cu Maria Nestor, fiică de învăţător din Parcani, s-a preoţit şi de atunci i-a slujit cu credinţă, dragoste și adânc devotament lui Dumnezeu.
După absolvire s-a dedicat parohiei sale și nu a vrut să o părăsească după ce Basarabia a fost ocupată în 1940. Zilnic era chemat la Soroca unde era somat de NKVD să închidă biserica. Părintele a spus de fiecare dată „nu”.
Era un climat de teroare, unii oameni dispăreau pur și simplu peste noapte, dar comuniștii erau prudenți pentru a nu declanșa revolte. Deportările și arestările se făceau nopatea.
Ordinul lui Vladimir I.Lenin din 1922 „Împuşcaţi, împuşcaţi, împuşcaţi pe toţi burghezii şi popii” l-au înfăptuit cu râvnă Stalin şi călăii săi.
În urma terorii comuniste, preoţimea s-a redus la jumătate, la fel şi elita societăţii – intelectualii, şi ţăranii gospodari au fost nimiciţi de regimul totalitar stalinist, de conducerea bolşevică a Rusiei.
La 13 iunie 1941, sovieticii au desfăşurat primul şi cel mai groaznic val de deportări. Călăii înarmaţi se furişau ca hoţii, noaptea, pe la casele oamenilor supuşi deportărilor.
Cu o lună înainte de eliberarea Basarabiei de către trupele române, părintele a fost arestat și dus într-un lagăr de lângă Ekaterinburg, la Ivdel. În aceeași noapte soția sa și cei doi copii a fost ridicați și trimiși în Siberia.
Elena, fiica Părintelui Porfirie, avea doar de zece ani în noaptea în care au fost siliți să se pregătească într-un sfert de oră să fie duși în trenurile de marfă. A supraviețuit și după mai bine de 70 de ani rememorează chipul apostolic al tatălui ei, Elena primind de la tatăl ei credința care a întărit-o în încercările trăite în Siberia.
Părintele Porfirie, împreună cu alți preoți din lagăr, încerca și aici să să îi întărească pe deținuții de aici, când se strângeau seara epuizați de muncă pe lapoviţă şi ninsoare, pe ger şi vânt la tăiat păduri, istoviţi şi chinuiţi, flămânzi și degeraţi. Se rugau împreună și cântau către Dumnezeu, chiar dacă paznicii strigau din afara barăcilor să tacă și băteau cu tocul armelor în uşi. Era un murmur de rugăciune ce nu putea fi oprit.
Pe 8 august 1942 părintele Porfirie a fost luat și împușcat de bolșevici, devenind mucenic al lui Hristos.
144 de preoți au fost exterminați în Basarabia, în perioada stalinistă, o adevărată comoară a Bisericii Ortodoxe, care așteaptă să fie cunoscută mai bine.
In India situatia de dupa vaccinare este ca dupa bomba atomica:
https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=1986588224828191&id=100004310973990&sfnsn=mo
In Romania,dupa vaccinare va fi ca dupa bomba atomica.Fiti pregatiti.
Înfricoşătoarea judecată asupra lui Dumnezeu -Predica întâi în Vinerea Mare (1926)
Sfântul Iustin Popovici
….. Astăzi este ziua în care oamenii se arată înfricoşători pentru Dumnezeu, căci L-au chinuit pe Dumnezeu aşa cum nimeni niciodată nu L-a chinuit, căci L-au scuipat pe Dumnezeu aşa cum nimeni niciodată nu L-a scuipat, căci L-au lovit pe Dumnezeu aşa cum nimeni niciodată L-a lovit.
Să amuţească tot ceea ce se numeşte omul! Să tacă tot trupul omenesc! Să nu se laude nimeni cu omul, să nu se laude nimeni cu omenirea, căci, iată, omenirea nu L-a îngăduit pe Dumnezeu în mijlocul ei, L-a omorât pe Dumnezeu.
Oare cu această omenire să te lauzi? Nimeni să nu se laude cu umanismul! Ah, acesta este tot numai satanism, satanism, satanism…
Astăzi nu diavolii, nu fiarele sălbatice, nu şacalii, ci oamenii au împletit cunună de spini şi au pus-o pe capul lui Hristos. Cununa de spini ÎI împodobeşte pe Acela care l-a împodobit pe om cu nemurirea. Împleteşte omenirea cunună de spini pe capul celui ce a împletit împrejurul pământului cunună de stele!
Cunună de spini pentru Hristos împletesc şi eu, şi tu, prietene, dacă sunt iubitor de arginti, dacă sunt desfrânat, dacă sunt adulter, dacă suni hulitor de Dumnezeu, dacă sunt clevetitor, dacă sunt defăimător, dacă sunt beţiv, dacă sunt nemilostiv, dacă sunt mânios, dacă am gânduri păcătoase, dacă am simţiri necurate, dacă nu am credinţă, dacă nu am dragoste. Fiecare păcat de-al meu, fiecare păcat de-al nostru, este spinul pe care îl adăugăm blestematei cununi pe care omenirea nebună o împleteşte necontenit în jurul capului Domnului Hristos.
În schingiuirea lui Dumnezeu, omul se arată mai lipsit de milă decât diavolul. Nu credeţi aceasta? Auziţi ce spun martorii oculari: „Atunci L-au scuipat în faţă ”(Matei 26, 67) – pe chipul Său, pe minunatul şi încântătorul Chip… Doamne, de ce gura nu s-a îmbolnăvit de lepră şi nu s-a prefăcut în răni? Oare nu pentru aceea ca să ne înveţi răbdarea şi blândeţea?… Au scuipat luminosul Chip înaintea căruia odinioară şi-au venit în sine şi s-au plecat; acel Chip care a potolit furtuna sufletului şi a dăruit odihnă tuturor. Şi voi vă lăudaţi cu omul?
Oh, strângeţi-vă stindardele, molii şi oameni de nimic! Nimeni, nimeni nu trebuie s ruşineze aşa ca omul, nimeni dintre diavoli, nimeni dintre fiare, nimeni dintre vietăţi… Oamenii Îl lovesc pe Dumnezeu – este, oare, ceva mai înfricoşător decât aceasta? Oamenii îl lovesc pe Dumnezeu – este, oare, ceva mai satanic decât aceasta?
Frate, dacă n-ar exista iad, ar trebui să fie inventat, inventat pentru oameni, numai pentru oameni…
Pe El, pe Ziditorul şi Mântuitorul Îl scuipă şi Îl bat, iar El, blând şi tăcut, îndură totul.
Ai tu vreo scuză, tu, care îţi plăteşti orice jignire cu aceeaşi monedă? Care răspunzi răului cu rău? Care blestemi când te blestemă şi urăşti când eşti urât? Răspunzând răului cu rău, tu ÎI scuipi pe Domnul Hristos; urând pe acela care te urăşte, tu Îl loveşti şi Îl chinuieşti pe Hristos; răspunzând jignirii cu jignire, tu Îl ocărăşti pe Domnul Hristos, căci El nu a făcut aceasta.
Pilat Îl predă răstignirii pe blândul Domn (Ioan 19,16)….Pe Dumnezeu batjocorit Îl răstignesc, Îl ţintuiesc pe cruce. Oare, bateţi piroane în mâinile lui Hristos, în mâinile care au tămăduit atâţia bolnavi? Care au curăţit atâţia leproşi? Care au înviat atâţia morţi? Oare voiţi să amuţească gura care a vorbit aşa cum niciodată nu a vorbit omul?
Iaire, unde eşti? Lazăre, unde eşti? Văduvă din Nain, unde eşti, ca să-l aperi pe Domnul tău şi al meu?
Oare Îl răstigniţi pe nădejdea celor fără de nădejde, Mângâierea celor nemângâiaţi, ochiul celor orbi, urechea celor surzi, învierea celor morţi? Oare bateţi piroane în aceste picioare care au adus pacea, care au binevestit, care au umblat pe mare ca pe uscat, care au alergat către toţi cei bolnavi – către Lazăr cel mort? Către demonizatul din Gadara?
Dumnezeu a fost răstignit. Oare sunteţi mulţumiţi, oare sunteţi fericiţi, luptătorilor împotriva lui Dumnezeu?
Ce cugetaţi despre Hristos răstignit pe cruce? Este tâlhar; este neputincios; este ademenitor: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-te de pe cruce! Huo! Cel ce dărâmi templul şi în trei zile îl zideşti, mântuieşte-Te pe Tine însuţi, coborându-Te de pe cruce! ”(Matei 27, 40; Marcu 15, 29-30).
Şi ce cugetă Domnul de pe cruce despre oamenii de la baza crucii? Ceea ce numai Dumnezeul dragostei şi Dumnezeul blândeţii poate gândi: „Părinte, iartă-le lor căci nu ştiu ce fac! ”(Marcu 23, 34) Cu adevărat, nu ştiu ce fac cu Dumnezeu în trup. … Mântuitorul a simţit acest chin: firea Sa curată, fără de păcat, s-a ridicat împotriva morţii, şi El, în zarea morţii, a început a Se întrista şi a Se mâhni:„întristat este sufletul Meu până la moarte ”(Matei 26, 37-38).
Dacă şi Dumnezeu plânge, dacă şi Dumnezeu se întristează pentru moarte, atunci, spuneţi: Este pentru om ceva mai înfricoşător decât moartea? Este ceva mai nefiresc decât moartea? Este ceva mai abominabil decât moartea? Moartea este grea pentru Dumnezeu, şi cu atât mai mult pentru om. Dintre toate, moartea este cea mai grea pentru om, căci reprezintă cea m mare îndepărtare de Dumnezeu. Omul din Hristos a simţit aceasta şi pătimind, a mărturisit: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46)
Acesta este strigătul Fiului Unul-Născut al lui Dumnezeu, Care este de o fiinţă cu Tatăl, Unul cu Tatăl. Nu este, oare, aceasta cea mai bună dovadă că moartea este puterea care îndepărtează de Dumnezeu, desparte de Dumnezeu?
L-am răstignit pe Dumnezeu.
Omule, ce vrei să faci mai departe? Dacă nu ar fi fost tâlharul cel înţelept, nu ai avea îndreptăţire pentru aceasta. Dacă nu ar fi fost el, pământul ar fi rămas pe vecie iad. Dacă toţi ucenicii s-au smintit, s-au lepădat, tâlharul L-a mărturisit ca pe Domnul şi Împăratul:„Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta” (Luca 23,42).
Tâlharul este nădejdea noastră, căci a dat crezare lui Hristos ca Dumnezeu atunci când toţi şi-au pierdut credinţa în El, căci a dat crezare lui Iisus ca Domnului atunci când Iisus a fost batjocorit, luat în derâdere, chinuit, atunci când se afla în cea mai ruşinoasă postură, când a pătimit cumplit şi a suferit chinuri ca orice om.
Dar în timp ce oamenii Îl scuipă pe Dumnezeu, în timp ce oamenii Îl răstignesc pe Dumnezeu, întreaga natură protestează împotriva acestui fapt:„ Iar de la ceasul al şaselea, s-a făcut întuneric peste tot pământul, Până la ceasul al nouălea. Iar Iisus, strigând cu glas mare, şi-a dat duhul Şi iată, catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos şi pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat; mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale celor adormiţi s-au sculat ”(Matei 27, 45 şi 50-52).
Cuvinte despre veşnicie, predici alese, Cuviosul Iustin de la Celie-partea a II-a-fragmente
Sfânta şi Marea Vineri-Înfricoşătoarea judecată asupra lui Dumnezeu -Predica întâi în Vinerea Mare (1926)
Sfântul Iustin Popovici
Atunci când oamenii şi-au încheiat jocul tragic cu Dumnezeu, când au amuţit – universul a început orbească, pietrele au început să vorbească şi s-au arătat mai simţitoare decât oamenii, mai simţitoare faţă de suferinţa lui Hristos.
Şi soarele a început să vorbească: de ruşine şi-a retras lumina sa de pe îngrozitoarea noastră planetă. Lumina s-a ruşinat de ceea ce oamenii s-au bucurat. Morţii au auzit în morminte strigătul lui Hristos şi s-au tulburat şi s-au repezit să iasă din morminte, în timp ce oamenii vii stăteau sub cruce şi aveau suflete moarte în trupuri. „Spăimântatu-s-a cerul de aceasta, şi soarele şi-a ascuns razele; iar tu, Israele, nu te-ai ruşinat, ci morţii M-ai dat”.
„Toate au pătimit împreună cu Tine, Cel ce ai zidit toate”.
Da – tot şi toate au pătimit împreună cu Domnul cel răstignit, tot şi toate în afară de om, în afară de oameni. Toată făptura L-a recunoscut în Hristos pe Dumnezeu şi L-a mărturisit ca Dumnezeu. Şi pe cruce fiind a arătat Hristos că este Dumnezeu. Prin ce? – Prin răspunsul dat tâlharului. Şi încă prin mai ce? – Prin întunecarea soarelui, prin cutremur. Şi prin mai ce? – Prin rugăciunea pentru vrăjmaşi: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34).
Cu adevărat, oamenii nu ştiu ce fac cu Hristos. Din neştiinţă, din ignoranţă L-au răstignit oamenii pe Hristos; din neştiinţă ÎI răstignesc şi astăzi. Dacă L-ar fi cunoscut pe Domnul slavei, nu L-ar fi răstignit (1 Corinteni 2, 8).
Cu blândeţe şi smerenie a intrat Domnul în lume. Nu este oare cea mai mare blândeţe şi cea mai adâncă smerenie că Dumnezeu Se îmbracă în trup sărăcăcios, strâmt şi fără valoare?
Cu blândeţe şi smerenie a şi ieşit Domnul din lume; a ieşit cu blândeţe, rugându-Se pentru chinuitorii Săi. Oamenii nu Îl cunosc pe Hristos şi de aceea Îl alungă; nu ştiu cât de mare este această iubire, cât de mare este această smerenie, cât de mare este această blândeţe, încât Dumnezeu a îngăduit ca oamenii să-L judece, să-L scuipe, să-L bată şi să-L omoare.
Cumplită este şi astăzi soarta lui Hristos pe pământ, frate. Orice păcat al meu este pentru El o Vinere Mare.
Patru păcate de-ale mele şi deja L-am răstignit pe Domnul Iisus. Orice păcat al tău, frate, este un chin mai mare pentru El decât pentru tine şi pentru mine. Săvârşind păcatul, tu Îl răstigneşti. Orice gând necurat, orice simţire păcătoasă urlă: răstigneşte-L, răstigneşte-L! Nu este, oare, întreaga noastră viaţă pe pământ o neapusă Vinere Mare pentru Domnul Hristos? Fiecare păcat de-al meu este un piron pe care îl bat în mâinile Domnului Celui blând; fiecare patimă de-a mea este un spin; toate patimile mele sunt cununa de spini pe care I-o pun pe cap lui Hristos.
Batjocura noastră este pentru Hristos mai înfricoşătoare decât a evreilor. Evreii puteau să creadă mai puţin în Hristos, căci încă nu înviase. Dar noi, pentru care de douăzeci de veacuri Hristos mărturiseşte cu putere că a înviat, noi ÎI batjocorim pe Hristos Cel Înviat, ÎI scuipăm pe Hristos Cel Înviat, Îl răstignim din nou pe Hristos, şi încă pe Hristos Cel Înviat! Oare, nu ÎI răstigneşte pe Domnul Hristos Cel înviat, preotul care prin viaţa sa îşi îndepărtează enoriaşii de Hristos? Oare nu Îl chinuieşte, oare nu Îl batjocoreşte pe Hristos Cel Înviat profesorul, învăţătorul care prin învăţătura sa potrivnică lui Dumnezeu Îl alungă pe Domnul din sufletele elevilor săi? Oare nu se ruşinează de Hristos, oare nu Îl scuipă pe Hristos Cel înviat orice creştin care este creştin numai cu numele?
Vai, noi neîncetat Îl prigonim pe Hristos Cel înviat… Cum, cum ÎI alungăm noi, va spune cineva, dacă El nu este cu noi în trup? Dacă nu-I vedem trupul? Oh, Îl izgonim pe Hristos, frate, dacă alungăm Duhul Său, dacă prigonim învăţătura Sa, dacă-i prigonim pe Sfinţii Săi, dacă prigonim Biserica Sa.
Îl prigonim pe Hristos dacă îl alungăm pe cerşetor: căci El este Acela Care cerşeşte prin cel ce ne cere pomană; Îl izgonim pe Hristos dacă nu îi hrănim pe cei flămânzi; Îl prigonim pe Hristos dacă nu-i cercetăm pe cei bolnavi, căci în cei bolnavi pătimeşte Hristos. în fiecare om amărât se întristează Domnul Hristos.
În nesfârşita Sa iubire de oameni, El se întrupează neîncetat în trupul tuturor flămânzilor, al tuturor bolnavilor, al tuturor însetaţilor, al tuturor celor întristaţi, al tuturor sărmanilor, al tuturor celor dispreţuiţi, al tuturor celor batjocoriţi, al tuturor celor umiliţi, al tuturor celor răniţi, al tuturor celor goi, al tuturor celor prigoniţi.
El neîncetat ia asupra Sa trupul omenesc, pătimeşte împreună cu el, Se chinuieşte împreună cu el, Se chinuieşte întru el, Se întristează întru el.
Din nespusa Sa milostivire, El neîncetat Se identifică cu oamenii-„Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40); „Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut” (Matei 25,45).
Hristos se întrupează în fiecare creştin. Auzi ce spune: „Saule, Saule, de ce mă prigoneşti ? ”(Fap Apostolilor 8, 11), căci prigonind pe aceia care cred în Mine – pe Mine Mă prigoneşti; scuipând pe aceia care cred în Mine – pe Mine Mă scuipi; chinuind pe aceia care cred în Mine – pe Mine Mă chinuieşti. Şi aşa, învaţă Apostolul Pavel,„ păcătuind împotriva fraţilor şi lovind conştiinţa lor cea slabă, păcătuiţi faţă de Hristos. ”(1 Corinteni 8,12).
Nu numai pentru Domnul Hristos, frate, ci şi pentru toţi cei purtători de Hristos, pe pământ Vinerea Mare este nesfârşită. Cu cât mai mult Îl ai pe Hristos în tine, te vor prigoni mai mult.
Dacă eşti al lui Hristos, consideră-te gunoiul lumii (1 Corinteni 4, 13), pe care toţi îl calcă în picioare, aşa cum L-au călcat în picioare pe Hristos. Dacă te ocărăsc, binecuvântează-i; dacă te lovesc, iartă-i; dacă te urăsc, iubeşte-i.
Cu răbdarea îi biruieşti, ca şi Domnul, pe chinuitori. Răsplăteşte răul cu binele; luptă-te aşa cum Domnul Hristos S-a luptat; luptă-te cu mândria prin smerenie; cu mojicia prin blândeţe; cu răutatea prin dragoste; cu ocara prin iertare; cu clevetirea prin rugăciune. Aceasta este calea biruinţei, calea pe care o dată pentru totdeauna a străbătut-o Domnul Iisus; ea conduce prin pătimire la Înviere. Noi suntem pe această cale, pe singura cale care se încheie cu Învierea, dacă îi binecuvântăm pe cei ce ne ocărăsc, dacă facem bine celor ce ne urăsc, dacă ne iubim vrăjmaşii, dacă nu-i urâm atunci când ne răstignesc, dacă ne rugăm când ne hulesc, dacă îndurăm, cu rugăciune, atunci când ne scuipă.
Cu siguranţă ne aflăm atunci pe calea care se încheie cu biruinţa triumfală asupra morţii, şi dacă mai apoi ne răstignesc, asemenea lui Hristos ne vom ruga, cum El Însuşi se ruga pentru chinuitorii Săi:
„Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!”. Amin.
Cuvinte despre veşnicie, predici alese, Cuviosul Iustin de la Celie-partea a III a-fragmente
Predică la Vinerea Mare –Evanghelia despre Dumnezeu printre ucigatori
Sfântul Nicolae Velimirovici
Hristos pe Golgota! Mântuitorul pe Cruce! Cel Unul drept în chinuire mare! Iubitorul de oameni ucis de oameni! Să se ruşineze cel care are conştiinţă! Să plângă cel care are inimă! Să priceapă cel care are minte!
….Cu Iosif, ai cărui fraţi l-au vândut în Egipt? Dar acesta era un păcat împotriva fratelui lor, nu împotriva unui binefăcător, pe când aici păcatul este împotriva Binefăcătorului. Cu dreptul Iov, pe care Satan cel trupesc l-a dat spre stricăciune şi putrezire cu duhoare grea, ajungând hrană viermilor? Dar atunci Satan s-a ridicat împotriva plăsmuirii lui Dumnezeu, pe când aici plăsmuirea se ridică împotriva Plăsmuitorului. Cu David cel minunat, împotriva căruia fiul său Absalom a ridicat răzvrătire? Dar aceea era o mică pedeapsă pentru un mare păcat al lui David, pe când aici cel Unul fără de păcat, Preadreptul suferă chinuire aşa de îngrozitoare!
Samariteanul cel milostiv, care a mântuit lumea de stricăciunea furilor, a căzut chiar El în mâinile furilor. Şapte feluri de tâlhari Îl înconjură pe El. Cel dintâi este înfăţişat de Satan, cel de al doilea, de bătrâni şi căpeteniile poporului evreu, cel de al treilea de Iuda, cel de al patrulea de Pilat, al cincilea de Baraba, al şaselea de tâlharul nepocăit de pe cruce şi al şaptelea de tâlharul pocăit. Să zăbovim o clipă şi să ne uităm la ucigătorii cei din jur, în mijlocul cărora Fiul lui Dumnezeu atârnă răstignit pe cruce, însângerat şi plin de răni.
Mai întâi vine Satan, cel care doreşte cel mai mare rău oamenilor. El este tatăl minciunilor şi ucigătorul ucigătorilor. Ispitele prin care atrage el oamenii spre a-i duce la pierzare sunt îndoite: el ispiteşte prin lenevire şi prin suferinţă. …De data aceasta,el nu mai are nevoie să se arate deschis şi în chip văzut; de data aceasta, el lucrează prin oameni, prin fiii întunericului, care fuseseră orbiţi de marea lumină a lui Hristos şi, în orbirea lor, ei s-au aşezat în mâinile lui Satan, ca să-i slujească lui ca armă împotriva Domnului nostru Iisus Hristos. Dar diavolul se află aici, pe limba fiecăruia dintre cei care Îl hulesc pe Hristos, în gura fiecăruia care scuipă faţa Precuratului Hristos, în inima fiecăruia care arde de focul pizmei şi al urii împotriva Lui.
Cel de-al doilea ucigaş sau grup de ucigaşi este reprezentat de căpeteniile şi bătrânii poporului evreu în domeniul politic, religios şi cărturăresc. Aceştia sint cărturarii, fariseii, saducheii şi preoţii, împreună cu împăratul Irod care se află în fruntea lor. Pizma şi teama le-au sucit mintea lor către uciderea Domnului – pizmă faţă de Cel Unul mai puternic, mai înţelept şi mai bun decât ei; şi teama de a nu-şi pierde locul, puterea, cinstea şi bogăţia, dacă oamenii Îl sprijină pe Hristos. „Vedeţi că nimic nu folosiţi! Iată, lumea s-a dus după El” (Ioan 12:19) a fost strigătul slăbiciunii, pizmei şi al fricii lor. Care este cea mai mare facere de rău a lor împotriva Domnului? Fără nici o judecată dreaptă sau osândire după lege, ei L-au prins şi L-au ucis. Este scris în Evanghelie:„ Atunci arhiereii şi bătrânii poporului s-au adunat în curtea arhiereului, care se numea Caiafa, şi împreună s-au sfătuit ca să prindă pe Iisus, cu vicleşug, şi să-L ucidă” (Matei 26:3-4). …Când susţinătorul de lege Nicodim spune că Domnul trebuie mai întâi să fie ascultat de către curte, ca aceasta să cunoască ceea ce a făcut El, ei înlătură această sfătuire cu nemulţumire şi cu zâmbete batjocoritoare (Ioan 7:50-52).
Cel de-al treilea ucigaş este Iuda, apostolul cel făţarnic, ruşinat. Satan a fost părtaş la vărsarea de sânge a lui Hristos, din ură faţă de Dumnezeu şi faţă de om; bătrânii şi căpeteniile poporului au fost şi ei părtaşi la aceasta, din pizmă şi din teamă; Iuda se alătură lui Satan şi bătrânilor poporului, din lăcomie. Uciderea lui stă în vinderea Învăţătorului şi Binefăcătorului lui pentru treizeci de arginţi. Mai târziu, Iuda recunoaşte uciderea săvârşită de el, în faţa aceloraşi bătrâni, care îl năimiseră pentru vinderea de sânge nevinovat: „Am greşit vânzând sânge nevinovat.”… ŞI el, aruncând arginţii în templu, a plecat şi, ducându-se, s-a spânzurat (Matei 27:4-5)…
Cel de-al patrulea ucigător este Pilat, din partea Cezarului, la Ierusalim şi, într-un fel ascuns, acesta era în numele lumii păgâne, fără de Dumnezeu, la osândirea Fiului lui Dumnezeu. El nesocoteşte iudeii, tot aşa cum fac şi iudeii cu el. La început, el nu are nici un gând de a se face părtaş la osândirea lui Hristos: „Luaţi-L voi şi judecaţi-L voi după legea voastră” (Ioan 18:31) sunt cuvintele lui la învinuirile aduse lui Hristos. Mai târziu, el este de partea lui Hristos şi, după o anume judecată, acesta spune iudeilor: „Eu nu găsesc în El nici o vină.” (v.38). În cele din urmă, a fost înfricoşat cu ameninţări: „Dacă Îl eliberezi pe Acesta, nu eşti prieten al Cezarului” (Ioan 19:12), Pilat hotărăşte ca să se împlinească cererea lor (Luca 23:24) şi porunceşte ca Hristos să fie bătut şi răstignit pe cruce. Pilat se face ucigător, fiindcă stătea întru puterea lui să nu-L dea pe El la ucidere, ci să-L ocrotească pe Cel Unul Drept şi nu a făcut aceasta. Chiar El spune Domnului: „Nu ştii că am putere să Te eliberez şi putere am să te răstignesc?” (Ioan 19:10). Cu spusa aceasta, Pilat îşi asumă părtăşia întru veşnicie asupra morţii lui Hristos. Ce îl împinge pe Pilat să săvârşească această ucidere şi ce îl aşează pe el împreună cu ceilalţi ucigători? Slăbiciunea minţii şi teama; slăbiciunea minţii în apărarea dreptăţii şi teama pentru locul său şi mila Cezarului.
Cel de-al cincilea ucigător este Baraba. El se află în temniţă pentru o răscoală… şi pentru omor (Luca 23:19). Pentru asemenea nelegiuiri, lui i se cuvine moartea, atât după legea evreiască, cât şi după cea romană. Nicidecum el nu a păcătuit împotriva lui Hristos în chip nemijlocit sau conştient. Este păcatul acelora care l-au aşezat pe el deasupra lui Hristos. Pilat s-a gândit să-l folosească pe Baraba ca mijloc de izbăvire a lui Hristos de la moarte; cu toate acestea, iudeii se folosesc de Preacuratul Hristos pentru a-l slobozi pe Baraba, Pilat aşezând înaintea iudeilor alegerea liberă: Hristos ori Baraba – şi cine se aseamănă se adună. Dumnezeu sau un ucigaş? Şi ucigaşii aleg ucigaşul.
Ucigătorul al şaselea şi cel de-al şaptelea sunt cei care atârnă, fiecare pe crucea lui, pe Golgota, unul de-a dreapta şi celălalt de-a stânga lui Hristos, aşa cum Proorocul Isaia a văzut şi a spus mai dinainte: „Cu cei făcători de rele a fost numărat” (Isaia 53:12). Unul dintre aceşti ucigători huleşte, chiar şi atunci când este dat la moarte, dar celălalt se roagă. Iată doi bărbaţi în aceeaşi situaţie grea: amândoi răstigniţi pe câte o cruce, amândoi aflaţi la marginea vieţii acesteia şi nemaiaşteptând nimic de la ea. Dar ce deosebire mare între aceştia! Iată răspunsul pentru toţi cei care spun: aşează oamenii în aceleaşi împrejurări materialnice, dă-le aceeaşi cinste şi aceleaşi stăpâniri şi ei vor fi cu toţii în acelaşi duh. Un ucigător, înainte de ultima sa suflare, aduce batjocură Fiului lui Dumnezeu: „Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi pe noi.” (Luca 23:39), dar celălalt se roagă Domnului: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni, în Împărăţia Ta” (23:42). Durerea răstignirii pe cruce îl ucide pe unul în trup şi în suflet, dar, cu toate că aceeaşi împrejurare ucide trupul celuilalt, în acelaşi timp, îi mântuieşte sufletul său. Crucea lui Hristos este faptă de ruşine pentru unul, dar este mântuire pentru celălalt.
Aceste feluri de ucigători se aflau în jurul lui Hristos. Dar, o, Doamne mult milostive, ajută-ne ca să ne cercetăm vieţile noastre, mai înainte de a osândi pe aceşti ucigători care au răstignit pe Cruce pe Domnul iubirii şi să ne întrebăm dacă nu cumva facem şi noi parte din ceata aceasta.
O, dă-ne Doamne putere ca să fim precum cel de-al şaptelea dintre ucigători, care s-a pocăit pe cruce şi, în miezul durerii sale celei trupeşti, a căutat şi a aflat mântuire pentru sufletul său cel păcătos.
Predici – Sfântul Nicolae Velimirovici
Predică la Vinerea Mare –Evanghelia despre Dumnezeu printre ucigatori-
Partea a II-a
Sfântul Nicolae Velimirovici
…..Dacă omul este lacom, el nu este prea departe de a-L vinde pe Dumnezeu şi pe cel mai apropiat prieten al său, dimpreună cu ucigătorul din lumea aceasta, care este Iuda. Dacă omul este cuprins de slăbiciunea minţii în apărarea celui drept, şi se află în mare teamă pentru ocupaţia şi uşurătatea vieţii sale, şi acesta va îngădui uciderea celui drept, este şi acesta ucigător, precum şi Pilat a fost. Dacă omul stârneşte răzvrătire şi vărsare de sânge de om, şi un altul îndură suferinţă în locul lui, fie prin judecare greşită, ori slăbiciune omenească, el este ucigător precum şi Baraba a fost. Dacă omul huleşte împotriva lui Dumnezeu întreaga lui viaţă, fie prin cuvânt sau prin faptă, şi această hulă se află pe buzele sale chiar şi în clipa morţii sale – el este cu adevărat frate de suflet al ucigătorului hulitor de pe cruce.
Totuşi, fericit este acela care, suferind pentru păcatele sale, nici nu huleşte împotriva nici unui om, nici nu judecă pe nici unul, ci îşi aduce aminte de păcatele sale şi strigă către Dumnezeu, ca să-i dea iertare şi mântuire. Fericit este cel de-al şaptelea ucigător, care a priceput că durerile sale de pe cruce erau binemeritate pentru păcatele sale şi a priceput că durerile Preacuratului Mântuitor erau suferinţă nemeritată pentru păcatele altora şi acela s-a pocăit, a cerut mila lui Dumnezeu şi s-a aflat cel dintâi în Raiul vieţii veşnice, dimpreună cu Mântuitorul! ……
…. Mai presus de toate, să zăbovim o clipă cu mare grijă în Grădina Ghetsimani, unde dormeau ucenicii obosiţi, în timp ce Domnul se ruga în genunchi şi era în chinuire mare: „Părinte, de voieşti, să treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.” (Luca 22:42).
„Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ”. (Luca 22:44). Dumnezeirea lui Hristos este nedespărţită de omenitatea Sa, deşi uneori este mai desluşită pentru ochii noştri o latură, alteori cealaltă. ….
În Grădina Ghetsimani Îl vedem atât ca Dumnezeu, cât şi ca om. Ca Dumnezeu – fiindcă în vreme ce trei dintre cei mai mari bărbaţi din lume, primii trei Apostoli ai Săi, dorm de oboseală, El priveghează neostenit, rugându-Se în genunchi. Ca Dumnezeu – căci cine ar fi fost vreodată în stare sau ar fi cutezat să se adreseze lui Dumnezeu folosind cuvântul „Părinte” în afară de Cel Unul Născut Fiu al Său, care, ca Fiu, cunoştea unitatea care exista între El ca Fiu şi Tatăl Său. Ca Dumnezeu – căci, care dintre muritori ar fi cutezat să spună că, la cuvîntul său vor zbura la el pe pământ „douăsprezece legiuni de îngeri” (Matei 26:53)? Ca om – pentru că El, ca om, îngenunchează pe pământul murdar; ca om, El transpiră sub chinuire; ca om, El Se luptă cu Sine Însuşi; ca om, El se micşorează din pricina suferinţei şi a morţii; ca om, Se roagă să treacă de la El paharul amar al suferinţei.
Cine poate să povestească şi să preţuiască cu dreptate suferinţele lui Hristos din noaptea aceea cumplită, dinainte de răstignirea pe Cruce, suferinţa sufletului şi a trupului? Dacă durerea trupească a fost mai mare pe Cruce, aici durerea din suflet I-a fost mai mare. Pentru că se spune că era în chinurile morţii. …
Pe de o parte se află chinurile îngrozitoare ale Omului a cărui sudoare curge precum picăturile de sânge în răcoarea nopţii; şi pe de altă parte se află planul lui Dumnezeu pentru mântuirea omului. Acestea două se aflau în război şi trebuiau să fie aşezate în pace.
Omul a spus: „Părinte, de voieşti, treacă de la Mine acest pahar.” Omul-Dumnezeu (Fiul cel ascultător) a adăugat: „dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă” (Luca 22:42). Şi Dumnezeu a hotărât că paharul trebuie să fie băut. Şi atunci când Omul a primit hotărârea lui Dumnezeu, sufletul Său a aflat iarăşi pace, o pace necunoscută pe pământ, care nu poate fi tulburată prin vindere, scuipare, batjocorire, loviri sau cununa de spini, nici prin minciuni, defăimare, nerecunoştinţă ori strigăte fără de judecată, ori chiar durerea răstignirii.
Domnul nostru Iisus Hristos a câştigat cea mai mare izbândă asupra lui Satan în Grădina Ghetsimani şi a făcut aceasta întru ascultarea Sa faţă de Dumnezeu Tatăl. …În Grădina Edenului, Satan a învins omul; în Grădina Ghetsimani, Omul l-a învins pe Satan. Acesta este războiul pe care îl relatează Evanghelia. Era trebuincios ca omul să fie biruitor – omul, nu Dumnezeu, aşa încât toţi oamenii să poată avea înaintea lor acest pildă a războiului şi a biruinţei – o pildă omenească, care să poată fi urmată. Aşadar, Dumnezeu L-a lăsat pe Omul Iisus să lupte cu Satan şi cu toate puterile aceluia. De aici chinurile îngrozitoare ale Omului; de aici strigătul: „treacă de la mine acest pahar!” De aici sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau de pe faţa Lui. Dar, dacă trupul este neputincios, duhul este întru tărie. Şi duhul a fost biruitor, mai întâi asupra trupului şi apoi asupra lui Satan. Poate că Satan nu a fost în stare să priceapă că el a fost cu totul biruit în Grădina Ghetsimani şi a continuat să se veselească de batjocorirea, răstignirea şi moartea Domnului. Dar atunci când Domnul, prin moarte şi îngropare, a coborât ca un trăsnet în împărăţia lui Satan, atunci Satan şi-a dat seama că izbânda sa aparentă de pe Golgota a fost pur şi simplu culminarea înfrângerii sale din Grădina Ghetsimani.
În acelaşi chip în care Domnul Iisus a flămânzit şi a însetat ca om; în acelaşi chip în care El era obosit ca om, că El mânca şi dormea ca om, umbla şi vorbea, plângea şi se bucura, tot aşa a şi suferit ca om. Atunci nimeni dintre noi să nu spună: era uşor pentru El să sufere – El era Dumnezeu! – dar cum să înving eu suferinţa?
Asemenea cuvinte sunt vorbe goale, care se împiedică din necunoaştere şi din moleşeala duhului. Hristos nu a aflat suferinţa uşoară, căci El nu a suferit ca Dumnezeu, ci ca om. Şi, mai mult decât atât, suferinţa a fost cu mult mai grea pentru El, Cel Unul curat şi Fără de Păcat, decât pentru noi, care ne facem vinovaţi şi plini de păcat. Cînd suferim, să nu uităm niciodată că noi suferim pentru păcatele noastre. Domnul nostru Iisus Hristos nu a suferit din pricina Lui, nici pentru El, ci din pricina oamenilor şi pentru oameni, pentru mulţi oameni şi pentru păcatele tuturor oamenilor.
Predici – Sfântul Nicolae Velimirovici
Predică la Vinerea Mare –Evanghelia despre Dumnezeu printre ucigători-
Partea a III-a
Sfântul Nicolae Velimirovici
….El a luat păcatele noastre asupra Lui. Atunci, ni se mai pare nouă de nepriceput faptul că sudoarea Îi curge de pe frunte ca picături de sânge? Este de nepriceput cererea Lui: „treacă de la Mine acest pahar”? Iată, „cu greu va muri cineva pentru un drept… dar… pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi” (Romani 5:7-8).
Închipuieşte-te pe tine să fii dus la eşafod pentru un om drept şi gândeşte-te ce greu ar fi. Şi mai închipuieşte-ţi că te afli pe eşafod pentru un ucigaş – şi acel ucigaş este tocmai unul care a săvârşit ucidere împotriva ta. Gândeşte-te că eşti osândit la moarte pentru izbăvirea lui! Numai la gândul acesta va curge sudoare pe tot trupul tău! Şi numai atunci îţi stă în putinţă să pricepi sudoarea de sânge a lui Hristos. Şi atunci vei striga cu glas mare, plin de înfricoşare, uimire şi dus până la marginea răbdării sufleteşti: Iată Omul care este Dumnezeu!
„Iată Omul!” a strigat Pilat mulţimii de iudei, aducându-le pe Hristos purtând pe cap cunună de spini şi hlamidă roşie avea pe El. De ce a zis Pilat aceasta? A fost din uimire faţă de cinstea, pacea şi tăcerea lui Hristos, sau cu scopul de a stârni simpatia iudeilor? Poate că a fost şi una şi alta. Să strigăm cu uimire: „Iată Omul!”
….Lupta Lui a fost purtată în Grădina Ghetsimani. În clipa când El a strigat, pentru a treia şi ultima oară, „Facă-se voia Ta”, pacea s-a sălăşluit în sufletul Său. Această pace L-a sporit pe El în cinste, ceea ce i-a supărat pe iudei şi l-a făcut pe Pilat să se minuneze. El Şi-a dat trupul în Voia Tatălui Său, tot aşa cum, puţin mai târziu, Şi-a dat sufletul în mâinile Tatălui Său. El Şi-a supus în întregime voia Sa omenească Voii Dumnezeieşti a Tatălui Său ceresc.
Nedorind rău nici unui om, Mielul cel cu înţelepciunea întreagă, a căzut în genunchi sub greutatea Crucii pe drumul spre Golgota. Nu lemnul Crucii era atât de greu, ci păcatele lumii; păcatele care, împreună cu trupul Său, urmau să fie răstignite pe lemnul Crucii…
„Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!” (Luca 23:34). Aceasta nu este numai o dorinţă bună, ci o lucrare bună – cea mai mare bună lucrare, pe care o pot cere păcătoşii de la Dumnezeu. Pe Cruce, sub apăsarea morţii, toţi erau chinuiţi de durere, Domnul era preocupat de mântuirea oamenilor. El le iartă oamenilor neştiinţa lor.
El Se roagă pentru ucigătorii care L-au răstignit pe Cruce şi L-au străpuns cu suliţa. La vremea răstignirii Sale, El a împlinit marile porunci pe care le dăduse oamenilor: poruncile despre neîncetata rugăciune, despre milostenie, despre iertare, despre dragoste. Cine s-a rugat vreodată pentru ucigători, căzând în mâinile ucigătorilor – s-a rugat pentru mântuirea lor, s-a neliniştit pentru ei, le-a iertat faptele lor, cele pline cu răutate?
Chiar şi oamenii cei mai buni, căzând în mâinile ucigătorilor, s-au rugat lui Dumnezeu numai pentru ocrotirea lor, s-au gândit la binele lor personal, îşi făceau griji pentru ei şi îşi aduceau îndreptăţiri. Oamenii cei preadrepţi, înainte de venirea lui Hristos, aveau neputinţa de a înălţa rugăciune pentru cei ce le-au greşit. Cu toţii cereau lui Dumnezeu şi omului, răzbunare împotriva celor care le făcuseră rău. Dar iată, Domnul Îşi iartă vrăjmaşii şi Îşi face griji pentru ei;
El îi iartă şi Se roagă pentru ei.
Ce lucruri mărunte le ţinem în noi şi le tot pomenim de rău!
Pentru ce lucruri mărunte ne pornim spre răzbunare mânioasă! Şi noi facem aceasta, noi, care în fiecare zi ne atragem mânia lui Dumnezeu, încălcând poruncile Sale sfinte cu gânduri necurate, doriri necurate şi fapte nedrepte. Nimeni dintre noi nu se poate numi om, dacă nu-şi iubeşte aproapele. Iubirea de aproapele, aceasta singură ne poate face oameni – oameni vii, adevăraţi. În deşert ne uităm la Domnul nostru răstignit pe Cruce, în deşert ascultăm ultima Lui rugăciune pentru păcătoşi, dacă noi nu avem pic de dragoste pentru aproapele şi facem parte din ceata aceea de ucigaşi, care L-au osândit pe nedrept şi L-au dus pe El la moarte….
„Cu cât mai mare este dragostea, cu atât mai mare este suferinţa”, spune Sfântul Teodor Studitul. Totuşi, dacă neputincioşi suntem ca să măsurăm cât de mare este dragostea Domnului Iisus pentru noi, să ne ostenim cu osârdie mare să măsurăm cât de mari sunt suferinţele Lui pentru noi.
Acestea au fost atât de mari şi atât de cumplite, că le-a simţit chiar şi pământul, şi s-a cutremurat; soarele le-a simţit şi s-a întunecat; pietrele s-au despicat; catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos; mormintele s-au deschis; morţii au ieşit din morminte; sutaşul de sub Cruce L-a mărturisit pe Fiul lui Dumnezeu; tâlharul de pe cruce s-a pocăit.
Fie atunci ca inimile noastre să nu fie mai oarbe decât pământul, mai învârtoşate decât pietrele, mai lipsit de simţire decât mormintele şi mai moarte decât morţii. Ci să ne pocăim ca tâlharul de pe cruce şi să-L slăvim pe Fiul lui Dumnezeu, precum sutaşul lui Pilat, de sub Cruce; şi fiecare, dimpreună cu sfinţii noştri fraţi şi surori, să fim izbăviţi de la moarte prin suferinţele lui Hristos, curăţiţi prin Preacuratul Său sânge, să fim îmbrăţişaţi de mâinile Sale sfinte, întinse, şi să ne învrednicim de Împărăţia Lui fără de moarte. …
Atunci, să ne plecăm întru mărire înaintea suferinţelor Domnului, înaintea Celui răstignit pe Cruce pentru noi, păcătoşii. Să mărturisim şi să slăvim Numele Său cel sfânt.
Slavă şi laudă Lui: Omului adevărat şi Dumnezeului adevărat, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin!
Predici – Sfântul Nicolae Velimirovici
Înfricoşătoarea judecată asupra lui Dumnezeu -Predica întâi în Vinerea Mare (1926)
Sfântul Iustin Popovici
Astăzi s-a întrupat diavolul în om ca să-L scoată din trup pe Dumnezeu-Omul. Astăzi tot iadul s-a sălăşluit în trupul omului, ca pe Dumnezeu să-L scoată din trup.Niciodată nu a fost mai mic Dumnezeu în om, dragă frate, decât astăzi; niciodată nu s-a făcut Dumnezeu mai mic decât astăzi. Astăzi s-a întrupat diavolul în om ca să-L scoată din trup pe Dumnezeu-Omul. ….Diavolul nu a fost niciodată aşa de rău, aşa de dibaci în a săvârşi răul ca omul. Domnul Hristos S-a pogorât la iad, dar acolo nu L-au răstignit. Iar noi L-am răstignit! Oare nu sunt oamenii mai răi decât diavolii? Oare nu este pământul mai infernal decât iadul? Din iad nu L-au alungat pe Hristos; dar oamenii L-au alungat de pe pământ, L-au alungat din trupul lor, din sufletele, din cetatea lor…
Şi în sufletul meu, fraţilor, s-a strecurat precum Şarpele o întrebare răutăcioasă şi m-am întrebat cu răutate: Oare a fost omul vreodată bun, dacă a putut Să-L răstignească pe Hristos? Crezi în om, te lauzi cu el, eşti optimist? Oh, priveşte omul, omenirea, în apogeul Vinerii celei Mari, priveşte-l pe om cum îl ucide pe Dumnezeu-Omul şi spune: Eşti, oare şi acum optimist? Nu te ruşinezi că eşti om? Nu vezi că omul este mai rău decât diavolul?
[..]Nu a dovedit, oare, astăzi omul, omorându-L pe Dumnezeu, că într-adevăr el este nebunia pământului?
Nici Înfricoşătoarea Judecată, frate, nu va fi mai înspăimântătoare decât Vinerea Mare. Nu, ea va fi fără îndoială mai puţin înfricoşătoare, căci atunci Dumnezeu îl va judeca pe om, iar astăzi omul îl judecă pe Dumnezeu. Astăzi este înfricoşătoarea Judecată pentru Dumnezeu; îl judecă omenirea. Astăzi omul ÎI preţuieşte pe Dumnezeu; îl preţuieşte cu treizeci de arginţi. Hristos pentru treizeci de arginţi! Oare este acesta cel din urmă preţ? Oare este Iuda ultimul nostru cuvânt pentru Hristos?
Astăzi omenirea L-a osândit pe Dumnezeu la moarte. Aceasta este cea mai mare răzvrătire din istoria Cerului şi a pământului. Nici îngerii căzuţi nu au făcut aceasta. Astăzi s-a încheiat înfricoşătoarea judecată asupra lui Dumnezeu. .. Dumnezeu este batjocorit mai cumplit ca niciodată. Iadul a toate batjocoritor sălăşluit în om şi L-a luat în derâdere pe Dumnezeu şi tot ceea ce este dumnezeiesc. … Este ruşinat astăzi Acela Care a venit să ne proslăvească; este dat chinurilor astăzi Acela Care a venit să ne izbăvească de chinuri; se dă astăzi morţii Acela Care a adus Viaţa veşnică – omule, oare are sfârşit nebunia ta? Oare are capăt decăderea ta?
Crucea, cel mai ruşinos dar, l-am dăruit Aceluia Care ne-a dăruit nouă slava veşnică. Leprosule, El te-a curăţit de lepră, oare pentru aceasta Ii dăruieşti crucea? Orbule, El ţi-a deschis ochii, oare pentru aceasta, ca să faci crucea şi să-L răstigneşti pe ea? Mortule, El te-a înviat din mormânt, oare pentru aceasta, ca să-L îngropi în mormântul tău? ..
Poporul meu, ce v-am făcut Eu vouă? – Oare nu a săvârşit în rândul iudeilor minuni? Nu a înviat morţii doar cu un singur cuvânt? Nu a vindecat, oare, toată boala şi neputinţa?…Cu ce v-am mâhnit? Mai înainte de Mine cine v-a izbăvit pe voi din necaz? Şi acum pentru ce-Mi răsplătiţi Mie cu cele rele în loc de bune? În locul Stâlpului de foc, pe Cruce M-aţi pironit; în locul norului, mormânt Mi-aţi săpat; în loc de mană, cu oţet M-aţi atâpat.. .(vezi Stihira din Vinerea Mare)
Vinerea Mare este ruşinea noastră, frate – şi ruşinea, şi eşecul. În Iuda Iscarioteanul a fost câte ceva din fiecare suflet. Dacă nu ar fi aşa, am fi fără păcate. Prin Iuda am căzut cu toţii; toţi L-am vândut pe Hristos, toţi L-am trădat pe Hristos şi l-am primit pe diavol, l-am îmbrăţişat pe satana. Da, pe satana. Căci scris este în Sfânta Evanghelie: Şi după îmbucătură a intrat satana în Iuda (Ioan 13, 27). După care îmbucătură? După îmbucătura pe care i-a dat-o Hristos; după Sfânta împărtăşanie; după Hristos. Ah, este oare cădere mai mare, lucru mai grozav?
Iubire de arginţi, tu L-ai trădat pe Domni Hristos! Iubire de arginţi, tu şi astăzi îl trădezi. Pe Iuda, care fusese ucenicul lui Hristos, care timp de trei ani a fost împreună cu El, fiind de faţă la toate minunile lui Hristos, care a curăţit în numele lui Hristos leproşi, a tămăduit bolnavii, a înviat pe cei morţi, a izgonit duhurile necurate, pe acest Iuda iubirea de arginţi l-a făcut trădătorul şi ucigaşul lui Hristos; cum atunci să nu mă facă pe mine şi pe tine trădător şi ucigaş al lui Hristos, pe mine, care nu L-am văzut pe Dumnezeu în trup, care nici nu am curăţit leproşii în numele lui Iisus, nici nu am tămăduit pe cei bolnavi, nici nu am înviat morţi?
Iuda a fost atâta timp cu Acela Care nu avea unde să-şi plece capul, cu Acela Care şi cu faptele şi cu cuvintele a învăţat că nu trebuie să porţi nici argint, nici aur. Dar eu şi tu?
Nu ştii, oare, să te bucuri de sărăcie, frate, nu ştii, oare, că eşti fericit în sărăcie, să ştii atunci că eşti candidat pentru a fi Iuda.
Nu întreba: Nu cumva sunt eu, Doamne? Căci fără îndoială vei auzi răspunsul: Da, tu zici. Tânjeşti oare după bogăţie, mocneşte în tine aviditatea după bani? Să ştii că în tine se naşte frate şi prietene, ţine minte întreaga ta viaţă: iubirea de arginţi L-a răstignit pe Hristos, L-a dat morţii pe Dumnezeu. Dar nu numai aceasta: ea l-a ucis şi pe Iuda. Iubirea de arginţi are această blestemată însuşire că prin ea omul săvârşeşte nu numai ucidere de Hristos, ci şi sinucidere. Ea mai întâi îl ucide pe Dumnezeu în sufletul omului; şi ucigându-L pe Dumnezeu în om, îl ucide apoi şi pe omul însuşi.
Cuvinte despre veşnicie, predici alese, Cuviosul Iustin de la Celie-partea I-fragmente